Faceți căutări pe acest blog

marți, 6 decembrie 2011

A deveni iubitor

“A deveni iubitor este un fapt care pune capăt fricii de pierdere a iubirii, pentru că iubirea se înconjoară de iubire oriunde merge”, spune avatarul David Hawkins în cartea sa “Sinele” realitate şi subiectivitate”(Ed. Cartea Daath). Iată, secretul iubirii – care înseamnă deopotrivă a iubi şi a fi într-adevăr iubit – stă în puterea sufletului şi a minţii noastre de a iubi. Să fii tu acela ce iartă, acela ce înţelege, acela ce ..poate oricînd vibra în ritmul iubirii, chiar dacă primeşti un răspuns sau nu primeşti nici unul, înseamnă “iubire”. Fără a fi tu acela ce iubeşte, vei depinde întotdeauna de circumstanţe, de împrejurări, de comportamentele altora, de răspunsurile lor şi de hachiţele lor. Astfel, cînd ceilalţi vor răspunde pozitiv cererii tale de iubire, indiferent în ce constă ea, tu vei fi fericit. Şi dacă alţii nu vor răspunde, or vor avea alegeri neplăcute pentru tine, te vei trezi alunecîd în hăul nesfîrşit al suferinţei de a nu fi iubit, or de a fi pierdut sursa iubirii.

Noi localizăm “sursa” iubirii în afară noastră, aşa cum ar face soarele dacă ar crede că lumina proprie provine din dragostea pe care noi i-o arătăm. Şi noi suntem precum soarele; avem lumina în interiorul nostru. Avem în noi dragostea pe care o căutăm cu disperare în afară; în bunăvoinţa celor din jur, în răspunsurile iubitoare ale celorlalţi, în darurile sau în bucuriile altora. Nevoia noastră de a fi iubiţi sesizează faptul că ne aflăm..într-o eroare de localizare a sursei fericirii. Dorinţa de a primi dragostea celor din jur şi frustrarea cauzată de absenţa acesteia, frica de pierdere a unui partrener pe care-l investim cu puterea de a ne da sau a ne lua dragostea sesizează că proiectăm sursa iubirii în obiecetele existente în afara noastră. Iubirea este, însă, o putere incredibilă şi fără putiinţă de comparat cu orice altceva putem avea în viaţa omenească. Atunci cînd nu avem percepţia proprie “eu iubesc”, dispare bucuria, aşa cum soarele dispare în spatele norilor, lăsînd în urmă o dîră uriaşă de întuneric. Sufletul şi mintea care nu pot percepe iubirea în interior sfîrşesc prin a trăi disperări şi suferinţi fără margini.

De fapt, iubirea nu dispare niciodată; singura care dispare este puterea noastră de a percepe prezenţa iubirii şi priceperea de a localiza sursa acestei energii în noi înşine. A iubi poate deveni.. o provocare, dar şi o decizie, o alegere de la care nu trebuie să ne abatem. Fie că cei din jur înţeleg sau nu iubirea noastră, iertarea, toleranţa, înţelegerea şi ajutorul pe care-l dăm în mod necondiţionat, alegerea noastră de a iubi trebuie să învingă orice fel de inerţie ce se va ivi în mod inerent din mediu. Se poate ca unii să ..ne pună eticheta “prost”, se poate ca alţii să ne suspecteze, se poate ca unii să speculeze iubirea noastră, iar alţii să ne creadă naivi. Orice etichetă este, însă, observată de către iubire, înţeleasă ca o limită a conştiinţei privitorului, ca o stare care caracterizează preferinţele acestuia. Iubirea transcede etichetele, recunoaşte subiectivitatea percepţiei, încetează să judece şi..dăruieşte pînă acolo unde – cum spune Hawkins – “se înconjoară de iubire”..

miercuri, 30 noiembrie 2011

Iubire si respect

Iubirea nu este o vîlvătaie omenească, pe care o simţi, o trăieşti în mod egoist, individualist doar pentru tine însuţi, într-un extaz nebun, or într-o febrilitate încinsă în gînduri de suferinţă şi durere. Iubirea interioară gerează în exterior respect pentru fiinţa iubită. Dacă îţi iubeşti copilul, soţia, cîinele, obiectele, mobila, casa, maşina sau prietenii vei avea inconştient şi instantaneu tendinţa să le respecţi pe toate acestea. Nu să faci un cult pentru ele, să te închini lor, ca unor sfinţi..Nu să pici în genunchi şi să faci rugăciuni pentru lucrurile sau oamenii pe care îI iubeşti, nu acestea ţi se cer în iubire. Doar un răspuns plin de respect, în care gîndurile, spusele şi faptele tale se potrivesc cu sentimentele tale. Un înţelept l-a întrebat o dată pe discipolul său ce ar face dacă i-ar veni în casă un prieten, cu ghetele pline de noroi şi s-ar repezi pe covorul proaspăt şters. “N-ar fi nici o problemă, doar îmi este prieten”, a răspuns discipolul. “Dar, n-ar fi fost cu mult mai bine pentru tine şi dovadă de respect din partea prietenului dacă s-ar fi descălţat”, a întrebat înţeleptul? ŞI este adevărat..Cel care te iubeşte, îţi respectă munca, te ajută să-ţi conservi energia, nu s-o prăpădeşti, ştie mereu de ce ai nevoie şi nu te linguşeşte cînd trebuie să-ţi atragă atenţia cu respectul izvorît din iubire. Vorbele vulgare, faptele ieşite din semnificaţia cuvintelor, comportamentele urîte şi cuvîntul dat încălcat fără nici o scuză nu provin din iubire şi nu dau de înţeles că cel ce pretinde să te iubească, te şi respectă. Dacă dragostea ta de oameni nu generează respect pentru ei, atunci esenţa sa este doar o brumă de apă de ploaie. Dacă nu ţii cuvintul dat şi dacă nu explici limpede motivaţia pentru care l-ai încălcat, iubirea ta scîrţîie ca o căruţă tristă. Lipsa ta de respect în legătură cu lumea înconjurătoare sesizează deficienţa iubirii din sufletul tău. Nu-i nevoie să te jertfeşti pentru prieteni, or pentru iubitul tău, nu-i nevoie să le construieşti palate lucitoare şi drumuri către bunăstare şi vindecare..Trimite-le mereu gîndurile şi sentimentele cele mai calde, prin respectul pe care îl arăţi în relaţiile cu ei. Căci acolo unde dispare respectul, iubirea se topeşte ca un fum trecător şi frumuseţea bunătăţii şi a compasiunii se spulberă cu nerăbdare. Cînd îI vorbeşti urît altui om, cum să te iubească el? ŞI cum poţi pretinde că iubeşti un om, dacă nu-l respecţi? Cum poţi pretinde că iubeşti o femeie căreia-i spui liniştit “proastă”, “urîtă”, “grasă” şi cum poţi pretinde că iubeşti un bărbat pe care îl bruftuluieşti în faţa celor din jur sau numai între patru ochi, de parcă ţi-ar fi un duşman? Respectul este materializarea iubirii noastre lăuntrice. Dacă vrei să ştii cît de mult iubeşti oamenii, vezi cît de mult îI respecţi şi atunci vei cunoaşte în tine măsura iubirii de care eşti capabil. De ce să pierzi timpul, întrebîndu-te dacă iubeşti sau nu, cînd respectul pentru altul este imaginea iubirii tale pentru el? Respectul este o consecinţă firească a dragostei din inima ta. Dacă n-ai iubire, îţi lipseşte tendinţa şi dorinţa de a respecta. Dacă n-ai iubire crezi că totul ţi se cuvine şi tinzi să calci în picioare omul iubit pretinzînd că “trebuie să te iubească el şi să te accepte cum eşti”! Dar cu tine însuţi cum rămîne? Îţi respecţi cuvîntul dat? Eşti grijuliu faţă de altul? Eşti recunoscător? i-ai mulţumit celuilalt măcar şi pentru că şi-a făcut timp să te întîlnească? Dacă răspunzi cu “da” la aceste întrebări este pentru că..eşti onest şi iubitor..

joi, 24 noiembrie 2011

Grația prieteniei

Prietenia este ca un susur de rîu, or ca o melodie celestă, în ritmurile căreia se zbenguiesc îngerii şi copiii, visele frumoase şi sentimentele calme. Un om te atrage spontan în mulţime şi-ţi dai seama că nu-i dragoste la prima vedere, ci doar o urmă largă de căldură interioară. Ceva îţi place teribil la omul acesta, ceva te face să vrei să-l mai vezi, pur şi simplu. ŞI apoi te trezeşti căutîndu-l, paşii te duc spre uşa lui, degetele te conduc spre telefonul lui doar aşa, să ştii ce mai face! În prietenie vibrează un semn, o chemare stranie, o dorinţă potolită, dar frumoasă de a-l vedea pe celălalt. De a fi în prezenţa lui din cînd în cînd.

Prietenul cel mai bun este şi acela în faţa căruia te deschizi necondiţionat..şi devii atît de sincer cu el încît este greu să mai ştii dacă nu cumva chiar ţie însuţi te-ai deschis. Prietenii sînt la fel de rari ca şi perlele şi la fel de preţioşi ca şi ele. Prietenia este o poveste de dragoste, un alt fel de poveste de dragoste. Ea pîlpîie cu mult mai constant şi mai stabil decît cea mai înflăcărată iubire, ea rămîne ca o piatră, pe sub toate apele trecătoare. Cu un prieten îţi place, pur şi simplu, să vorbeşti. Prezenţa lui te încîntă, fără să te copleşească. Îţi place, fără să te tulbure. Cu el te simţi ca şi cum ai fi cu tine însuţi. ŞI chiar aşa şi este..

Poate faptul că ne îndepărtăm de virtutea prieteniei şi de prieteni este primul semn de îndepărtare de sine. Primul semn al fugii de sine. Primul semn al deprimării apare chiar atunci cînd ne dăm seama că nu avem prieteni, dar sîntem tentaţi să aruncăm responsabilitatea în cîrca celorlalţi. Ei nu mai pot fi prieteni buni, ei sînt doar interesaţi, viciaţi, ei nu mai au timp şi răbdare, ei îţi întreţin ţie singurătatea şi izolarea. De fapt, chemarea misterioasă către altul nu este altceva decît vibraţia bucuriei, a armoniei, a atracţiei ce sălăşluieşte în sufletul altuia şi în propriul tău suflet. În singurătate se ascunde respingerea prieteniei. În singurătate este închisoarea pe care tu ţi-o construieşti. Prietenia strigă:”Vino la mine, eu te accept necondiţionat”..Singurătatea, însă, zice:”Pleacă, nu eşti binevenit la mine, eu nu te accept oricum ai fi”..Acceptă-te pe tine însuţi aşa cum eşti şi bucură-te pentru că eşti, căci prin aceasta deschizi larg poarta către prietenie. Nu aştepta ceva anume de la prietenul tău, nu-l sufoca mereu cu probleme, cu cereri, cu nevoi, căci în acestea se poticneşte adesea vibraţia iubirii şi prin acestea se stinge încet, dar ferm suflul unei energii binecuvîntate.

Prietenia este o binecuvîntare; ea va şti cînd ai nevoie de ceva stringent şi va şti mereu ce-ţi doreşti. Ea este permisivă pînă acolo unde îţi dă voie să fii fericit oricum doreşti, căci graţia prieteniei se ascunde în sentimentul că “sintem fericiţi împreună, pur şi simplu”. A avea prieteni înseamnă a fi prieten cu tine însuţi mai întîi. Să ne întorcem la sentimentul prieteniei, pentru a ne întoarce la energia care ne ajută să fim mai puţin fiinţe sociale şi mai mult fiinţe deschise către iubire şi acceptare, către sinceritate şi răbdare.

luni, 21 noiembrie 2011

Cuvinte cu vibratie inalta

Este cunoscuta puterea cuvintelor frumoase sau plăcute de a stimula părţi ale creierului, capabile să secrete substanţe benefice pentru corpul fizic. În fapt, orice ne place sau ne displace în lume devine “un model vibratoriu”, la care creierul reacţionează, fie că suntem conştienţi sau nu de aceasta. Din punct de vedere spiritual, devine important să ne retragem cît se poate de mult privirea de la modele vibratorii negative, dar nu respingîndu-le dacă ne apar în cale, cît acceptîndu-le ca pe-o provocare la “vindecare”! Lumea este permanent “un model”. Plăcut sau neplăcut, frumos sau urît, bun sau rău, agresiv sau clad, iubitor sau plin de ură, orice şi oricine se află lîngă noi şi în preajma noastră ne oferă o “experienţă” pe care avem nevoie s-o acceptăm. S-o privim întotdeauna cu dorinţa de a înţelege sensul ei.

Prin fiecare experienţă ne invităm pe noi înşine la abandonarea modelelor inferioare de gîndire, care ne menţin în stările joase ale conştiinţei şi la aprofundarea modelelor corespunzătoare unei conştiinţe mai înalte. Mai simplu spus, de fiecare dată cînd avem “probleme” se întîmplă pentru că ne-am cerut nouă înşine să iubim mai mult şi, în faţa modelelor care stimulează negativ creierul, emoţiile, percepţiile, credinţele, convingerile, starea de sănătate, atitudinile şi comportamentele noastre să...”reacţionăm” mai iubitor de data aceasta.. Pe măsură ce omul iubeşte mai mult - în sensul de a fi mai puţin dispus să se supere, să se înfurie, să urască, or să-şi găsească motivaţii pentru agresivitatea proprie – creşte nivelul său de conştiinţă. Consecinţele imediate ale acestei creşteri ar fi;1) Capacitatea de a-şi păstra iubirea şi înţelegerea pentru firea umană, indiferent dacă firea aceasta distruge, loveşte, trădează sau cine ştie ce alte apucături manifestă. 2) Creierul nu mai priveşte ca dramatică firea inferioară umană, iar aceasta are efect imediat asupra fiziologiei şi a tuturor funcţiilor corpului fizic (deci, reacţiile creierului la cuvinte agresive, ca şi la situaţii problematice…nu mai duc la revărsări de substanţe toxice). 3) Manifestările agresive ale celorlalţi, ca şi întîlnirile cu ei se răresc, iar acest fenomen poate merge pînă acolo unde…asemenea întîlniri (sau relaţii) pot deveni imposibile.

