Alex Ștefănescu - ”Maria Timuc va fi personaj în ediția a doua a Istoriei Literaturii Române la care lucrez în prezent”
”Poezia românească este în schimbare. Maria Timuc este printre inițiatorii acestei schimbări. (...) Maria Timuc este un personaj misterios: ea va fi personaj în ediția a doua a Istoriei Literaturii Române la care lucrez în prezent. (...)Cartea ei este o carte despre dragoste înțeleasă ca o religie. Religia ei este dragostea, dragostea în toate formele ei, o dragoste spiritualizată, un fel de diamant cu două fețe pe care-l răsucești între degete să vezi cum își schimbă sclipirile ..... Maria Timuc scrie o poezie de o mare gravitate și, în același timp, cu spirit ludic.(...) Poezia ei, ”Și în tristețe îngerii există” este o bijuterie literară”. Dacă ar fi scris numai această poezie aș fi venit să-i prezint cartea - a spus Alex Ștefănescu la Bookfest, cu ocazia lansării cărții ”Iubire de nisip”!
”Îmi amintesc că în 1995 am remarcat-o la rubrica de „poșta redacției” din Flacăra și i-am publicat o pagină de versuri, precedată de o succintă caracterizare: „Sentimentalismul tragic al lui Eminescu, dar și spiritul ludic al lui Nichita Stănescu se manifestă, fulgurant, în aceste poeme. Predominantă rămâne însă o feminitate răzvrătită, solitară, marcată de plăcerea perversă a autoarei de a scrie pentru ea însăși.” Prima carte de versuri, Oul de lut, i-a apărut în 1997, a doua, cu un titlu ingenios, Și… Dumnezeu Dumnezeiește pe aici – în 2001. Apoi, autoarea s-a lăsat prinsă în vârtejul gazetăriei. Credeam că n-am să mai aud de ea ca poetă”.
”Și iată că acum Maria Timuc publică o nouă carte de versuri, Iubire de nisip, mai bună decât cele precedente și mai bună decât cărțile multor autori de azi, nu prea talentați, dar agitați. Poeta s-a eliberat de influența directă a lui Nichita Stănescu (identificabilă și în versurile altor membri ai cenaclului „Noduri și semne” din Galați, publicate în tinerețe, de exemplu în cele ale lui Mihail Gălățanu). În plus, în Iubire de nisip, a devenit mai puternică impresia că autoarea scrie pentru ea însăși și nu ca să intre în grațiile cititorului”.
”Maria Timuc redescoperă emoția, pe care alții au abandonat-o la muzeul poeziei. Nu întâmplător, citindu-i versurile, ursuzul Fănuș Neagu s-a iluminat, ca și când ar fi privit o flacără jucăușă: „Maria Timuc vibrează de dragoste ca o creangă de vișin crescut pe mal de râu. Scrie cu pană împrumutată de la o lebădă neagră despre tristeți care se petrec doar în visul alb al zăpezilor intrate-n colind. «Dumnezeu ca un lord/ își răsucește cuvintele în sus și-n jos și așteaptă cu mine frumos/ trenul»”. Sub fruntea ei Timpul se schimbă-n Cântec.” Avea dreptate Fănuș Neagu”(fragmente din cronica semnată de Alex Ștefănescu la rubrica - Noul Val - România Literară).
***
Citiți mai jos întreaga cronică semnată de criticul literar Alex Ștefănescu, apărută în revista România Literară.
