Lumea sufletului care iubește

Azi mi-a spus cineva la telefon:
”Știi, de vreo jumătate de an încoace simt că trăiesc pe altă lume. Lumea s-a schimbat. Lumea nu mai emite iubire! Sunt alte vibrații, e o stare înnebunitoare în jur”. Observația m-a pus pe gânduri; ”oare să fie așa”? Parcă simțisem și eu ceva de genul ăsta, parcă și mie mi s-a părut că resimt o dinamică diferită a energiilor, a experiențelor vieții(poate-i criza de vină!), parcă și eu am simțit prin lume oameni ..diferiți. Oare este așa? S-a schimbat lumea? Lumea de anul trecut, de acum cinci ani, lumea de acum 10 ani gândește, simte, se comportă și trăiește ..altfel?
Într-un fel...da. Într-un fel, lumea se schimbă continuu. Zi de zi pare doar că ne trezim în aceeași lume, dar fiecare schimbare din interiorul nostru, fiecare eveniment de viață, fiecare problemă schimbă ceva în lumea noastră. Putem resimți, însă, o schimbare a lumii însăși, o schimbare radicală doar dacă ceva s-a schimbat structural, fundamental în noi înșine, ca și în mediul nostru de viață. Putem să simțim că trăim pe altă lume dacă ne-am schimbat, căci schimbarea noastră ne schimbă și mediul, ne schimbă prietenii, ne schimbă modul de viață, modul de a ne petrece timpul, de a ne distra, de a munci și de a iubi. Când noi suntem alții în lăuntru, lumea devine alta afară. Lumea oglindește ființa nouă din lăuntrul nostru, iar dacă în noi nu am găsit o cale ce duce pe cărarea către iubire, simțim că lumea noastră este goală de iubire.
O lume goală de iubire se deschide în sufletul nostru când așteptăm iubirea din lumea exterioară. Când așteptăm să ne iubească lumea. Să vibreze iubirea din lume. Să fie iubirea afară și să vină de acolo...în noi. Asta-i hipnoza umană esențială; dacă cineva mă iubește, eu pot să simt iubirea. Dar, de câte ori nu suntem iubiți, de câte ori lumea nu ar veni către noi pentru o îmbrățișare sau pentru a ne dărui un ajutor pe care-l respingem. Brațele iubitoare, generoase ale lumii îl înăbușă pe cel ce nu iubește. Privirile dulci și cuvintele duioase îl enervează, căci el le vede pe toate false, dacă are norocul să le vadă. Adesea, cel ce nu iubește, nu poate observa prezența iubirii altuia. El n-o înțelege, n-o vede, o judecă sau o crede inoportună. ÎN consecință, o respinge. Nu iubirea lumii îi lipsește celui ce vede absența iubirii în lume, cât iubirea din sine. El nu iubește și nici măcar nu știe că poate îndrepta asta.
Cel ce nu mai simte iubirea lumii ar putea fi ușor deprimat. Ar putea spune că trece printr-o gaură neagră din universul său interior. Ca să iasă din asta, el are nevoie de decizia de a ieși. Apoi, are nevoie de înțelegerea locului din care vibrează cu adevărat iubirea. Sigur că lipsa iubirii din tine te poate face să aluneci către un mediu de viață în care iubirea este așa cum o simți și o trăiești în interior. Sigur că observația ”lumea nu mai vibrează cu iubire” poate reflecta un adevăr al mediului de existență al individului. Dar se întâmplă pentru că mediul și interiorul său nu sunt separate, ci două aspecte ale aceleiași medalii. Puterea fantastică a mediului este tocmai reflecția ”emoțională”; într-un mediu fără iubire devii conștient de absența iubirii din tine sub forma emoției care te face să simți că nu este iubire.
Recuperarea iubirii este o acțiune în sine, în tine însuți, ca să fiu mai clară. Poți începe cu a face lucruri mărunte pentru alții în mod necondiționat. Poți începe prin a dărui cuvinte frumoase sau a răspunde pozitiv nevoilor, așteptărilor și dorințelor unor oameni din jur. Poți medita, poți gândi frumos despre alții, poți să ieși în natură și acolo poți observa prezența iubirii necondiționate și a frumuseții la flori, la frunze, la pomi, la copii, la oameni adulți. Oricând, oriunde este iubire. Ochii care-o pot vedea sau nu sunt cheia înmulțirii iubirii și cheia recuperării golului de iubire, a vindecării lipsei de iubire din noi înșine. O lume plină de iubire este lumea sufletului care iubește.