Adesea ne despărţim de anumite persoane pentru că ele nu ne mai pot reflecta…sau nu mai pot reprezenta un model vibratoriu necesar actualului nostru stadiu de evoluţie. Pînă ajungem la un nivel atît de înalt, avem nevoie să ne concentrăm asupra vindecării “propriei noastre agresivităţi”, fie că ne agresează..cuvintele altora, ştirile triste, dramele sau oamenii din jur. Iată cîteva cuvinte “model” - care exprimă şi trasături pozitive de personalitate - capabile să vă schimbe starea de spirit doar citindu-le ( vă invităm să completaţi lista de faţă prin cuvinte care vă reprezintă propria psihologie, căci cuvintele au o semnificaţie vibraţională diferită pentru fiecare alt om); iubire, bucurie, adevăr, frumuseţe, îngăduinţă, toleranţă, înţelepciune, încredere, speranţă, inspiraţie, imaginaţie; creator, protector, calm, cald, util, valoros, empatic, iertător, expansiv, înţelegător, sensibil, blînd, prietenos, optimist, generos, echilibrat, vesel, respectuos, atent, corect, credincios, harnic, raţional, politicos, uman, onest, disciplinat etc..David Hawkins, un ilustru cercetator al starilor inalte ale constiintei afirma ca fie si simpla citire a unor cuvinte cu vibratie mai inalta poate creste automat nivelul constiintei noastre, iar eu as adauga faptul ca asta inseamna o schimbare notabila si rapida in starea noastra interioara.

marți, 8 noiembrie 2011

Ingerii de langa noi

‘Universul este construit astfel încît să aibă grijă şi să-şi ghideze toate creaturile; păsările au radar, liliecii au sonor, iar noi avem ghizi. Cînd ne trezim cel de-al şaselea simţ şi învăţăm cum să ne conectăm la ghizii noştri angelici, vieţile noastre alunecă în mod natural într-un tipar în care totul este uşor şi fluent, în care sufletele noastre evoluează, ne îndeplinim scopul vieţii şi facem ca timpul petrecut pe Pămînt să fie extrem de plăcut’, spune Sonia Choquette în cartea “Întreabă-ţi ghizii”, Editura For You. Aşadar, omul nu este pe Pămînt ca o trestie în vînt, azvîrlită pe valurile înverşunate ale experienţelor umane! Toate fiinţele au ‘un înger păzitor”, descris şi acceptat de toate religiile lumii. Autoarea menţionată mai sus spune, între altele, că îngerii sînt singurele fiinţe celeste ce pot lua formă fizică pentru a veni în ajutorul oamenilor. Arhanghelii sînt acceptaţi şi invocaţi ca fiinţe luminoase, puternice şi prezente în viaţa de zi cu zi…în forme de care devenim conştienţi sau în forme pe care le intuim ca “spectaculoase”, “magice” sau “misterioase”.

Cartea Soniei Choquette aduce indicii nenumărate ale prezenţei şi intervenţiei îngerilor sau a ghizilor, precum şi indicii despre felul în care am putea să comunicăm şi să fim conştienţi de ..ghidarea lor! Noi credem că unul dintre cele mai…importante indicii ale conexiunii minţii şi sufletului omenesc cu ghizii interiori sau cu îngerii rămîne tocmai sentimentul fluenţei şi al uşurinţei în orice am face. Cînd ne simţim mintea liberă de încorsetări şi gînduri negative şi avem sentimentul sufletesc de bine, de mulţumire, de bucurie, de încredere, corelate cu o curgere uşoară, firească prin evenimentele vieţii de zi cu zi, este semn că urmăm..ghidarea divină.. La polul opus, negativitatea interioară, gîndurile negre şi…piedicile nenumărate ce ne apar pe “drum”, într-o acţiune sau o anumită situaţie de viaţă, faptul că trebuie să luptăm intens, să ne zbuciumăm prea mult şi să ne petrecem timp îndelungat pnetru înlăturarea piedicilor.. arată că am acţionat în sens invers îndrumării interioare. Dar şi atunci – mai ales în situaţii cu totul grave, deosebite sau grele pentru noi – pot apărea îngeri în forme umane sau îngeri în viziunea noastră interioară, care ne ajută concret, instantaneu şi necondiţionat şi ne îndrumă( se pare că majoritatea omenilor au asemenea experienţe).

Calea inimii, calea iubirii, calea…conectării sufletului şi a minţii cu puterea călăuzitoare pe care-o putem auzi şi o putem înţelege chiar cu ajutorul fiinţelor angelice (dacă cerem ajutorul) ne conduce întotdeauna în sensul curgerii conectate, armonioase cu fiinţele ce ne înconjoară. Cînd ascultăm “şoaptele îngerilor”, or sfaturile înţelepte ale ghizilor ce vorbesc din propria noastră conştiinţă pare că ne impregnăm cu acele vibraţii ale onestităţii, ale blîndeţii, ale acceptării şi ale încrederii într-o putere superioară, continuu prezentă în trăire, dar şi în evenimentele vieţii. Oamenii care pot crede în îngeri şi se bucură la fiecare adiere a frumuseţii lor…sunt binecuvîntaţi cu mai multe miracole, cu mai multă sincronicitate şi …pot constata în timp că viaţa lor nu mai este o luptă, cît o curgere uşoară către împlinirea misiunii lor în această viaţă!

**
La multi ani celor ce poarta numele Mihail si Gabriel(a). Le dedic acest articol cu mult drag si in speranta ca ingerii se vro face tot mai mult prezenti in vietile lor.

luni, 7 noiembrie 2011

Revoluția ființei, înnoirea minții

"Primesc Duhul Înțelepciunii și revelării prin cunoașterea Lui, așa că înțelegerea mea este astfel luminată. Și eu nu urmez această lume, ci sunt transformat prin înnoirea minții mele. Mintea mea este înnoită de Cuvântul lui Dumnezeu(Efeseni; Romani - Biblia)...

Avem aici trei idei, în acest pasaj biblic, trei idei fundamentale pentru oricine dorește să evolueze spiritual și, mai ales, să înțeleagă ce anume caută prin evoluția spirituală și prin schimbarea de sine;
1) Duhul înțelepciunii, al revelării și puterea noastră de înțelegere ne sunt accesibile prin cunoașterea lui Dumnezeu.
2) Transformarea noastră autentică este, în fapt, o transformare a minții noastre. Înnoirea minții este ceea ce căutăm pe calea spirituală.
3) Cuvântul lui Dumnezeu are puterea de a ne înnoi mintea.

Vedeți, noi nu avem acces la înțelepciune și înțelegere fără a-l cunoaște pe Dumnezeu. Atâta vreme cât mintea noastră se învârte în perimetrul de interes al lumii, în emoțiile, trăirile și percepțiile moștenite sau în cele asimilate în relația cu lumea ne putem simți rătăciți și confuzi. Lumea ne arată suferința și agresivitatea, lupta și nefericirea, violența și puterea fizică, pe când Dumnezeu ne arată Legea Iubirii. Mintea noastră are nevoie să se purifice de programele de suferință, să iasă din Samsara, să evadeze din percepțiile distructive, iar pentru asta fiecare are nevoie să lucreze intens cu sine. Fiecare are nevoie să privească dimensiunea omenească a existenței cu acceptare și îngăduință, pe de o parte, cu încrederea deplină că ea arată diferit în ochii lui Dumnezeu, pe de altă parte. Lumea pe care ne-o arată Eul omenesc conține suferința, lumea pe care ne-a arată Dumnezeu conține încrederea, curajul, credința, răbdarea, bucuria, pacea, înțelepciunea, speranța și frumusețea. Felul în care noi ne investim percepția, ceea ce alegem să vedem, adică varianta Eului sau varianta divină a experienței, este act creator. Inerția Ego-ului nu poate fi învinsă decât printr-o credință neclintită în Dumnezeu și prin afirmarea de netăgăduit a puterii divine aici și acum. Cuvântul lui Dumnezeu tocmai asta înseamnă; credința noastră în lumea lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu este puterea prin care creăm lumea noastră dacă alegem să-l afirmăm. Dar mai putem alege să afirmăm cuvântul Eului omenesc. Noi alegem continuu între aceste două lumi.
Provocarea noastră nu-i ușoară, dar nici imposibilă. Noi îl alegem pe Dumnezeu și afirmăm Cuvântul său ori de câte ori credem în iubire, oricât de multă ură ne-ar arăta Eul. Când credem cu toată ființa că suntem iubiți, îndrăgiți, apărați și binecuvântați, oricare ar fi situația de viață prin care trecem, când avem răbdarea și încrederea neclintită că Dumnezeu este mai puternic decât Eul, orice prăpastie ar părea că ne stă în față, vom simți în cele din urmă că există o putere care ne poate scoate din ea. Eul nostru omenesc se preumblă printr-un soi de logică ilogică și asta-i problema. Mintea noastră țese o realitate iluzorie, pe care o vede logică, dar logica divină are coordonate care nu sunt la vederea fiecăruia dintre noi și uneori nu sunt la vedere pentru nimeni. Duhul înțelepciunii și al înțelegerii nu-i este dat celui ce nu și-a înnoit mintea. Puterea cuvântului pare inertă pentru cel ce vede logica omenească mai presus de cea divină.
Toate cele trei aspecte pe care le-am menționat ca etape în procesul de evoluție și purificare spirituală sunt legate indisolubil între ele. Să nu ne oprim în procesul de schimbare de sine în etapa paranormală, în etapa științifică, în etapa pur religioasă sau în oricare altă etapă care marchează creșterea noastră. Ceea ce avem de făcut pe lumea aceasta este să ne purificăm Eul. Să scoatem din noi înșine zgura emoțiilor distructive. Să ajungem în punctul în care lucrurile exterioare nu ne mai pot zdruncina încrederea și speranța. Să atingem starea de iubire necondiționată față de tot și de toate. Aceasta-i mântuirea. Aceasta-i cu adevărat revoluția ființei noastre și semnul că suntem învingători în lupta cu întunericul minții.
O minte nouă este o minte în interiorul căreia Dumnezeu este trăit ca realitate, iar lucrurile lumii ca ceea ce sunt; trecătoare. În mintea înnoită, Cristos și starea noastră de iubire sunt una. Când am reușit să curățăm în noi emoțiile ce ne leagă de suferința lumii, când în fiecare experiență și eveniment putem vedea iubirea divină, logica divină, voința divină, când vom privi cu îndoială către gândurile omenești ale minții noastre și cu încredere către gândurile lui Dumnezeu înseamnă că am evoluat spiritual cu adevărat. Iar dacă am evoluat nu vom mai crede
în sfârșitul lumii, căci această credință este a Eului. Vom crede în viața nesfârșită, în care suntem ca picăturile, ce se vor întoarce într-o zi și se vor uni cu oceanul.
Când vom evolua cu adevărat, nu vom mai asculta elucubrațiile Ego-ului amenințător, ci Vom crede în viață și acesta-i cuvântul lui Dumnezeu.
Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că pacea este adevărată, iar războiul și distrugerea sunt falsuri și imagini ale Ego-ului. Să credem în pace și-n puterea ei de a restructura vibrațiile năucitoare ale războiului.
Să credem în iubire, iată iarăși Cuvântul lui Dumnezeu. Ori de câte ori mintea vă spune că nu iubiți și nu sunteți iubiți, întoarceți-vă cu fața către Cuvânt și amintiți-vă că el v-a spus Adevărul. Cuvântul v-a spus că sunteți iubire, că ați iubit întotdeauna, ați fost iubiți întotdeauna și nu va fi în veac clipă în care să existați în afara iubirii. Doar mintea ne-a mințit pe toți. Eul omenesc ne-a convins că nu avem iubire, că nu suntem iubiți. Dumnezeu Cuvântul spune că noi suntem iubire și nu se poate, este doar o iluzie altceva, nu se poate să existe ceva în afara iubirii. Să-i spunem minții noastre când ne minte, când ne spune că n-avem șanse, soluții, că suntem pierduți și nimeni nu ne poate slava că noi credem în Cuvântul lui Dumnezeu. Iar asta înseamnă încredere neclintită în Adevăr, iar consecințele acestei încrederi vor răsări mai devreme sau mai târziu în viețile noastre. Mai mult, încrederea aceasta se va transmite lumii în plan subtil și prin ea zeci, mii și chiar milioane de oameni ar putea resimți sprijinul lui Dumnezeu, sub forma stării interioare de încredere, de speranță și de bunăstare a minții. Căci în plan subtil suntem Unul și ceea ce face fiecare unul contează pentru toți. Să ne purificăm mintea și, în fața fiecărei afirmnații distructive a Eului, să afirmăm Cuvântul lui Dumnezeu. Când Eul ne spune; ești trist, Cuvântul lui Dumnezeu spune că ești fericit. În cine crezi? Aici alegi, acii și numai la acest nivel alegem cu toții cu adevărat. Să alegem Cuvântul și să-l afirmăm, oricât de grea și de reală ar părea lumea Eului. Căci Dumnezeu este oricum victorios; rămâne doar să simțim , să gândim și să vedem și noi frumusețea divină în această viață.

marți, 1 noiembrie 2011

Dragostea nu poate sta langa suferinta

Suferinţa şi fericirea sunt incompatibile vibraţional, dar mintea lumii le-a aşezat alături prin alăturarea absurdă dintre suferinţă şi dragoste. De fapt, niciodată nu vom avea dragoste cînd suferim din dragoste. Suferinţa însăşi este semnul despărţirii de omul iubit, de lucrul dorit. Suferinţa reprezintă un cîmp energetic în care afirmăm că nu avem dragostea pe care ne-o dorim, că celălalt nu ne iubeşte, că suntem nefericiţi şi nu avem iubire sau că nu putem avea fericire! Fericirea este un cîmp energetic în care afirmăm contrariul. Iată de ce ele sunt incompatibile şi iată de ce nu vom avea dragoste în viaţa noastră atîta vreme cît..vom alătura dragostea suferinţei. Fiecare dintre aceste trăiri există în plan subtil în cîmpuri diferite. ŞI în plan subtil toate lucrurile sunt ordonate, aşa încît fericirea nu poate sta lîngă nefericire, bucuria nu poate sta lîngă tristeţe şi nici furia nu poate sta lîngă blîndeţe. Toate aceste trăiri interioare sunt expresii ale cîmpurilor energetice, care conţin informaţii cu un caracter precis.

