Marius Ghidel
”Când eram copil jocurile mele erau experiențe de cunoaștere a puterilor sufletului”
Mă comportam cu elementele neînsuflețite ca și când aș fi avut în față o ființă”
Aveam cred 7 ani. Părinții mei nu
mi-au spus niciodată nimic despre Dumnezeu. Eu Îl simțeam tot timpul, era o
legătură puternică pe care o aveam cu El. Și am simțit nevoia la vârsta aceea
să-l numesc, să-i dau un nume și i-am spus... Ființă. Și vorbeam cu El, „Tu,
Ființă” – era un dialog surd, nu mă așteptam să-mi răspundă vreodată, dar o să
vedeți că odată mi-a și răspuns. Și mai făceam un lucru. Personificam... mă
comportam cu elementele neînsuflețite din jurul meu ca și când aș avea în față o
ființă. Dacă loveam din greșeală fotoliul, îmi ceream scuze, dacă trânteam ușa,
îmi ceream iertare, dacă era să tai o pâine, îi ceream voie: după ce mâncam, îi
mulțumeam lui Dumnezeu...
- Ce vreau să vă întreb, jucării aveați?
Da, sigur.
- Între jucăriile acestea aveați niște
piese cu care conversați?
Nu.
- Sau eu știu... pe care să le
personalizați?
Nu. Am avut puține jucării și nu prea
mi-a plăcut să mă joc cu ele.
- Gen soldăței de plumb.
Nu m-am jucat cu jucării. N-am știut
să mă joc. Am observat că toți copiii scenarizează. Se pun în poziția de mamă,
de tată. Niciodată nu m-a interesat asta, deci nu m-am jucat așa cum se joacă
un copil în mod obișnuit. Am sărit peste etapa asta. Jocurile mele erau tot
felul de experiențe de cunoaștere a puterilor sufletului, deci îmi inventam
jocuri, însă de altă natură. Mie îmi plăcea să ies din corp, să intru în spațiul
paralel, să călătoresc în timp, să văd alte lumi. Era fascinant. Ce poate fi
mai frumos? În plus, îmi furnizau o așa de mare bucurie încât nimic din lumea
aceasta nu se compara cu acele stări. Și astfel numai pe acelea le căutam.
Jocurile obișnuite nu mă interesau, nu le vedeam rostul, când există un infinit
mai frumos decât orice altceva de pe lume și să evadezi în supa de puncte aurii
de fericire era fantastic. Nu există asemănare cu nimic din realitatea noastră
comună. De aceea nu am avut nevoie de jucării. Acolo trăiești Miracolul din
plin. Și nu mai ai nevoie de altceva. Acestea de care spuneți sunt jocurile minții,
mie îmi plăcea să fug din lumea aceasta, să evadez din minte.
Și când deschideam ușa îi mulțumeam camerei, înainte de a tăia o roșie
îmi ceream iertare de la roșie. Înainte de a tăia un măr la fel. Și am observat
că, într-adevăr, nu poți să tai roșia, adică nu ai binecuvântarea ei decât dacă
simți o stare de liniște în tine, un fel de acord din partea sa, o confirmare.
Este o lume foarte fină în jurul nostru și delicată. Noi părem foarte brutali.
În mod obișnuit nici nu știm de ea. Dacă exista o neacceptare o lăsam și o
schimbam, ori nu era încă momentul să o mănânc, sau încercam să discut cu ea.
Neacceptarea, spre exemplu a unui măr de a fi tăiat, aduce consecințe în viața
noastră, de nu ne vine să credem. Sau o acțiune bruscă și brutală, la fel.
Trântirea unei uși întărește foarte repede egoul. Povestim despre asta. Și invers, acordul
lucrurilor neînsuflețite poate ajuta foarte mult, exact ca în povestea cu
regina furnicilor sau a albinelor din Harap Alb – ori cuptorul sau copacul de
curățat, jivinele pădurii și balaurii din povestea „Fata babei și fata moșului”.
În același timp făceam mișcare lentă. Mi-am închipuit așa: dacă
gândirea cursivă, accelerată, este legată de timp și ăsta este conceptul de
timp – mișcarea rapidă – înseamnă că dacă eu mă deplasez încet, atunci acționez
direct asupra timpului. Și asta este o cale de evadare din timp și din spațiu,
deci din gânduri, din corp, din lumea aceasta conceptuală. Pentru că tot ce ne
înconjoară sunt doar cuvinte întrupate. Și depășirea minții înseamnă depășirea
lumii acesteia și intrarea într-un alt spațiu, să-i zic – de grație, de basm, care este cumva
în interiorul lumii noastre. Stingeam cu încetul proiectorul acestei lumi.
Și deschiderea porții ei se face din
interiorul nostru, prin modul cum îți este gândul, când unești opusele – prin
comportament, când renunți la tine și mai mult dai decât iei și prin a nu lua
lucrurile în mod personal, adică a nu-ți întări egoul – acordarea circumstanțelor
atenuante, non reacție sau non conceptualizare. Toate acestea sunt chei care
deschid poarta spre Shangri-La, oriunde te afli, poarta spre planul paralel,
unde ființele extraterestre și îngerii locuiesc. Dar în principal în toate este
vorba numai despre scăderea egoului și a importanței corpului și evadarea din
lumea aceasta.
Revin. Așa am început să practic mișcarea
lentă. Fă-ceam mișcările foarte încet – când luam paharul, îl luam într-un
minut. Dura un timp până îl apucam. Se ducea mâna foarte lin spre pahar.
Și eram cu atenția acolo, în prezent. Așa a crescut în mine conștiența
prezentului. Conștiința prezenței lui Dumnezeu. Când mâncam, totul se întâmpla
încet. Începusem să mănânc foarte puțin, știind că nu este o lipsă sau o
pierdere de energie pentru corp. Energia organismului nu ține de cantitatea de
hrană, ci ține de temporal, de încărcarea cu Iubire a spiritului, deci de conștiența
prezenței Domnului în viața noastră – ține de abandonul de sine pentru că
atunci când iei, pierzi energie, dar când dăruiești, te încarci cu energie, cu
viață și primești viitor. Depinde de cum privești lucrurile, ce priorități îți
pui. Ai schimbat gândurile, conceptele, s-a schimbat și lumea ta. Sau dacă
renunți la ele, schimbi complet modelul de viață și poți să te retragi în
fundal.
De viteza cu care mergi depinde timpul și spațiul, dar și nivelul de
conștientizare. Dacă încetinești viteza, încetinesc toate procesele. Încetinește
și timpul și atunci ieși din lumea aceasta. De Retragerea din minte depinde și
lungimea vieții. Cum spunea iepurașul din „Alice în țara minunilor” – avea un
orologiu în mână și se întreba: „nu știu ce are ceasul acesta, când alerg eu,
aleargă și el. Când stau eu, stă și el”. Acesta este principiul ieșirii din
timp, sau al depășirii lumii gândite, sau al sănătății. Abandonul de sine în
orice situație de viață te duce în zero, în Ființa miraculoasă din tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu