Dincolo de ...”absoluta singurătate”!
Trăiești uneori sentimentul fragilității absolute a omului
din tine. Te simți atât de vulnerabil, atât de neajutorat, atât de singur în
mulțime încât nu poți decât să te abandonezi trăirii. A atinge nesfârșita
trăire a propriei singurătăți e un act de curaj, imposibil fără să tai –
înainte de a păși în ea – tot ce te lega de lume. Legăturile omului din tine cu
lumea sunt cele ce te țin într-un prizonierat inconștient, in care libertatea
poate căpăta orice chip, afară de chipul ei autentic.
Dorințele și așteptările te leagă de lume și, fiindcă lumea
poate răspunde întotdeauna parțial dorințelor și așteptărilor tale, ele sun
cheile care te țin închis în lăcașurile întunecate ale existenței, în lăcașurile
suferinței și ale neîmplinirii. Menținând dorințe și așteptări în relația cu
lumea, nu poți cunoaște libertatea, iar fericirea ta e-o frântură, o clipă, o
zi, o vreme oarecare...Să rupi legăturile omului din tine cu lumea înseamnă să
încetezi să mai aștepți: să aștepți iubire, prețuire, ajutor, fericire. Să
trăiești acest sentiment al fragilității, al singurătății totale, să simți cu
întreaga ființă că nu vrei nimic și nu aștepți nimic de la lume înseamnă să fii
liber de lume, slab și mic, fragil și singur printre oameni: abia atunci...ești
liber. Nu să îndepărtezi lumea de tine, nu s-o respingi, nu s-o hulești, nu
să-i contești inteligența, frumusețea, nu s-o disprețuiești și s-o critici e
nevoie, ci să rupi ce te leagă cu adevărat de lume: nevoile, așteptările și dorințele
tale. De o vei face, te va cutreira întâi un devastator sentiment al singurătății, iar
omul din tine se va simți smerit, neînsemnat și lipsit de apărare. Dar tocmai
atunci vei descoperi că ai fost legat de lume prin dorințe și așteptări din
pricina fricii tale de singurătate. Și...daaaaa, e adevărat, omul din tine ar putea să se vadă singur în
întreaga existență, abandonat de lumea întregă, dar - în clipele dramatice ale absolutei singurătăți
- Dumnezeu te îmbrățișează.
Cred că ”trauma de abandon” nu e omenească, nu e de aici,
nu-i o poveste cu rădăcini în relațiile de viață, ci-i consecința separării
noastre de Sine, de Dumnezeu. Probabil că vom rămâne continuu terorizați de
frica de a fi părăsiți atâta vreme cât nu vom rupe legăturile cu lumea, care ne
vrea puternici, măreți, eroi, deștepți, frumoși, care ne condiționează la
fiecare respirație. Brațele Sinelui ne așteaptă să ne percepem neputincioși,
fragili, neînsemnați și slabi, să ne simțim ca niște copii nejutorați pentru ca
ele să ne ridice deasupra iluziilor minții. Tocmai când vom trăi sentimentul că
suntem ”absolut” singuri, Dumnezeu e cu noi, căci în acea clipă transcendem tot
ce-i omenesc. Frica de fragilitatea absolută, frica noastră de singurătatea
absolută nu-i altceva decât frica de Dumnezeu! Frica de a fi singuri printre
oameni, părăsiți de oameni este frica noastră de a păși către iubirea adevărată
pentru oameni, acea iubire nemotivată de nevoi, de dorințe și de așteptări, acea
iubire în interiorul căreia omul e fragil pentru ca Dumnezeu să fie puternic!