Cînd gîndim, noi captăm informaţii din cîmpurile energetice la care ne conectăm prin gîndurile pe care le acceptăm ca fiind reale în momentul cu pricina.. De cîte ori avem o problemă, indiferent ce natură ar avea ea, mintea va fi atrasă instantaneu către a se gîndi intens la problema respectivă. Fenomenul de atracţie care are loc automat, fără implicarea voluntară a cuiva anume, ne va atrage tot mai mult în problemă şi va aduce către noi tot mai multe gînduri, emoţii şi trăiri specifice. Dacă ne stresează ceva, simplul fapt de a gîndi prea mult la situaţia stresantă este adevărata problemă pe care o avem. Nimeni, absolut nimeni nu poate ieşi dintr-un cîmp energetic de stres fără să aleagă aceasta şi fără să renunţe la deliciul mentalizării, care-i spune că el “are dreptate”. A renunţa la dreptate în schimbul fericirii este întotdeauna o opţiune a conştiinţei înalte şi una care atrage spre noi un cîmp energetic în care putem să fim fericiţi, să accesăm gînduri bune şi – adesea – o existenţă mai apropiată de ceea ce ne dorim să fie.

Dacă suntem implicaţi în relaţii în care nu ne simţim iubiţi şi suferim, suferinţa este semnul că ne aflăm pe o direcţie greşită în ce priveşte căutatea iubirii în viaţa noastră. Cîmpul energetic care sprijină iubirea conţine gînduri de iubire, de acceptare, de bucurie, de înţelegere, de pace şi dăruire, pe cînd acela al suferinţei conţine ..toate gîndurile şi trăirile pe care le accesăm acum. Iubirea adevărată poate fi accesată şi găsită numai cînd o cutăm de la nivelul iubirii, din starea de fericire deja existentă în interiorul nostru. Suferinţa din noi va întîlni, însă, suferinţa din altul cînd nu pornim la drumul dragostei pentru că dragostea este, deja, prezentă în noi…Asadar, nu vom gasi dragostea (sau o relatie bazata pe dragoste) dintr-o stare de suferinta, cand abia am iesit dintr-o relatie in care am suferit, ci numai atunci...cand avem inima libera si numai cand propria noastra stare de iubire interioara o atrage.

vineri, 28 octombrie 2011

Dacă vrei să simți iubirea...

Dacă am avea puterea de a alege să gîndim ceea ce ne face bine în fiecare clipă, am simţi – după un timp, după o vreme oarecare – că ne-au crescut aripi. Ne-am simţi ca păsările, ca îndrăgostiţii care nu iubesc pe cineva anume, dar simt iubirea pentru orice. Dacă am gîndi numai ce ne face bine, chiar dacă ne-am imagina cele mai minunate lucruri pentru noi, după un timp am obsreva că tot ce ne face bine se ţine după noi. Nu mai facem un efort pentru a gîndi pozitiv; gîndurile luminoase vin singure, se perindă singure prin noi, ca într-un vis de lumină şi iubire infinită. Nu, acesta nu-i un scenariu de film, cît un adevăr pe care oricine îl poate trăi, dacă alege să simtă, să gîndească şi să vadă mereu partea fericită a vieţii.

Un adevăr pe care îl poate simţi orice fiinţă, cît de minusculă s-ar crede ea, cît de lipsită de însemnătate în schema lumii, cît de lipsită de căldură şi de dragoste..Dacă am putea să avem cît mai multe gînduri bune în fiecare zi, am face cunoştinţă cu o lume miraculoasă, care este în noi înşine şi care ne ascultă neîncetat, cu o consecvenţă şi o stăruinţă uluitoare..
Tot ce gîndim pare că se înregistrează în celulele noastre, chiar dacă nu suntem conştienţi de acest proces. Tot ce gîndim se adaugă unei matrici, unei memorii a cărei fidelitate ni se dezvăluie, apoi, prin schimbarea energiei corpului şi a minţii noastre. Noi nu putem iubi dacă nu ne gîndim multă vreme la iubire şi nu putem vibra la unison cu florile, cu lumina, cu misterul şi cu înălţimea stării noastre de lumină fără a ne gîndi la ele. Orice vrem să avem în viaţa noastră ne cere să ne gîndim insistent, concentrat, pozitiv şi frumos! Bucuria – pe care o vom găsi în diferite forme în viaţa noastră de zi cu zi, în evenimente, în întlniri, în a citi o carte sau a viziona un film, în a realiza un lucru sau o viziune proprie – ne asaltează după ce am fost, deja, bucuroşi..După ce ne-am gîndit la bucurie, după ce am avut gînduri de bucurie, după ce ne-am bucurat, deja..ŞI, cu cît ne-am bucurat mai mult, cu atît atragem la noi mai multă bucurie, cu atît atragem la noi evenimente care iau forma bucuriei. Aceasta se întîmplă pentru a înţelege că orice stare a vieţii este ..în interiorul nostru. Este energia noastră, pe care o reflectă- apoi – evenimentele. Aceasta nu înseamnă că suntem vinovaţi atunci cînd trăim evenimente pline de stres, or de suferinţă, cît acestea ne sesizează că avem libertatea de a face alegeri diferite la nivel mental.

Noi suferim pentru că nu ştim că se poate obţine în viaţă şi altceva. Nu ştim cît de mult depinde de noi acest ceva. Dacă am putea să alegem în mod conştient ce anume vrem să gîndim şi dacă am vrea întotdeauna să ne vedem minunaţi, chiar dacă ne-am obişnuit să ne vedem ca pe nişte instrumente ale suferinţei, am cunoaşte o lume diafană..O lume de lumină, care ne transportă - parcă - direct în inima divinităţii. Să ne permitem în fiecare zi să gîndim tot ce-i mai bun şi mai frumos..Să observăm frumuseţea şi binele, bucuria şi dragostea şi, după o vreme vom constata că ne simţim cu totul şi cu totul alţi oameni. ŞI atunci vom şti că depinde de noi ce alegem să trăim în interior, caci aici este esenta trairii şi a existentei. ŞI vom simţi profund că Dumnezeu este mult mai aproape decît ne-am putut vreodată imagina..

marți, 25 octombrie 2011

Calități care ne fac aura luminoasă

Unii dintre cei mai puternici oameni din punct de vedere energetic pot fi şi unii dintre cei mai simpli, modeşti şi ..obişnuiţi. Ei ar putea fi muncitori, ţărani care-şi ară cu dragoste ogoarele, prieteni a căror viaţă simplă şi obişnuită ar putea părea…nesemnificativă. Aceşti oameni respiră aproape de noi şi izbutesc să devină adevărate…obstacole ( dar şi centre de putere) pentru toată negativitatea energetică ce se lăfăie prin lume. Nici măcar iniţiaţii nu pot – adesea – emite o energie mai plăcută, mai diafană, mai frumoasă decît se întîmplă printr-un singur inocent. Un singur om cu sufletul neatins de răutate şi incapabil să gîndească răul cuiva…crează în jurul său o aură energetică atît de luminoasă încît …întunericul se topeşte de la sine în preajma sa. Se poate, însă, ca tocmai acest om cu sufletul …frumos să fie încercat şi cercetat pînă-n mduva oaselor şi pînă-n străfundurile fiinţei de tot soiul de probleme. Se poate ca tocmai acel om…să fie ţinta atacurilor şi-a reproşurilor, a capcanelor şi-a distrugerii, căci forţele întunecate îngăduie cu greu puterea seninătăţii şi-a iubirii. ŞI ştiţi de de? Pentru că seninătatea şi iubirea, bunătatea şi frumuseţea umană autentică luminează de la sine lumea, chiar fără ca lumea să fie conştientă de aceasta.

Sufletul frumos transmite o vibraţie energetică în mediu, capabilă să schimbe gîndurile şi sentimentele celor din jur fără să ridice un deget. În plus, un acelaşi suflet frumos preia…cumva povara suferinţelor lumii (şi asta prin legea spirituală) pentru a echilibra masivele emisii energetice negative ale lumii înconjurătoare. Forţele de echilibru ale acestui univers sunt oamenii buni, sunt aceia ce-şi petrec timpul în rugăciune, aceia ce se întrec în fapte bune şi-n dăruire necondiţionată. Dacă aceste forţe n-ar fi reprezentate pe Pămînt, puterea forţelor întunecate ar fi condus lumea către distrugere. Dar, slavă Domnului, nu-i aşa! Ceea ce putem face fiecare dintre noi pentru lumea aceasta şi pentru noi înşine este legat, în primul rînd, de întoarcea conştientă la frumuseţea minţii şi a sufletului noastru. Căci, iată, nu doar pentru noi am fi frumoşi, nu doar pentru noi ne-am îngădui curajul, încrederea, răbdarea, acceptarea, credinţa şi frumuseţea, cît am face-o pentru lumea întreagă.

Să ne întoarcem la dezvoltarea calităţilor umane, căci ele devin o putere incredibilă în cîmpul energetic şi încă una care – în pofida aparenţelor – este profund apreciată şi căutată în lume. Nu vorbim aici despre devîrşirea diplomelor sau despre…alergarea după cele mai grase locuri de muncă, ci despre calităţile umane care ne fac prieteni de încredere, însoţitori de viaţă în care să ai nădejde, muncitori pe care să te bazezi, conducători curajoşi şi oneşti, oameni responsabili şi…capabili să treacă liniştiţi pe lîngă tentaţii. Calităţile ne fac mai puţin vulnerabili la emisiile energetice negative şi transmit în mediu…dorinţa de a avea asemenea calităţi. Energia calităţilor emite atît de clar şi fără echivoc, încît înşişi atacatorii se trezesc imitîndu-le sau dorindu-le. ŞI vorbim astăzi despre calitate umană, inocenţă şi frumuseţe sufletească tocmai pentru că acestea ne apără de energiile distructive, creînd în jurul nostru o aură energetică puternică şi luminoasă.

duminică, 23 octombrie 2011

Pierderea "puterii" in relatiile de dragoste

Ataşamentul de un om sau dependenţa de el reprezintă - din punct de vedere emoţional – exact ceea ce faci pentru a pierde ceea ce-ţi doreşti mai mult. Cînd vorbim despre ce înseamnă “a fi ataşaţi” de cineva, ni se pare frumos “ataşamentul”. Ni se pare că iubim, că ne dorim această persoană în viaţa noastră, dar ne comportăm pe dos. Iubirea în numele căreia..gîndim, simţim şi acţionăm ne determină să devenim geloşi, posesivi, răzbunători, răi, certăreţi şi chiar agresivi fizic. Ataşamentul nostru de o altă persoană, uneori de sex opus, alteori de acelaşi sex (el poate fi vizibil la nivelul relaţiilor de toate felurile; al relaţiilor de muncă, de prietenie, de amiciţie, de afaceri etc) ascunde în planul conştiinţei ataşamentul de o dorinţă. În spatele comportamentelor noastre urîte, pretenţioase, respingătoare, agresive, în spatele geloziei sau a reproşurilor continui pe care le avem faţă de o altă persoană se piteşte “ştrengăreşte” o dorinţă de putere, chiar dacă este formulată în numele iubirii. În momentele în care dorinţa ne este împlinită, ne simţim bine. Dar, cînd cealaltă persoană nu răspunde potrivit ..percepţiilor care ne camuflează dorinţa intrăm în ataşament. Suferim, ne supărăm, ne simţim iritaţi, geloşi, supăraţi, îngrijoraţi şi avem tendinţa..de a invada tot mai mult spaţiul personal al celuilalt.

Adesea sub dorinţele noastre se află o nevoie uriaşă a Egoului de a controla în scopul obţinerii plăcerii sau numai de dragul de a trăi “sentimentul puterii personale”( or a plăcerii dată de acest sentiment). Plăcerea de a fi puternic în relaţiile de dragoste, or în orice alte tipuri de relaţie nu este un simptom provenit din iubire, cît din Eul omenesc. Dar acestui tip de plăcere îi cad pradă chiar cele mai luminate minţi, or cele mai inflamate Egouri! Plăcerea de a subjuga voinţa, dorinţele, nevoile sau reacţiile altor oameni întrece imaginaţia, aşa încît..posesorul acestei dorinţe va simţi cum ceea ce doreşte mai mult ..îi scapă complet de sub control. Ataşamentul de plăcerea pentru putere la nivelul relaţiei îl aduce pe cel ataşat în situaţia în care nu are nici o putere asupra relaţiei pe care şi-o doreşte mai mult. Iar lipsa de putere se manifestă sub forma supărării, a iritării, a urii, a suferinţei, a lacrimilor, a furiei, a agresivităţii. Oamenii agresivi fizic sunt – de regulă - oamenii care pierd controlul. Puterea – care este iubire, calitate, comunicare, înţelegere, toleranţă, bucurie, mulţumire, rezolvarea conflictului prin comunicare şi comuniune - înseamnă, la nivelul ataşamentului, răzbunare, pedepsirea celui nesupus, răzvrătirea, lovirea sau gîndurile şi atitudinile răzbunătoare.

Oriunde se află un conflict este de suspicionat ..o stare în care a fost pierdut sentimentul puterii. Confuzia se referă la confuzia între puterea iubirii, care încearcă să rezolve problema prin comunicare, înţelegere, explicaţie şi toleranţă şi puterea Egoului, care recurge la toate mijloacele de presiune posibile în ataşament. Iată de ce ataşamentul trebuie urmărit, recunoscut şi autodemascat prin întrebarea: ”Şi dacă sunt intolerant, furios, agresiv, or lovesc celălalt mă va iubi mai mult, iar eu voi dovedi că sunt mai puternic”? Răspunsul va fi întotdeauna: ”NU”! Căci agresivitatea şi mijloacele extreme de presiune sunt semne ale slăbiciunii. Sau semne certe ale pierderii sentimentului de putere, acelaşi lucru cu puterea de a-l controla pe altul, oricine ar fi el şi orice rol ar fi avut în viaţa noastră.

joi, 20 octombrie 2011

"La rău să nu te gândești nici măcar pentru a-l nega”

“Crede şi nu cerceta” este – poate – una dintre cele mai profunde taine pe care ni le-a dezvăluit Isus. Departe de a fi o invitaţie la ignoranţă, aşa cum a fost – adesea – intepretată celebra afirmaţie, ea ascunde o informaţie extraordinară despre creaţie şi despre puterea ascunsă în noi, capabilă să..creeze “ceea ce crede”. “Observatorul modifică obiectul observat”, spune una dintre cele mai măreţe descoperiri ale ştiinţei moderne, aşa încît “a cerceta” înseamnă a observa, iar a observa înseamnă a crea. A crea ceea ce crezi că este real. A atrage în realitatea fizică ceea ce observi. Lumea subtilă se mişcă spontan şi misterios după intenţiile observatorilor. Premisele se confirmă atîta vreme cît..cercetătorul crede în ele. Ca urmare, dacă cercetăm un subiect cu intenţia de a dovedi că el este “rău”, vom ajunge la concluzia aceasta, căci..universul ne va aduce argumente, va atrage către noi..tot ce este nevoie pentru ca “credinţa” să ni se autoîmplinească. Ne vor ieşi în cale argumentele, vor veni de la sine, vor păşi liniştite în faţa noastră, parcă pentru a ne spune:”Tu eşti un creator puternic, îţi dai seama de asta? Lumea care te înconjoară este ceea ce vezi, crezi şi observi că este”! ŞI, dacă avem puterea şi răbdarea de a ne autoinvestiga credinţele, vom găsi în noi fără dubii gîndurile şi trăirile prin care descriem lumea, aşa cum ea ne apare în experienţa de azi. Ne vom regăsi în viaţă confuziile mentale pe care le-am gîndit, întrupate în minţile confuze care cred în ele. Ne vom regăsi..gîndurile prin care ne-am spus că dragostea şi frumuseţea le lipseşte oamenilor, prin oamenii care întrupează sentimentul lor propriu” de a nu iubi şi a nu cunoaşte frumuseţea.

Toată experienţa noastră devine un soi de autoprofeţie. Avem întotdeauna dreptate, chiar şi atunci cînd ne gîndim insistent că nu avem dreptate. Universul frizic ne prezintă într-o zi un Om”, care ne demonstrează într-un mod uluitor că “nu avem dreptate”. ŞI, dacă ne cuprinde febra cercetărilor, a căutărilor, a nevoii exprese de a ne explica un lucru anume, chiar în clipa în care cercetăm, noi creăm. Cercetările complică universul. Mintea crează ceea ce observă şi, cum observă ..atît de multe erori, probleme, atîta suferinţă, atîta prăbuşire, dizgraţie şi oroare, doar osbervîndu-le pe acestea..le crează. Iată de ce atenţia noastră trebuie continuu îndreptată către “pozitiv”. Doctorul Escudero, în cartea sa “Vindecarea prin gîndire”, spunea:”La rău nu trebuie să te gîndeşti nici măcar pentru a-l nega”! ŞI a spus-o pentru că doar gîndidndu-ne la rău, credem în existenţa lui şi el nu are încotro; trebuie să ne confirme că avem dreptate. Altfel spus, avem nevoie să le dăm atenţie tutror lucrurilor bune şi plăcute care ne apar în cale. Mintea noastră este ca un cal nărăvaş, ce poate fi îmblînzit şi educat în fiecare zi.

Nu-i îndeajuns să gîndim pozitiv o zi sau de trei ori pe zi; observaţia pozitivă, iubirea, dorinţa de bine, intenţiile creatoare de bine trebuie să devină un fel de a fi, un mod de viaţă. Pînă ce dragostea şi binele nu devin obişnuinţe, la fel cum este mîncarea sau spălatul corpului, vom călători perpetuu, ca un personaj al lui Borges, pentru a descoperi – dacă suntem norocoşi – că ceea ce căutăm (comoara) se află în curtea casei noastre. Nu avem nevoie să asimilăm informaţii, cît să iubim. Nu avem nevoie pentru viaţă să..ne transformăm în biblioteci, al căror conţinut vibraţional ..poate deveni îndoielnic şi rătăcitor, cît să asimilăm puterea de a vedea calităţile, frumuseţea, dragostea, armonia şi perfecţiunea existenţei, căci aşa le facem mai puternice şi ..le aducem în manifestare.

miercuri, 21 septembrie 2011

Cum îi vorbește Duhul Sfânt inimii noastre?

"Când omul primeşte ceva dumne­ze­iesc, inima i se bucură. Când primeşte ceva diavolesc, inima i se tulbură. Când inima creştinului primeşte ceva de la Dumnezeu, nu mai caută să se în­credinţeze pe altă cale străină că acel lucru provine de la Domnul. Prin însăşi această lucrare se convinge că a primit ceva ceresc. Şi asta pentru că simte roadele Duhului – dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia (Ga­la­teni 4,22-23). (...) Sfântul Macarie Egipteanul explică; chiar dacă Satana va reuşi să arate vedenii luminoase, totuşi, cu nici un chip nu va putea produce o stare de pace în inimă. Prin acest semn se cunosc lucrările lui". (Un serafim printre oameni – Sfântul Serafim de Sarov; Ed. Egumeniţa). (http://www.jurnalul.ro/cautare/maria-timuc-104617.html)

În ultima vreme am studiat viața și învățătura Sfântului Serafim de Sarov. Mă atrage în mod deosebit acest sfânt, poate și pentru faptul că explică atât de frumos ”ce este Duhul Sfânt”(voi scrie un articol despre Duhul Sfânt și, în special, despre felul în care îl descrie Sfântul Serafim de Sarov). Articolul aparut astazi in Jurnalul National, din păcate postat într-un colț din lipsă de spațiu, dar...nimic nu-i întâmplător, nu-i așa?), din care am luat citatul de mai sus și pe care vă recomand să-l citiți, accesând link-ul meu de autor, vorbește despre inima omenească, în calitatea ei de instrument al discernământului nostru. Inima știe precis ce-i bine și ce-i rău, nu mintea. Când inima este în stare de pace sau simte alte trăiri virtuoase ea este inspirată de Duhul Sfânt. Când inima este tulburată, nu suntem pe drumul cel bun, spune Sfântul Serafim de Sarov.
Pentru cei care sunt pe un drum spiritual acum ar fi minunat să înțeleagă, să se ghideze după inimă și, atunci când sunt tulburați, să-și corecteze atitudinea interioară prin rugăciune, prin meditație, prin fapte bune, prin schimbări de gândire. Noi discernem cu inima, iată ce idee minunată și, cred eu, adevărată!

marți, 20 septembrie 2011

Nu te îngrijora, prietene!

Când curgem în și prin adevăr, când facem ceea ce e bine pentru toți, când suntem în noi înșine împăcați și fără griji, putem simți că spusele lui Isus ”nu te îngrijora pentru ziua de mâine, căci Domnul știe ce-ți trebuie și îți va da” sunt adevărate. Viața curge fără efort și cele obișnuite ale vieții se așează unele după altele, armonios și cu grație, chiar și atunci când pare că ne însoțește dizarmonia și răul.
Am vizitat zilele trecute un prieten preot, la mănăstirea la care slujește. Nu mi-a răspuns la telefon, dar am zis; ”Mă duc oricum. Dacă-l găsesc, bine! Dacă nu, merg în biserică, mă rog și asta este”. Fără griji am plecat de acasă, întârziind pentru diferite treburi mărunte care apăreau tocmai când eram pe picior de plecare. Și iată că am ajuns la mănăstire și tocmai când treceam prin fața casei preotului, un om îi bătea strașnic la ușă. Preotul a apărut în prag în clipa în care am ajuns în dreptul casei sale. Uite că, dacă vrea Dumnezeu ceva, n-ai nevoie de telefon. Cu mintea, chiar si preotul poate crede că-i îndreptățit să nu răspundă. Dar înțelepciunea vieții restabilește adevărul și, dacă ești în pace în tine, cel pe care ai vrea să-l întâlnești îți apare în cale. Roditoare a fost această întâlnire neprevăzută, căci din ea s-a născut și bucuria preotului de a-l fi vizitat fără o nevoie omenească, ci numai din prietenie. Am plecat de la el cu o icoană a Sfântului Nicolae în brațe și, multe zile după aceea mi-am amintit că mare taină-i în ”lipsa de îngrijorare”. Că ea face ca Dumnezeu să lucreze și mintea să stea liniștită. Dacă n-ai îngrijorare sfârșești prin a face ceea ce vrea Dumnezeu, iar ce vrea Dumnezeu nu-i niciodată rău.
Obstacolul sau ceea ce te întârzie pe drum nu-i nici el fără de rost. Oprirea nu-i o întâmplare, și-n ea se găsește un tâlc ascuns al existenței. Obstacolul are nevoie de acceptare, căci acceptarea lui nu provoacă îngrijorare. Acceptarea prezenței obstacolului și răspunsul interior blând în fața lui îi dezamorsează puterea nefastă și-i dezvăluie, în același timp, rostul în dinamica existenței. Un obstacol nu-i bun sau rău, ci-i mai degrabă un indicator de drum. Văzut ca semn de circulație pe marea autostradă a existenței, obstacolul ne arată că el nu-i rodul întâmplării, cât..semnul opririi necesare. Este necesar sa ne oprim uneori, este necesar să amânăm momentul curgerii noastre prin lume și asta pentru că următoarea piesă pe drumul nostru nu-i, încă, la locul stabilit. Inteligența vieții este atât de vigilentă încât puterea noastră de a o înțelege nu-i decât ca apa care ajunge la genunchiul broaștei. Și, dacă înțelegerea noastră se lovește de limite, atunci ceea ce avem de făcut este să ne curățăm de îngrijorare. Căci curățenia aceasta îi permite inteligenței vieții să se miște în folosul nostru și al celor din jur.
Orice s-ar întâmpla are un sens.
NU căuta sensul, căci el se dezvăluie singur, apare din mers. Să știi că există un sens în toate înseamnă să-ți permiți mai puțină îngrijorare.
”ȘI dacă x a făcut cutare lucru, cum să nu mă îngrijorez”? Ei, bine, orice a făcut x, y sau tu însuți, dacă-i făcut, nu-i degeaba. Fapta are treabă, fapta duce undeva, fapta are un înțeles. Atât să înțelegi; că fiecare lucru are înțeles și sens. Stai liniștit, roagă-te, fă ceva dacă ești inspirat către o acțiune, urmează călăuza interioară, pacea și binele lăuntric, căci ele te vor duce sigur acolo unde trebuie să fii. Stai fără griji; cineva are grija ta clipă de clipă. Dacă ești singur, nu te îngrijora. Grija îți prelungește singurătatea și-i semnul că nu știi, nu ai înțeles și nu vrei să accepți că toate au un sens. Dacă nu știi că este sens în toate, cum ai să accepți atâtea nebunii ce se întâmplă pe lume? Ai să fii revoltat, supărat, mereu pus pe harță și pe judecată. Asta îți tulbură mai mult vederea lăuntrică. Asta nu-ți dă voie să înțelegi. Asta te face să te opintești și să crezi că grija ta este prețioasă. De fapt, pacea-i de la Dumnezeu, grija-i de la minte. Cel ce se călăuzește prin pace, pășește în voința divină și îngerii lui lucrează liberi pe Pământ, așa încât el poate vedea într-o zi că uneori ai putea să parcurgi sute de kilometri doar pentru a-i aminti cuiva; ”eu sunt prietenul tău. Pacea lăuntrică m-a trimis la tine să-ți spun asta”...Și, cine știe, poate că pacea m-a îndemnat și pe mine să scriu acum...asta; nu te îngrijora, prietene! Orice ți se întâmplă, are un sens!

vineri, 16 septembrie 2011

Lumea sufletului care iubește

Azi mi-a spus cineva la telefon:
”Știi, de vreo jumătate de an încoace simt că trăiesc pe altă lume. Lumea s-a schimbat. Lumea nu mai emite iubire! Sunt alte vibrații, e o stare înnebunitoare în jur”. Observația m-a pus pe gânduri; ”oare să fie așa”? Parcă simțisem și eu ceva de genul ăsta, parcă și mie mi s-a părut că resimt o dinamică diferită a energiilor, a experiențelor vieții(poate-i criza de vină!), parcă și eu am simțit prin lume oameni ..diferiți. Oare este așa? S-a schimbat lumea? Lumea de anul trecut, de acum cinci ani, lumea de acum 10 ani gândește, simte, se comportă și trăiește ..altfel?
Într-un fel...da. Într-un fel, lumea se schimbă continuu. Zi de zi pare doar că ne trezim în aceeași lume, dar fiecare schimbare din interiorul nostru, fiecare eveniment de viață, fiecare problemă schimbă ceva în lumea noastră. Putem resimți, însă, o schimbare a lumii însăși, o schimbare radicală doar dacă ceva s-a schimbat structural, fundamental în noi înșine, ca și în mediul nostru de viață. Putem să simțim că trăim pe altă lume dacă ne-am schimbat, căci schimbarea noastră ne schimbă și mediul, ne schimbă prietenii, ne schimbă modul de viață, modul de a ne petrece timpul, de a ne distra, de a munci și de a iubi. Când noi suntem alții în lăuntru, lumea devine alta afară. Lumea oglindește ființa nouă din lăuntrul nostru, iar dacă în noi nu am găsit o cale ce duce pe cărarea către iubire, simțim că lumea noastră este goală de iubire.
O lume goală de iubire se deschide în sufletul nostru când așteptăm iubirea din lumea exterioară. Când așteptăm să ne iubească lumea. Să vibreze iubirea din lume. Să fie iubirea afară și să vină de acolo...în noi. Asta-i hipnoza umană esențială; dacă cineva mă iubește, eu pot să simt iubirea. Dar, de câte ori nu suntem iubiți, de câte ori lumea nu ar veni către noi pentru o îmbrățișare sau pentru a ne dărui un ajutor pe care-l respingem. Brațele iubitoare, generoase ale lumii îl înăbușă pe cel ce nu iubește. Privirile dulci și cuvintele duioase îl enervează, căci el le vede pe toate false, dacă are norocul să le vadă. Adesea, cel ce nu iubește, nu poate observa prezența iubirii altuia. El n-o înțelege, n-o vede, o judecă sau o crede inoportună. ÎN consecință, o respinge. Nu iubirea lumii îi lipsește celui ce vede absența iubirii în lume, cât iubirea din sine. El nu iubește și nici măcar nu știe că poate îndrepta asta.
Cel ce nu mai simte iubirea lumii ar putea fi ușor deprimat. Ar putea spune că trece printr-o gaură neagră din universul său interior. Ca să iasă din asta, el are nevoie de decizia de a ieși. Apoi, are nevoie de înțelegerea locului din care vibrează cu adevărat iubirea. Sigur că lipsa iubirii din tine te poate face să aluneci către un mediu de viață în care iubirea este așa cum o simți și o trăiești în interior. Sigur că observația ”lumea nu mai vibrează cu iubire” poate reflecta un adevăr al mediului de existență al individului. Dar se întâmplă pentru că mediul și interiorul său nu sunt separate, ci două aspecte ale aceleiași medalii. Puterea fantastică a mediului este tocmai reflecția ”emoțională”; într-un mediu fără iubire devii conștient de absența iubirii din tine sub forma emoției care te face să simți că nu este iubire.
Recuperarea iubirii este o acțiune în sine, în tine însuți, ca să fiu mai clară. Poți începe cu a face lucruri mărunte pentru alții în mod necondiționat. Poți începe prin a dărui cuvinte frumoase sau a răspunde pozitiv nevoilor, așteptărilor și dorințelor unor oameni din jur. Poți medita, poți gândi frumos despre alții, poți să ieși în natură și acolo poți observa prezența iubirii necondiționate și a frumuseții la flori, la frunze, la pomi, la copii, la oameni adulți. Oricând, oriunde este iubire. Ochii care-o pot vedea sau nu sunt cheia înmulțirii iubirii și cheia recuperării golului de iubire, a vindecării lipsei de iubire din noi înșine. O lume plină de iubire este lumea sufletului care iubește.

marți, 23 august 2011

Atașamentul de fericirea omenească

A căuta fericirea; iată o stare firească a omului. Dorința de a fi fericit este firească, dar atașamentul de fericire înseamnă altceva. Atașamentul de fericire este cauza nefericirii și asta nu pentru că noi n-am avea dreptul la fericire, cât pentru că atașamentul descrie o stare de dependență de fericire. În dependență regăsim, în același timp, neânțelegerea condiției umane, a ființei umane, a propriei ființe și, în consecință, neînțelegerea experienței și neacceptarea ei. Din pricina dependenței noastre de fericirea omenească pierdem chiar starea de fericire, căci nu găsim justificarea și puterea de a înțelege momentele de zdruncin, de umilire sau de umilință a valorilor superioare. Neînțelegând, judecăm, ne supărăm, urâm, simțim frica într-un mod care întrece simpla ei forță protectoare și devenim intoleranți cu noi înșine, ca și cu greșelile sau comportamentele oamenilor din jurul nostru. Când vrem cu orice preț să fim fericiți, cea mai mică stare de durere, de nefericire, de iritare, de suferință ne poate crea un dezastru lăuntric și chiar comportamental. Din acest punct de vedere, modul de creștere al copiilor de astăzi poate avea ca efect secundar un mare atașament al copilui de starea de fericire. Excesiva protecție a copilului față de suferință și durere îl poate face dependent de fericirea omenească și agresiv la cea mai mică...pierdere a stării sale de bine. Mă refer la starea copiilor crescuți printr-un exces de protecție pentru că am observat în ultima vreme intoleranța unora dintre ei la durere și agresivitatea născută din acest atașament.
Un oarecare atașament de fericirea omenească am putea avea cu toții și, dacă îl avem trebuie să-l observăm și să înțelegem ce anume ni se întâmplă. Cum ne dăm seama că suntem atașați de fericire? Ei, bine, cele mai mărunte comportamente neplăcute ale altor oameni ne rănesc, ne stimulează judecata, ne irită, ne mânie și ne fac să ne pierdem capacitatea de a iubi și, mai ales, toleranța. Devenim răi de dragul fericirii, cam asta-i ideea. Devenim agresivi emoțional și ne agresăm pe noi înșine, înainte de a-i agresa pe alții. Cea mai mică durere fizică sau sufletească ni se pare sfârșit de lume atunci când suntem atașați de fericirea omenească. cel mai mărunt comportament al unui partener, al unui părinte, al unui copil sau al unei alte ființe apropiate trezește în noi suferința și neânțelegerea. Fericirea ne fuge de sub călcâie tocmai pentru că suntem dependenți de ea, iar neânțelegerea ne frânge energia și puterea de a iubi.
Noi suntem oameni și oamenii vor simți întotdeauna durerea, suferința, pierderea și dificultățile condiției umane. Fără suferință nu există dezvoltare, spune Lazarev și asta nu-i o scuză pentru existența suferinței, cât un fel în care acceptăm că ea are un rol bine determinat în viața noastră. IUbirea noastră se poate ridica deasupra suferințelor pe care le îndurăm, dar asta nu înseamnă că avem scutire de suferință. Sufletul nostru poate aspira către fericire, o poate trăi, dar - în același timp - să avem grijă ca fericirea sau, mai bine spus, dependența de ea să nu ne înrăiască. Acceptarea suferinței, a durerii și a pierderii în viață, indiferent că pierdem cinci lei, iubirea unui om sau confortul obișnuit, presupune o conexiune corectă cu puterea iubirii, cu puterea divină și o mai bună adaptare la viață. Cei ce ne iau fericirea uneori ne încearcă inconștient puterea de a iubi, a ierta, a înțelege, a accepta condiția umană. Durerile omenești nu există pentru a ne lua fericirea, ci pentru a ne ajuta să înțelegem că nici o stare umană nu-i fixată pe un perete pentru noi anume; fericit poate fi acela care acceptă că este și nefericit, că nu-i nefiresc să trăiești și suferința, că tocmai capacitatea de a acecpta, a tolera, a înțelege suferința și pierderile vieții deschide poarta către...iubire. Dacă devenim răi în numele fericirii, rămânem în nefericire. Dar, dacă izbutim să trecem peste greutăți cu bunătate și cu înțelepciune, să ne acceptăm lacrimile și slăbiciunea pe care ele o trădează, avem capacitatea să percepem fericirea și nu atât pe aceea izvorâtă din ceea ce avem, cât pe aceea ce se naște în interiorul nostru, din ceea ce suntem.

luni, 15 august 2011

De ce e suparata Maica Domnului?


Este zi de rugaciune, ziua Maicii Domnului si de aceea astazi va invit sa cititi articolul din Jurnalul National, ”De ce e suparata Maica Domnului”? Sper sa va placa si - mai ales - sa va fie de ajutor.
http://www.jurnalul.ro/cautare/autor/maria-timuc-1200.html

luni, 18 iulie 2011

Dupa ce se consuma emotia iubirii...

Iubirea şi dorinţa de a face bine sunt sinonime din punct de vedere spritual. “Legea Creaţiei” – exprimată în primele două porunci – dezvăluie faptul că iubirea lui Dumnezeu şi Binele tuturor sunt unul şi acelaşi lucru! Iubirea pentru Dumnezeu ne inspiră întotdeauna să ne facem nouă bine, dar să le facem bine şi celorlalţi. Dorinţa de a face bine ne ridică pe cel mai înalt nivel al stării de conştiinţă, pe cea mai înaltă frecvenţă pe care o poate accesa creierul omenesc:frecvenţa iubirii. A face bine cu bucurie, a dărui cu bucurie, a gîndi binele celorlalţi, a ne bucura pentru ei sunt stări care exprimă iubirea şi din care nu se pot naşte..trăiri negative. Nu se poate naşte invidia sau orgoliul agresiv, violenţa mentală, or comportamentală, nici ura sau suferinţa de orice fel. Aceasta este, de fapt, iubirea pe care o căutăm.

Emoţia umană numită “iubire” poate avea rolul excepţional de a ne ridica la nivelul frecvenţei iubirii divine. Ştim că îndrăgostiţii iubesc tot ce-i înconjoară. Ei speră, ei se bucură de orice, ei nu mai au ochi pentru negativitate într-o primă fază a trăirii sentimentului. După ce emoţia se consumă, însă, ne vom întîlni la celălalt şi la noi înşine cu “iubirea” adevărată..Cu ceea ce se numeşte “caracterul” nostru sau al celuilalt. Oare, după ce emoţia iubirii s-a scurs în uitare, acelaşi om iubitor în interiorul trăirii emoţionale rămîne deschis către a ne face bine? Noi înşine vrem numai binele partenerului faţă de care nu mai simţim aceeaşi emoţie? Pentru că abia..în absenţa emoţiei iubirii putem şti dacă iubim sau nu şi aceasta este ceea ce se numeşte “iubire adevărată”. În absenţa emoţiei care ne atrăgea spre exprimarea sexualităţii, or spre dorinţa de a fi aproape de celălalt avem disponibilitatea de a ierta, a înţelege, a face şi dori ce-i mai bine pentru celălalt? Avem destulă acceptare pentru el, putem ..să-i dăruim fără a aştepta în schimb ceva anume? Putem accepta că el nu poate face totul pentru noi, or putem să-i dăruim, încă, totul? Iată iubirea. Aceasta-i iubirea care crează.

Legea creaţiei( legea iubirii de Dumnezeu, a iubirii de sine şi a iubirii de altul ) ne spune că iubirea este o stare de spirit şi nu doar o emoţie. Iubirea adevărată dezvăluie puterea noastră de a fi buni cu noi înşine şi cu ceilalţi în absenţa emoţiei de dragoste. Căci, oare cum am putea trăi unii lîngă alţii în absenţa iubirii, de vreme ce nu simţim emoţia îndrăgostirii faţă de toţi oamenii? Cum am putea să privim cu toleranţă, cu înţelegere, cu iertare şi cu înţelepciune spre greşelile copiilor noştri sau ale celor ce ne înconjoară dacă n-am cunoaşte iubirea în forma ei..autentică? Iar atunci cînd ea nu este completă, o vom resimţi sub forma gîndurilor negative, a agresivităţii, a dorinţei de a-i face rău omului iubit sau apropiat, a dorinţei de răzbunare, a invidiei etc. Iubirea autentică ‘iartă totul şi rabdă totul”. Iubirea adevărată..nu se împiedică..de cioturi. În absenţa stării de îndrăgostire, iubirea..rămîne dreaptă, iertătoare, înţelegătoare şi dornică să facă bine tuturor. Iată de ce noi iubim adesea mai degrabă oamenii pe care-i tolerăm şi-i ajutăm necondiţionat decît pe aceia faţă de care simţim ..emoţia îndrăgostirii..

luni, 11 iulie 2011

Despre daruri

De îndată ce un om se întîlneşte cu altul, fiecare începe să-i arate celuilalt o imagine “de sine”..Ceea ce fiecare vrea să pară, ceea ce ar vrea să fie, ceea ce – pe alocuri – este, ceea ce visează, or doar îşi imaginează că este. Imaginea pe care i-o arăţi lumii este finisată, cusută cu franjuri şi cu briz briz-uri, pe care singur le coşi, le vinzi sau le dăruieşti lumii, dar şi ţie însuţi. Imaginea prezentată lumii este, adesea, diferită de imaginea prezentată unui partener de viaţă, unui copil, unui părinte, unei familii. Societatea te cunoaşte într-un fel, familia te cunoaşte în alt fel, partenerul de viaţă în felul său. Se poate întîmpla ca tu să vrei să pari măreţ în faţa fiecăruia. Se poate întîmpla să-ţi ceri ţie însuţi prea mult şi se poate întîmpla ca, de fiecare dată, să observi că ceilalţi îţi cer şi mai mult, şi mai mult, şi mai mult. Tu plusezi, faci eforturi, dai peste măsură, pînă într-o zi în care începi să te simţi epuizat. Nu mai ai energie pentru a întreţine această imagine sau dorinţă de a le da celorlalţi ceea ce ei cer şi atît cît cer. ŞI atunci, care-i soluţia?
Fii tu însuţi şi dă întotdeauna cît poţi, cît îţi face plăcere şi cît te ajută să te simţi bine. Nu încerca să-i mulţumeşti pe ceilalţi, căci atunci ei se vor simţi nemulţumiţi de tine. Ei vor vrea mai mult şi vor vrea altfel. Vor cere să fii diferit, mereu diferit, pentru că stările, sentimentele şi nevoile lor nu sunt constante. Cînd toate acestea se schimbă, se schimbă dorinţele lor. Nu alerga să le împlineşti altora dorinţele, ascunzînd sub această alergare propria ta dorinţă de a face în faţa lor o imagine “frumoasă”. Dă cît poţi. Cît îţi face plăcere. Cît te ajută să menţii în tine rezerve de energie pentru a construi un “tu” pe care să-l placi şi să-l iubeşti tot tu. Nu te simţi vinovat cînd nu poţi sau nu îţi face plăcere să faci un dar. Dăruieşte cu toată inima, iar dacă toată inima ta nu este aşezată în interiorul darului, nu dărui. Dă cu bucurie şi primeşte întotdeauna cu bucurie ceea ce ţi se dă. ŞI, dacă nu-ţi place ceea ce primeşti, atunci spune că nu ai nevoie de acel dar. Adevărul spus cu iubire construieşte imaginea ta şi te ajută să te simţi tu însuţi o fiinţă liberă. Căci libertatea autentică nu poate exista decît prin sentimente. ŞI, cînd eşti liber de pretenţiile şi de aşteptările celor din jur, eliberezi sufletul tău, inima ta şi mintea ta..

duminică, 3 iulie 2011

Ochii care te privesc

Prin ochii tăi priveşte lumea Spiritul Divin, dat tu ai..uitat asta. Ai uitat cine eşti tocmai pentru că Viaţa - în forma ei omenească, dar şi sub forma ierburilor, a plantelor, a apelor, a gîzelor, a arborilor sau a stelelor – este experienţa Fiinţei Divine în materie. Orice este viu îl conţine pe Dumnezeu. Prin ochii tăi..Spiritul Divin vede lumea, dar tu s-ar putea să nu înţelegi asta pe moment. S-ar putea să nu înţelegi tocmai pentru că..nu eşti “treaz”. Nu eşti pe deplin conştient! Nu ţi-ai observat ochii în oglindă şi de aceea nu ştii că atunci cînd tu te bucuri, Dumnezeu se bucură în tine. ŞI atunci cînd tu eşti trist, îl întristezi pe Dumnezeu. ŞI atunci cînd iubeşti, el iubeşte în tine. Isus a spus atît de clar ceva ce ilustrează acestea toate. “Căci m-ai hrănit cînd am fost flămînd şi m-ai îmbrăcat cînd am fost gol..(..) De cîte ori i-ai dat mîncare unuia dintre cei flămînzi, Mie mi-ai dat”..Oare ce înseamnă aceasta? Oare nu ne-a spus Isus că-n lăuntrul celui flămînd este Dumnezeu? Că omul care vine la noi este cel în care Dumnezeu se ascunde? ŞI atunci, nu este, oare, adevărat că prin ochii fiinţelor se uită la noi Dumnezeu? Dacă am cerceta puţin ochii care ne privesc în orice împrejurare, am vedea ce diferiţi sunt ei. Ce diferenţă de profunzime, de luminozitate, de claritate, de vioiciune se află în fiecare. Ochii oamenilor, ca şi proprii noştri ochi, exprimă starea de conştienţă a Spiritului care trăieşte în noi. Ochii vorbesc mai mult decît poate vorbi orice cuvînt. Ochii spun cînd Spiritul este rătăcit, căci privirea trădează “rătăcirea” minţii, or confuzia ei. Ochii exprimă fericirea, dar şi nivelul de profunzime al conştiinţei. Privirile adînci, parcă scufundate în interior, sugerează profunzimea cunoaşterii de sine, nivelul nostru de evoluţie interioară şi de înţelegere. Există ochi blînzi, ochi..profunzi, ochi înţelepţi, ochi ..fericiţi, ochi..luminoşi, ochi întunecoşi, ochi obraznici, ochi cuminţi, ochi ..dulci, or plini de amărăciune! Fiecare dintre aceste priviri ne pot aparţine tuturor în diferite momente ale zilei, dar dincolo de fluctuaţia trăsăturilor amintite, care exprimă starea de spirit de moment prin ochii noştri, se află..o esenţă. O stare continuă a ochilor care dezvăluie nivelul de conştienţă din care privim lumea şi viaţa. Esenţa esenţelor se ascunde în privirea fericită şi profundă, care exprimă Bucuria Spiritului interior. De aceea, cel ce te priveşte cu Bucurie prin ochii altui om este Dumnezeu conştient de Sine în acel moment. Bucuria, pacea şi iubirea sunt stările cele mai înalte ale conştiinţei. Ochii care privesc cu iubire, cu Bucurie şi cu Pace generează..o vibraţie fascinantă, fantastică, strălucitoare şi profundă. Ochii întunecaţi pot sugera faptul că treci printr-o perioadă de cunoaştere, de înţelegere şi de transformare de sine, care te va duce negreşit către lumină. În spatele stărilor schimbătoare ale minţii, reflectate de ochii noştri, Spiritul Divin aşteaptă să-l descoperim sub forma Bucuriei, a Luminii şi a Iubirii.

joi, 16 iunie 2011

Drumul catre lumina trece prin gandurile noastre

Chiar cei mai răi dintre oameni visează să fie buni. Cei mai nefericiţi dintre oameni visează..fericirea. Cei mai ticăloşi dintre visează..bunătatea, blîndeţea şi fericirea şi, prin gîndurile, cuvintele şi faptele lor, prin acţiunile lor..cred cu sinceritate că ating..fericirea de data aceasta. Ce caută, oare, un om care ..înşeală, fură sau îl loveşte pe altul? El crede cu sinceritate că va fi mai fericit înşelînd, cîştigînd bani, plăcere sau orice alt lucru pe care-l caută prin mijloace..stranii, ilegale, imorale sau lipsite de iubire. Oamenii de lîngă noi, ca şi noi înşine, visăm să fim mai fericiţi şi de aceea luăm tot felul de decizii – unele mai aberante decît altele. Gîndim cîte-n lună şi-n stele şi chiar credem că facem toate acestea în ascuns. De fapt, nici măcar un gînd nu rămîne în mod deplin ascuns, pentru că suntem construiţi în aşa fel încît conştiinţa singură şi nesilită de nimeni..înregistrează orice am gîndi.

Fie că vrem sau nu vrem un lucru, fie bun sau rău, frumos sau urît este înregistrat automat de către conştiinţă. Acesta este principiul autosugestiei. Acesta este principiul “creaţiei”, în care se regăseşte iubirea, aşa cum o gîndim, o simţim, o trăim. Dacă ne gîndim la noi înşine ca la nişte fiinţe incomplete, slabe, lipsite de putere, de bunătate, ticăloase, instabile, înfricoşate, rele şi înglodate în suferinţă, conştiinţa va înregistra gîndurile noastre ca pe un adevăr. Chiar dacă străluceşte în noi frumuseţea şi bîlndeţea iubirii divine, ceea ce gîndim şi spunem despre noi înşine..sau despre cei din jur devine în cele din urmă real. Puterea extraordinară a Spiritului Divin, fără de care nici firul de iarbă n-ar respira, nici ..gîndul nostru n-ar putea exista este plămada prin care ne făurim binele şi răul, ploaia şi uscăciunea, frica şi suferinţa, dragostea şi ura, lumina şi întunericul. De ne vom v edea în sinea noastră numai eşuînd în dragoste, în viaţă, or în capacitatea de a evolua, conştiinţa va înregisira aceste viziuni şi - în cele din urmă - realitatea le va reflecta sub forma întîmplărilor vieţii noastre. De aceea este covîrşitor de important să devenim atenţi la mintea proprie. Căci prin gîndurile pe care le gîndim ne înălţăm spre culmile cerului şi prin ele..coborîm în întunecoasele unghere ale Iadului. De vom gîndi că lumea ne atacă şi ne împiedică să trăim în iubire şi-n libertate, ne vom confrunta cu imaginea creată de mintea noastră cîndva. Lumea va confirma lipsa de libertate pe care am văzut-o cu mintea, căci conştiinţa a înregistrat aceasta drept ..adevăr.

Dumnezeu nu va interveni într-o acţiune de schimbare a minţii noastre decît prin rugăciunea pe care i-o vom face. Oamenii ne vor ajuta după ce i-am spus conştiinţei noastre că..oamenii ne ajută. După ce am crezut cu sinceritate în ajutorul lor. Oamenii ne vor iubi cînd credem cu toată fiinţa că putem fi iubiţi şi merităm aceasta. Iată de ce, înainte de a acţiona, de a vorbi, or a schimba ceea ce ne displace azi în experienţa vieţii, trebuie să iniţiem o acţiune asupra propriei minţi. O acţiune de supraveghere continuă, de rugăciune şi de blîndeţe, prin care să modificăm gîndurile înşelătoare şi nebuneşti. Aceasta este şansa omului către lumină şi către vindecarea reală a sufletului său. Drumul catre lumina trece prin gandurile noastre. Aici, in ganduri, trebuie sa lucram permanent pentru ca frumusetea sa fie cu noi si sa ne mangaie printre turnurile - uneori aprige si inalte - ale suferintei ce insoteste conditia umana.

miercuri, 1 iunie 2011

Inteligenţa inconştientului tău

Neplace să credem că tot ce gîndim, simţim sau facem, ca şi tot ce ni se întîmplă se află sub controlul nostru şi ne este în întregime cunoscut. Ne raportăm prea mult la starea de conştienţă şi cădem pradă închipuirilor tocmai pentru că nu suntem conştienţi de puterea inconştientului propriu. Neglijarea forţelor inconştiente înseamnă neglijarea pietrei de temelie a vieţii de zi cu zi şi neglijarea unor adevăruri care stau înfipte în conştiinţa noastră şi ne determină..pas cu pas. Ceea ce credem din copilărie despre lucruri, lume, oameni, Dumnezeu, fantome, copii, lucruri sau despre univers devine “energie inconştientă”, care se activează în relaţia cu un stimul din prezent! Tot ce învăţăm temeinic este înregistrat în inconştient, de unde apare..instantaneu în relaţia cu un stimul asemănător. Dacă am pierdut ceva şi ne simţim distruşi din pricina pierderii, vom fi distruşi de cîte ori vom pierde ..ceva. Vom fi tot mai distruşi, de fapt, pentru că trimitem în inconştient soluţia “eu sunt distrus de cîte ori pierd”! Energia inconştientă acumulată prin prima experienţă de pierdere va apărea cu ocazia fecărei pierderi din viaţa noastră şi ne va determina reacţia de durere, suferinţă sau dezastru pînă cînd ne vom decide să pierdem ..ceva mai lejer.
Modul în care învăţăm să ne rezolvăm problemele devine..destinul nostru. Dacă ne izolăm, suntem deprimaţi şi debusolaţi, dacă ne prăbuşim în faţa problemelor vieţii, vom repeta aceste trăiri pînă cînd ne vom decide să reacţionăm diferit la orice problemă de viaţă. De îndată ce alegem să schimbăm reacţia, să pierdem cu încrederea că vom putea cîştiga ceva şi din asta, convinşi că avem energie pentru a construi altceva, deja introducem în inconştient o informaţie nouă. Învăţăm ceva nou, ne facem un destin nou. Ne creăm reacţii noi şi un inconştient care ne serveşte într-un mod.Inconştientul “învaţă” cum să piardă cu uşurinţă, cum să cîştige cu uşurinţă, cum să aibă noroc şi cum să iasă basma curată de prin încîlcelile fireşti ale vieţii. Este evident că în corpul omenesc există o inteligenţă naturală, superperformantă, atît de complexă încît toată ştiinţa actuală n-a izbutit mai mult decît s-o descrie “în mare”. ŞI este evident că această inteligenţă se declanşează automat cînd mîncăm! Noi nu-i spunem corpului:”Am mîncat, apucă-te de treabă, digeră bine şi metabolizează cum trebuie”! El face toate operaţiunile fără ca noi să ne gîndim la ele. El transportă substanţele antiinflamatoare către capul copleşit de durere şi pune în mişcare toate instrumentele pentru vindecarea locului pe care chirurgul îl taie cu bisturiul. În mod asemănător, cînd învăţăm să ne rezolvăm cu uşurinţă problemele de viaţă, inconştientul ne aduce în lumină soluţiile cele mai simple şi mai bune. Ceea ce facem prima oară într-o relaţie, vom repeta în toate celelalte relaţii, dacă nu ne schimbăm modul de a reacţiona la conflict, la pierderi, la situaţii problematice. Ceea ce învăţăm devine informaţie inconştientă, care ne determină ulterior reacţiile şi ne creionează destinul. În loc de “sunt distrus cînd pierd” putem gîndi “eu cîştig şi cînd pierd”..”Depăşesc cu uşurinţă greutăţile vieţii şi găsesc soluţii pentru orice problemă”! Iată o energie nouă, care poate crea pentru oricine un destin nou.

luni, 23 mai 2011

Fie ca vine, fie ca nu vine ce vrei!

O ploaie periculoasă vine din senin şi un eveniment de viaţă periculos vine din dulcele şi amarul înalt al cerurilor dragostei. De unde să ştii uneori cît de veninoşi sînt colţii care te sărută şi cît de predestinaţi sînt paşii care te vînd pe zece talanţi? Noi, oamenii, nu izbîndim prea bine să cunoaştem adîncurile fiinţei noastre, pentru a extrage din el capacitatea de a aprecia binele şi frumosul acolo unde pare tern şi urît, scandalos de simplu sau în mod flagrant natural. Tot ce vedem ni se pare cu certitudine real şi categoric adevărat, pentru ca, umblînd puţin printre desişuri, să ne lovim capetele cu duritate şi în mod grav de pragul de spini cusut cu îndemînare printre frumuseţi. Ne captează buzele calde şi ochii suavi, mîinile prinse parcă în hora fineţii absolute a univeruslui, candoarea şi gingăşia unei fiinţe, pentru ca apoi să facem cunoştinţă cu monstrul pitit în piele de Făt Frumos. Frumuseţea umană este şi Iluzia umană. Cum adevărul sau dreptatea izvorîte din dualitate sfîrşesc prin a ne arunca în aceeaşi negră şi adîncă groapă cu lei fioroşi, după ce ne-au purtat, mai întîI, prin ceruri pline de lumini strălucitoare. Cădem din Rai în Iad în fiecare clipă în care ne amăgim cu tot ce pare a fi, dar nu este. Cu tot ce ne pare frumos, dar ne face să simţim cum din inimi ţîşnesc spre ceruri şuvoaie nesfîrşite de durere. Vălul Mayei sau Vălul iluziei este şi ceea ce ne cheamă straşnic spre a fi fericiţi şi-a căuta sub el izbînda simţurilor noastre. Dincolo de el, un fel de cîini păzitori ai cerurilor pîndesc spre a înhăţa prada umană, sosită la ospăţul fericirii. Tocmai pentru că nu ne putem refuza fericirea omenească noi ajungem să suferim. Pentru că ne lăsăm duşi de imaginea oglinzilor înfăşurate în imagini cu munţi şi cîmpii fără sfîrşit şi-n în fericiri veşnice, noi plătim un preţ. Se spune că trebuie să-i dai lumii ce-i poţi da şi să primeşti de la ea ceea ce îţi oferă, dar să nu i te dai pe tine însuţi. Căci aceasta înseamnă a te pierde în acest desfrîu al amăgirilor şi-a aştepta de la oameni mai mult decît îţi dă Dumnezeu. Poate că a nu aştepta este soluţia pentru cei ce aşteaptă ceva de la oamenii pe care îI iubesc sau de la cei..pe care îI vor iubi. De la prieteni, de la apropiaţi, de la colegi. De îndată ce începem să aşteptăm mulţumiri, de îndată ce aşteptăm fericiri sau cine ştie ce alte măreţe emoţii, începem să suferim pentru că ele nu mai apar sau apar sub forme dezastruoase, complet opuse celor pe care le visăm. Iluzia frumuseţii anterioare ne cheamă spamodic şi apoi ne ucide încet. Abia atunci cînd sîntem în genunchi putem aprecia, însă, puterea iluziei. Avem de învăţat că iluzia conţine în ea parfumuri celeste, pe care le adulmecăm pentru a ne întîlni în cale cu adevărul despre otrăvuri şi cu esenţa însăşi a otrăvurilor omeneşti. În spatele lor, însă, se află..pîlpîirea infinită a adevăratelor parfumuri sufleteşti, care ne spun în şoaptă:”Tot ce trebuie să aştepţi este să nu aştepţi nimic.” Or, să visezi, să ştii că s-ar putea să fie, dar să..te simţi la fel de limpede, la fel de fericit, fie că ceea ce aştepţi vine, fie că..nu vine !

marți, 10 mai 2011

Infaptuirea miracolului

Pilda ce conţine expresia celebră a lui Isus “Nicăieri nu este mai puţin preţuit un prooroc decît în casa şi în Patria lui” transmite unul dintre marile secrete ale creaţiei, la fel de valabil azi, ca şi acum 2000 de ani. La fel de neînţeles astăzi, ca şi atunci. Căci n-am învăţat a trece peste obstacolul “puternic” al minţii de zi cu zi, n-am izbutit - încă - să ne deschidem către secretele adevărate ale existenţei şi credem - în continuare – că suntem victimele împrejurărilor sau ale altor oameni. De fapt, “privitorul” sau acela ce “observă”, acela ce poate – din starea sa de conştiinţă - să-l vadă pe Cristos şi-n acela ce locuieşte la etajul zece al blocului, şi-n camera alăturată, şi-n politicianul arţăgos, şi-n dansatoarea de la bar devine “agentul esenţial” al activării puterii divine. Nu degeaba Isus a repetat “credinţa ta te-a vindecat”.

Iată că în pilda menţionată avem descrierea precisă a cauzei “absenţei miracolului”, a “limitării puterii de manifestare divină”. “Fiul Tîmplarului” se află - simbolic – şi astăzi printre noi. Cine, oare, ne dezapreciază, ne dispreţuieşte, ne crede incapabili sau ..groteşti, absurzi, or demni de ură şi respingere decît unii dintre cei mai apropiaţi nouă? Simplul fapt că suntem văzuţi “prea aproape” ne face prea umani. Simplul fapt că ne este cunoscută biografia, că ne apar slăbiciunile omeneşti, că nu avem familii angelice păcăleşte mintea în mod profund. Mintea vede obişnuitul în locul frumuseţii şi, adesea, acolo unde există fiinţe mai puternice în iubire, mai ..minunate şi mai demne de apreciat, există şi mai mulţi “locuitori necredincioşi”, şi mai aprigi în furie sau în critică. Mintea suportă cu mare greutate existenţa iubirii şi a luminii divine în altul sau în noi înşine şi de aceea recunoaşterea lor devine una dintre cele mai dificile sarcini într-o viaţă de om. Mecanismele de apărare ale minţii se pun în acţiune în diferite moduri, inclusiv prin atacurile violente ale “celor mai apropiaţi oameni” pentru ca puterea iubirii să nu fie văzută, iar miracolul să nu fie posibil. Cheia creaţiei evenimentelor vieţii de zi cu zi, cheia ..ce ne poartă direct către adevăr, suntem noi înşine. Noi suntem observatorii puterii divine şi, prin credinţa noastră în ea, activăm potenţialul cel mai înalt al creaţiei, al miracolului şi al vindecării. De aceea se întîmplă miracole în vieţile oamenilor îndrăgostiţi.

De aceea mulţi oameni puternici au avut succes în perioadele în care au fost îndrăgostiţi. Perseverenţa, munca, ambiţia sau curajul nu dau efecte atît de spectaculoase în absenţa iubirii şi, adesea, ele ..nu pot suplini energia şi frumuseţea dragostei pe care i-o purtăm altui om. Paradoxul face că iubirea devine credinţă în cel iubit, iar aceasta “activează” miracolul. Cel ce iubeşte este cel ce observă, ca şi cel care..crează! Secretul acesta dezvăluit de Isus a fost confirmat şi de către ştiinţa modernă, începînd cu fizica cuantică şi terminînd cu psihologia: “Observatorul modifică obiectul observat”! ŞI, dacă puterea lui Isus s-a lăsat “neputinicoasă în faţa necredinţei” n-a fost pentru că era astfel, cît pentru a realiza “pilda” şi a ne transmite mesajul. A gîndi despre alţii devine o responsabilitate. A iubi noi înşine înseamnă a ne da singuri şansa ..înfăptuirii miracolului.

vineri, 6 mai 2011

Iubire, lacrimi si agresivitate

Respirăm într-un univers în care lupul sfîşie mielul şi tigrul ronţăie căprioare. Existăm într-o lume în care noi înşine spintecăm porcul şi sugrumăm puişorii de găină..Visăm în această lume în care iarba vie se înfioară sub bocancii noştri, iar florile pe care le dăruim sunt “ucise” pentru a ne servi ca daruri din dragoste..Plantele suferă de stres atunci cînd ne apropiem de ele cu o foarfecă pentru că şi ele simt..durerea şi pentru că sunt programate să..trăiască. Tot ce ne înconjoară poartă pecetea “viului” şi a sensibilităţii. Agresivitatea – la nivelul cel mai profund al experienţei – pare un instinct ce descrie în mod esenţial necesitatea. Chiar şi noi agresăm din necesitate, dar nevoia noastră nu se opreşte doar la supravieţuire! Rupem florile pentru a ne exprima dragostea pentru o altă fiinţă, dăruindu-le..Rupem florile îngenunchind în faţa frumuseţii lor. Papilele gustative ne trezesc plăceri neaşteptate cînd savurăm friptura sau ronţăim un măr. Suntem agresivi şi pentru că avem nevoie de frumuseţe. ŞI pentru că simţim iubire. ŞI pentru că avem nevoie de plăcere..

ŞI, iată cum însăşi sensibilitatea ne îmbie spre agresivitate..în relaţia cu tot ce este viu..Căci, cu orice ne-am hrăni, tot trebuie..să sacrificăm ceva..ŞI un morcov trăieşte, şi un măr respiră, şi firul de iarbă este plin de viaţă! Suntem agresivi din necesitate, dar aceasta nu ne salvează de la sensibilitate. Agresivitatea şi sensibilitatea şad una lîngă la alta şi merg umăr la umăr în experienţa vieţii noastre. NU suntem doar agresivi, ci şi teribil de sensibili, uimitor de sentimentali, foarte uşor de rănit şi extrem de predispuşi la durere..Oricît am vrea să ne ascundem suferinţa, ea are nebunescul obicei de a ieşi din noi, atît prin agresivitate, cît şi prin lacrimi. Atît prin mîngîiere, cît şi prin lovitură..Ne trezim lovind cînd ne simţim răniţi, de parcă vieţile noastre ar fi în pericol. ŞI, într-un fel anume, uneori o jignire pare a ne rupe o bucată din viaţă, o fîşie de suflet, cum lipsa de respect a cuiva poate fi interpretată ca un atac la adresa vieţii noastre. Aceasta înseamnă că noi nu trăim doar cu friptură, cît cu iubire. Supravieţuirea corpului nostru pare a depinde în mod esenţial de sentimente, de starea de bucurie, de hrana emoţională pe care o îngurgităm zi de zi…Uneori percepem o jignire ca pe o pierdere a vieţii şi alteori percepem respingerea ca pe o stare de inaniţie în care suntem împinşi..

Ne hrănim cu fericire mai mult decît cu orice altceva. Ne hrănim cu tot ce simţim şi – adesea – singuri ne alegem destinul de căprioară sfîşiată, or pe acela de tigru fioros. Uneori ni se pare că am pierdut pe drumurile prăfuite ale vieţii puterea de a ne bucura, or pe aceea de a iubi, fără să ne dăm seama că şi agresivitatea poate fi semnul unei exacerbate sensibilităţi. Ştiind aceasta, putem recupera iubirea de care ne îndepărtăm prin durere şi bucuria de a trăi, care se poate ascunde sub cea mai puternică stare de deprimare..Căci, cei mai agresivi dintre noi cer în mod zgomotos dragoste, iar cei mai deprimaţi caută cu disperare viaţa care pulsează a bucurie în interiorul lor!

marți, 3 mai 2011

Despre schimbarea energiei

Cele mai mărunte schimbări în programul nostru de zi cu zi ne schimbă energia şi, atunci cînd ele urmează intenţii pozitive şi decizii interioare..frumoase, energia ni se schimbă în bine. Simplul fapt de a schimba drumul către casă, pe acela ..obişnuit pe care mergem la slujbă, ora de trezire sau pe aceea de culcare ne schimbă, de asemenea, energia. Cînd avem probleme grave trebuie să suspicionăm o stagnare energetică, prin exersarea zilnică a aceluiaşi mod toxic de a gîndi, a fi, a ne face programul şi a acţiona. Adesea, noi nu avem destulă putere (energie) pentru a ne schimba viziunea interioară şi atunci avem ..opţiunea de a apela la acţiuni diferite de cele obişnuite. Cele mai mărunte schimbări atrag ..o energie nouă. O energie nouă poate fi benefică, poate fi..şi negativă. Noi putem recunoaşte schimbarea negativă chiar în întîmplări şi-n evenimente; cînd acestea sunt nemulţumitoare, cînd trăim prea multă îngrijorare, prea mult stres, prea multe probleme de viaţă înseamnă că..există ceva în mintea, în trăirile şi-n acţiunile personale care trebuie schimbat.

Orice noutate pe care o introducem în programul de zi cu zi..schimbă energia şi poate avea darul de a ne împinge spre mai bine. Aşadar, să nu facem acelaşi lucru în fiecare zi. Să ne mai schimbăm ..drumul ce duce spre casă, scaunul pe care ne aşezăm, patul în care dormim, locul în care mergem în excursii. Schimbarea acţiunilor, a programului este extrem de puternică pentru toaţi oamenii care depind în mod esenţial de ceea ce se întîmplă la nivelul experienţei fizice de viaţă. Cei care au depăşit ataşamentul faţă de lumea exterioară pot realiza schimbările în interior mai întîI; îşi pot schimba modul de a percepe lumea, viaţa, lucrurile, experienţa şi atunci..se schimbă şi exteriorul. Cei mai mulţi oameni au nevoie, însă, de schimbarea acţiunii, a peisajului lumii fizice, a oamenilor ce-i înconjoară pentru ca mediul interior( gînduri, sentimente, emoţii) să se schimbe în sensul dorit. Energia noastră stagnează şi crează tensiuni, precum şi tendinţa de a dezvolta “programe puternice” sau comportamente şi moduri de gîndire şi acţiune automate atunci cînd..repetăm inconştient aceleaşi gînduri, aceleaşi sentmiente şi aceleaşi acţiuni. Este deosebit de important să reţinem toate acestea pentru ca, în orice moment de stagnare energetică, dacă avem tendinţa să..fim conduşi de tiparele şi de programele inconştiente în direcţii nefericite pentru noi, să începem prin a ne schimba cu ..responsabilitate, calm, răbdare şi perseverenţă..programul de zi cu zi.

Cineva care merge cu maşina pe acelaşi drum, poate opri ..într-un parc pentru cîteva minute. Aceasta este o schimbare care va atrage după sine schimbarea energiei. Cineva care stă zilnic pe acelaşi scaun, în acelaşi loc, poate muta scaunul..într-un loc diferit şi această banală mutare schimbă energia. A muta mobila într-un mod diferit, a cumpăra un obiect nou, a zugrăvi, a schimba un geam, or ..masa de bucătărie ne schimbă energia de la sine. Existenţa este fundamentată pe schimbare, dar noi căutăm stabilitatea. Căutarea noastră ne determină să dezvoltăm programe şi tipare care devin mai puternice decît noi pe de o parte, iar pe de altă parte..lecţia existenţei ne cere diversitate. ŞI diversitatea înseamnă a schimba mereu ceva! Schimbarea înseamnă curgerea firească a energiei. Programul înseamnă..blocaj energetic. Despre aceasta este vorba şi pentru că energia curge în univers şi fără să vrem noi, avem nevoie să ne schimbăm programele de bună voie şi nesiliţi de legea schimbării.

duminică, 1 mai 2011

Ce vrei tu şi ce vrea Dumnezeu?

Noi, oamenii, vrem să credem în Dumnezeu şi vrem să credem că există o Voinţă Divină. Dar, cum putem înţelege, oare, ce este Voinţa Divină, cînd omului nu i s-a arătat niciodată Dumnezeu într-o formă materială? Cînd Dumnezeu nu i-a spus “vreau să faci lucrul acesta aşa, fiindcă aşa vreau eu..Vreau să fii bun, lipsit de păcate, frumos, deştept sau devreme acasă”! Dumnezeu nu s-a aşezat într-o formă spectaculoasă, care să-i apară omului drept în faţă şi să-i spună “aceasta este Voinţa mea”. ŞI, pentru că omul nu l-a văzut pe Dumnezeu, a apărut şi dilema! Căci mintea i-a spus omului:”Tu vrei să fii fericit, tu suferi, tu eşti acela care umblă besmetic prin lume, tu suferi, tu visezi, tu lupţi cu toate ale vieţii. ŞI atunci, unde-i Voinţa Divină?

De unde ştii ce vrea Dumnezeu, de vreme ce tu eşti acela care “vrea”..ŞI tot tu te trezeşti suferind, vinovat, agresat, tu agresezi, tu eşti enervat fiindcă nu ţi se dă ceea ce vrei. Ce vrea Dumnezeu? Cum poţi tu să ştii ce vrea el? Căci oricine ai fi, cu siguranţă ai face voia lui pentru că visezi să fii fericit.
ŞI, măcar că nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu, el a trimis în lume mesagerii săi. El i-a trimis să ne spună că Voinţa Divină este numai iubire. Dumnezeu nu vrea nimic de la oameni. Voinţa Divină nu vrea nimic din ceea ce mintea ne spune că Dumnezeu ar vrea. Dumnezeu nu vrea nimic, căci el are, deja, Totul. Voinţa Divină înseamnă Iubire şi aceasta este promisiunea lui Dumnezeu pentru toate fiinţele. Toate gîndurile, toate pasiunile, toate apatiile, suferinţele şi căutările umane sunt din Voinţă Umană. Toate acestea sunt din Voia noastră. Orice am gîndit că este bun sau rău, orice am învăţat, orice ne-am imaginat, orice am crezut că avem nevoie a fost, este şi va fi..Voinţă Umană. Dacă mintea ne spune că un om ne-a greşit, este în voia noastră să credem aceasta. Dacă vrem să iertăm, este voia noastră să iertăm. ŞI dacă nu vrem să iertăm, voia noastră se face. Voinţa Divină este numai iubire şi numai acceptare. Voinţa umană este condiţionare. Cînd în interiorul nostru apare neacceptarea, suferinţa, tendinţa de a judeca, or de a ne judeca pe noi înşine, ştim că ne aflăm în Voia Umană. Ne aflăm pe drumul lumii, pe cărarea minţii, în hăţişurile propriilor noastre învăţături, programe mentale şi matrici inconştiente. Voinţa Divină ne iubeşte inocenţa. Dumnezeu ne acceptă şi cînd ne judecăm şi cînd judecăm. ŞI cînd suferim, şi cînd iubim.

Noi putem cunoaşte adevărata putere a lui Dumnezeu renunţînd la ceea ce vrem, la ceea ce credem că este lumea şi viaţa. Putem cunoaşte iubirea divină şi forţa ei printr-un abandon total al propriei noastre voinţe. Printr-un exerciţiu continuu de conştientizare şi înţelegere a faptului că ceea ce noi vrem este în minte..Mintea vrea continuu ceva pentru că se teme de propria sa inexistenţă. Mintea crede că vei muri dacă “nu vrei” tot ce vrei acum. Dar, dincolo de frica minţii este..Iubirea. Cel ce are curajul de a abandona ceea ce a învăţat că este lumea, îşi va păstra mintea şi va cunoaşte că Dumnezeu nu vrea nimic, pentru că el este numai Iubirea în care tu exişti. ŞI, ce faci tu acolo, în acea iubire, este Voia Ta!

joi, 28 aprilie 2011

Imaginea sufletului!

S.N Lazarev, un bioterapeut rus care a raportat multiple vindecări prin rugăciune şi schimbarea atitudinii interioare a omului, spune - între altele – că “evenimentele sunt provocate de subconştientul omului. Tot ce se întîmplă în jurul unui om corespunde în totalitate cu starea lui emoţională. În jurul nostru nu se poate întampla nimic agresiv dacă în sufletul nostru nu există agresivitate”. Iar atunci cînd recunoaştem agresivitatea sau slăbiciunea, de orice natură ar fi ea, facem un pas uriaş către noi înşine, dar puţin mai întregi, puţin mai curaţi şi puţin mai buni. Să-ţi înţelegi slăbiciunea şi s-o recunoşti deschide porţile de aur ale adevărului interior, prin care ţi se schimbă automat energia. Căci slăbiciunea, nefericirea, suferinţa, durerea, disperarea, or ura reprimate se pot ivi năstruşnic, or violent din lumea evenimentelor. ŞI, chit că ele nu-s altceva decît..un fel al oglinziii de a ne arăta monstruoasele riduri ale minţii, or ale sufletelor, noi nu ne rugăm pentru iertare şi nu ne recunoşatem în ele. Dar ne luptăm cu ele ca şi cum ar aparţine altcuiva.
Suntem precum un personaj înconjurat de oglinzi, care atacă..propriile gesturi, propriile frici, propriile violenţe şi strîmbăciuni atacînd oglinzile! Oamenii din jurul nostru ne reflectă. Evenimentele ne ..povestesc pe noi nouă înşine şi ne aduc cu acurateţe, cu înţelepciune, cu putere şi cu întreaga îndrăzneală a legilor universale în faţa “umbrei” proprii. Ceea ce nu vrem să fim…ne apare cu întreaga claritate în chipul celor ce ne displac total. Ce vrem să ascundem ni se arată în lumină, prin oamenii care se comportă cu noi în aşa fel încît…ne determină să aducem la suprafaţa conştiinţei răul reprimat. ŞI, cum nimeni nu are scutire divină de la “umbra sa”, cu toţii …ne întînim cu imaginile minţii şi ale sufletului în lumea ce ne încojoară. De aceea viaţa de zi cu zi devine un proces vindecător şi unul de autoconştientizare profundă pentru aceia ce pot privi în afară ca spre ei înşişi. Căci afară este “şi sufletul reprimat”. Afară poate fi..”mintea reprimată”. Afară, în fiinţele toate, în animale, în pietre, în lacrimi, în frumuseţe, or în bucurie..sîntem noi…aşa cum nu vrem sau ne este teamă să fim. ŞI, să nu credeţi că fiinţa umană aşterne în umbra conştienţei doar răul, doar ura, doar mînia şi urîţenia.

.Unii dintre noi ascund cîte-o lumină fastuoasă, extraordinară, cîte-o dragoste..incomparabilă cu ceva din lumea aceasta! Unii îşi pitesc lumina, nu vor să ştie că ea este a lor, în ei, pentru ca ea să ..se ivească de afară, din lume, în forma unor fiinţe care-i atrag fascinant. În forma unor iubiri “înfricoşătoare”! Da, omul ascunde lumina şi iubirea mai mult decît..întunericul. ŞI o face pentru că undeva, în experienţele trecute, lumina i-a fost rănită. Inima i-a fost sfîşiată de suferinţă. Manifestarea iubirii i-a adus un soi de crucificare. Un soi de durere imposibilă. Iubirea reprimată de frica suferinţei..este, poate, una dintre cele mai puternice şi mai importante vindecări pe care le datorăm sufletelor noastre. Pentru că suntem buni, dar am uitat. ŞI aceasta trebuie să ne amintim pentru a ne reda pe noi nouă înşine.

luni, 18 aprilie 2011

Ca din intamplare

Cea mai măruntă situaţie de viaţă şi cea mai mică întîmplare ( dacă se poate numi ceva întîmplare!) ascunde un mesaj pentru noi. Trebuie doar “să vedem” şi “să auzim” cîntecul forţei divine şi cunoaşterea ce izvorăşte clipă de clipă din orice întîlnire cotidiană. Se poate să mergem pe stradă nepăsători şi să auzim, dintr-o dată, ca din întîmplare, pe cineva care spune:”Viaţa este frumoasă”, or..un lucru banal, un cuvînt oarecare. Acela este cuvîntul ce ni se adresează, dacă l-am auzit..Este un mesaj pe care trebuia să-l ascultăm în acel moment. Ne-am putea întreba: cum se face că acest om a trecut chiar acum pe lîngă mine şi chiar în acel moment a spus cuvîntul pe care l-am auzit? Să fie aceasta o întîmplare? Probabiblitatea este, în toate cazurile, atît de mică, încît..întîmplarea nu mai poate juca un rol în vieţile noastre. Nu este nici o întîmplare faptul că un om se aşează pe scaunul alăturat, că lucrăm în acelaşi birou cu X şi nu cu Y, că ne îndrăgostim de o persoană şi nu de alta, că auzim pe stradă un cuvînt şi nu altul. Nu este o întîmplare momentul în care deschidem televizorul pe un anumit canal şi nu pe altul, că se derulează atunci o emisiune şi nu alta, că se vorbeşte despre un anume subiect..

Avem nevoie să devenim conştienţi de ordinea desăvîrşită a tuturor lucrurilor. Dacă am percepe mesajul ascuns în fiecare moment banal al experienţei noastre de viaţă, am observa curînd existenţa unei forţe nevăzute, care pare să aşeze totul cap la cap, dincolo de puterea noastră de înţelegere. Aceste momente devin vizibile, incredibile şi teribile cînd trăim evenimente sincrone. Mintea omenească este eclipsată în faţa sincronicităţii, conştienţa este derutată profund, iar omul priveşte – pur şi simplu – fără grai cum o mînă nevăzută ţese întîmplări şi evenimente fascinante. Replica pe care o citim într-un film exact în clipa în care deschidem televizorul, subiectul filmului sau al emisiunii pe care le vedem într-un moment, oamenii pe care-i întîlnim şi evenimentele pe care le trăim sunt atît de profund legate între ele şi ne transmit continuu mesaje atît de puternice şi de relevante, încît devine absurd, deja, să mai credem că ceva este întîmplător. Tot ce mişcă în jurul nostru conţine un mesaj pentru noi. Tot ce ne apare în faţă îI transmite conştiinţei noastre un mesaj. Cuvintele lui Dumnezeu sunt dezvăluite prin oamenii din jur, prin tot ce se află în atenţia noastră în fiecare moment. Este important să înţelegem că-n vieţile noastre întîmplarea nu are nici un rol, pentru ca alintul sincronicităţii şi al binecuvîntării divine să fie cît mai evident şi mai fastuos. Lumea lăuntrică apare în afară, ca într-un film, iar personajul principal al filmului suntem noi înşine..Aceia dintre noi ce-şi propun – pur şi simplu – să vadă şi să audă, vor vedea şi vor auzi. Fiecare întîmplare conţine un semn, un mesaj, fiecare întîlnire de viaţă ne dăruieşte o informaţie şi o şansă pentru a ne cunoaşte pe noi înşine. Va fi tot mai evident acest joc al nevăzutului, tot mai mult ceea ce nu se vede va apărea în ceea ce se vede şi tot mai mult vom înţelege că nu suntem singuri niciodaă. Iar aceasta ne va întări credinţa, puterea de a spera şi a ne baza pe Dumnezeu mai mult decît pe noi înşine. Căci semnele sunt pentru a ne aminti că nimic nu este ascuns, totul conţine o ordine perfectă şi-n ordinea aceasta lumina divină străluceşte pentru cei ce au ochi s-o poată vedea.

vineri, 15 aprilie 2011

De la intuneric la lumina

A merge către lumină înseamnă a ne confrunta cu întunericul. A ne întîlni cu el, a-l privi în faţă direct, a-i accepta existenţa, a accepta că el este în ecuaţia vieţii şi nu din întîmplare. Puterea divină acceptă toate formele, toate manifestările, toate gîndurile, toate trăirile şi evenimentele cu întreaga iubire şi compasiune. Ceea ce numim “energii negative” în termeni umani, ceea ce ne determină stările de indispoziţie, de suferinţă, de teamă, de neacceptare, de iritare, furie sau ură nu este altceva decît ..informaţie şi energie. Orice simţim este informaţie şi energie. Fie că ne produce încîntare sau durere, neacceptare sau respingere, orice lucru are dublul rol de informaţie şi energie.

Cheia esenţială în drumul nostru către iubire, către lumină şi bine este “acceptarea” tuturor informaţiilor şi a energiilor ce se regăsesc în mediul imediat. A accepta existenţa oricărei informaţii înseamnă a accepta existenţa oricărui gînd. A oricărei energii, a oricărei trăiri sau eveniment. Nu putem ieşi la lumină şi nu putem înţelege sensul vieţii noastre fără a accepta sensul a ceea ce considerăm “rău, negativ, plin de suferinţă”. Practic, intrăm în suferinţă atunci cînd o respingem. Ne alegem cu stări de deprimare şi cădere energetică atunci cînd informaţia sau energia care atinge fiinţa noastră conştient sau inconştient este respinsă. A merge către iubire şi lumină înseamnă a accepta că fiecare fiinţă ce se află în preajma noastră, în această viaţă, pe stradă sau în orice loc de pe pămînt are libertatea absolută de a gîndi şi a trăi aşa cum alege. Încărcătura energetică negativă din noi înşine este generată chiar de faptul că respingem negativitatea celorlalţi. Că nu suntem de acord cu ei. Că ne displace ceea ce ei fac sau spun, ceea ce gîndesc, fie în legătură cu noi, fie în legătură cu ei înşişi. Pe drumul nostru către bine, iubire şi lumină avem de învăţat “acceptarea iubitoare” şi plină de compasiune a alegerilor celor din jurul nostru.

De îndată ce decidem să acceptăm, vor năvăli peste noi acele aspecte ale existenţei pe care nu le acceptam înainte. Cei din jur ne vor oferi experienţe dureroase, dar întotdeauna exact acele experienţe care ne invită la iertare, la acceptare, la iubire şi la toleranţă. Vor apărea în faţa noastră evenimente cărora nu le permiteam existenţa. Situaţii pe care le credeam reprobabile şi de neîngăduit. Dar, dacă Dumnezeu acceptă şi ticălosul, şi sfîntul, şi cea mai mizeră dintre gîndirile noastre, şi ura, şi furia, şi frustrarea, atunci aceasta avem şi noi de făcut pentru a cunoaşte iubirea. Judecata umană dispare, se topeşte ca un fulg în faţa acceptării şi a iubirii şi, în timp ce judecata se topeşte, se topeşte propria noastră suferinţă. Suferinţa fizică, suferinţa mentală, suferinţa energetică în viaţa de zi cu zi sunt roade ale neacceptăriii inconştiente sau conştiente a existenţei informaţiilor şi energiilor ce ne înconjoară. Acceptarea lor ne vindecă pe noi înşine. Acceptarea deplină, necondiţionată, iertarea şi îngăduinţa oricărui lucru ca făcînd parte din existenţă înseamnă înţelegerea faptului că universul se află într-o ordine perfectă, aşa încît şi ceea ce considerăm a fi negativ este – pînă la urmă - plin de tîlc, de sens, de înţelepciune şi ..vindecător.

vineri, 8 aprilie 2011

Aici si acum

A trecut ceva vreme de cand nu am postat pe blog.
Intre timp, am vazut, am trait si am inteles din nou si din nou ca intamplarile vietii ne conduc, ne gideaza, au propria lor inteligenta si intelepciune. Intre timp, am trait (a cata oara, oare?)sentimentul ca nu exista intamplare in acest univers, pe care-l vedem haotic doar pentru ca traim pe frecventele obisnuite ale respingerii, suferintei, deznadejdii si a credintei surprinzatoare ca Dumnezeu nu ne ajuta, de fapt, ca trebuie sa ne descurcam singuri si ca nu avem nici un amestec in ceea ce ni se intampla in viata de zi cu zi. De fapt, lucrurile stau pe dos; cred cu toata fiinta ca Dumnezeu este aici, in viata noastra de zi cu zi si noi ii putem simti prezenţa, ca şi puterea in fiecare moment in care simtim că "iubim". De asemenea, putem privi catre tot ce ni se intampla, catre fiecare eveniment de viata si - atunci cand privim acolo - putem vedea reflexia minţii, a alegerilor, a trairilor noastre interioare. Dumnezeu este cu noi, dar - în acelaşi timp - ne bcuurăm de libertatea de a curge prin realitatea vietii si a ne vedea in ea mintea, emotiile si sentimentele intrupate.
In ficeare zi imi dau seama cat de mult conteaza felul in care gandim. Cat de mult conteaza sa avem puterea sa ne sustragem din mintea negativa, precum si sa refuzam negativitatea in interiorul nostru, oricat ne-ar provoca lumea inconjuratoare. Cat sprijin divin primim si cata lumina se face in planul subtil al existentei atunci cand o fiinta izbuteste sa puna un gand frumos in mintea sa in locul unui gand urat. Un gand de iertare in locul unui gand de ura inseamna o lume in care se strecoara inca o raza de lumina divina. Iar existenta, ceea ce noi numim realitatea vietii de zi cu zi, lumea din jurul nostru raspunde inconstient - in cele din urma - luminii din noi.
Sa na va asteptati sa raspunda lumea intreaga luminii, iubirii si frumusetii din voi pentru ca nu prin lumea intreaga curge iubirea si lumina. Vor raspunde aceia care o pot face, aceia care au dat prin libera alegere permisiunea iubirii. Aceia care au ales, la randul lor, calea iubirii in aceasta viata vor veni catre voi si de-ar fi la distante de mii de kilometri in clipa in care emiteti iubire. ASta vreau sa va spun azi; emiteti iubire. IUbiti. Faceti asta premeditat, caci, daca veti lasa iubirea sa vina de la altii, daca veti astepta sa va iubeasca altcineva, daca veti dispera dupa iubirea cuiva, daca veti suferi, nu emiteti iubire. Nu transmiteti iubire, ci disperare, asteptare, frustrare, vibratii joase.
Sa avem grija de gandurile noastre, sa ne gandim cu drag la oameni, sa ne ingrijim gandurile si trairile cum ingrijim cele mai minunate flori. Ca o consecinta a ingrijirii de sine si in sine, Dumnezeu se apropie de noi si apropierea Lui rearanjeaza toti atomii, toate moleculele, toate fiintele, gandurile, trairile si evenimentele in asa fel incat intelegem, simtim, traim si vedem jocul fantastic al divinului chiar aici si acum.
Dumnezeu este aici; putem simti prezenţa sa, o putem vedea, o putem intelege, dar pentru asta trebuie sa renuntam la gandirea obisnuita, la gandirea care ne poate face "deştepţi printre oameni". Iubirea ne face frumoşi în ochii lui Dumnezeu, iar darurile frumuseţii divine sunt mai presus de tot ce este valoros pentru oameni.

Ce i-a spus Dumnezeu trandafirului și l-a ajutat să înflorească?

Ce i-a spus Dumnezeu trandafirului și l-a ajutat să înflorească? ” Acel lucru pe care l-a spus Dumnezeu trandafirul...