Simț artistic /Maria Timuc,
Iubire de nisip,
Bucurști, Editura
Tracus Arte, 2015
(versuri; ilustrație
copertă: Andreea
Marcuș). 126 pag
Noul Val - rubrică semnată de
Alex
Ștefănescu
L a treisprezece ani, Maria Timuc era o mică și răsfățată vedetă a vieții literare din Galați. A devenit membră a Cenaclului „Noduri și semne” încă de la înființarea lui, imediat după moartea lui Nichita Stănescu (survenită la 13 decembrie 1983), iar la șaisprezece ani (și anume în 1986) a debutat în revista Convorbiri literare din Iași cu poezii prezentate de criticul literar Daniel Dimitriu. A frecventat apoi cenaclurile „Confluențe” și „Universitas” din București, fără să investească însă prea multă energie în afirmarea ei. Îmi amintesc că în 1995 am remarcat-o la rubrica de „poșta redacției” din Flacăra și i-am publicat o pagină de versuri, precedată de o succintă caracterizare: „Sentimentalismul tragic al lui Eminescu, dar și spiritul ludic al lui Nichita Stănescu se manifestă, fulgurant, în aceste poeme. Predominantă rămâne însă o feminitate răzvrătită, solitară, marcată de plăcerea perversă a autoarei de a scrie pentru ea însăși.” Prima carte de versuri, Oul de lut, i-a apărut în 1997, a doua, cu un titlu ingenios, Și… Dumnezeu Dumnezeiește pe aici – în 2001. Apoi, autoarea s-a lăsat prinsă în vârtejul gazetăriei. Credeam că n-am să mai aud de ea ca poetă. Și iată că acum Maria Timuc publică o nouă carte de versuri, Iubire de nisip, mai bună decât cele precedente și mai bună decât cărțile multor autori de azi, nu prea talentați, dar agitați. Poeta s-a eliberat de influența directă a lui Nichita Stănescu (identificabilă și în versurile altor membri ai cenaclului „Noduri și semne” din Galați, publicate în tinerețe, de exemplu în cele ale lui Mihail Gălățanu). În plus, în Iubire de nisip, a devenit mai puternică impresia că autoarea scrie pentru ea însăși și nu ca să intre în grațiile cititorului. În poemul care mi-a plăcut cel mai mult din întreaga carte, Și în tristețe îngerii există..., sesizăm plăcerea ei nu numai de a-l scrie, ci și de a-l… citi în timp ce-l scrie: „un înger scrie-n picurii de ploaie/ e scris de înger ploaia asta tristă/ eu râd atunci când scrie îngerul/ pe umăr/ că în tristețe îngeri nu există.../ un înger doarme-n timp ce doarme lumea/ e somn de înger somnul orișicui/ eu trează sunt/ și văd cum îngerul îmi doarme/ și somnul meu adânc în somnul lui/ un înger uneori prin ploaie-și scrie/frumoasele-i tristeți fără să știe/ că și în ploaie îngerii există/ și ploaia îngerilor de aceea-i trist\.../ și de aceea plouă unde sunt/ și dorm și-ascult în somn de înger ploaia tristă/ și pe alt umăr îngerul îmi scrie/ că și-n tristețe îngerii există!” Motive poetice uzate de excesiva lor întrebuințare în poezia lumii sunt reînsuflețite de Maria Timuc. Iată, de pildă, motivul trandafirului, din poezia Parfumul care imită dragostea ta: „un trandafir înțeapă moartea cu frumusețea sa”; „un trandafir s-a făcut tot pământul/ și-n spinii lui s-au prăbușit zilele în care n-ai fost/ cu mine și-n florile lui a izbutit/ parfumul să imite/ dragostea ta…”. Sau iată motivul inimii: „am obsesia inimii, inima mea care trece, aleargă și merge/ în aceeași secundă pe un val, pe o torță, pe un cal sălbatic/ și pe-o stradă, și pe jăratic…/ am obsesia asta, de singuratic, să am inimă, s-o văd la ferestre,/ în loc de perdele și-n loc de reclame la dero, la mașini de curse/ și la ciorapi, să fie inimi, inimi cuminți, fragile,/ aventuroase/ să locuim în inimi, Doamne,/ să stăm în ele ca-n niște case!” (Eu am obsesia inimii). Maria Timuc redescoperă emoția, pe care alții au abandonat-o la muzeul poeziei. Nu întâmplător, citindu-i versurile, ursuzul Fănuș Neagu s-a iluminat, ca și când ar fi privit o flacără jucăușă: „Maria Timuc vibrează de dragoste ca o creangă de vișin crescut pe mal de râu. Scrie cu pană împrumutată de la o lebădă neagră despre tristeți care se petrec doar în visul alb al zăpezilor intrate-n colind. «Dumnezeu ca un lord/ își răsucește cuvintele în sus și-n jos și așteaptă cu mine frumos/ trenul»”. Sub fruntea ei Timpul se schimbă-n Cântec.” Avea dreptate Fănuș Neagu. Simultan cu volumul de versuri, Maria Timuc a publicat și un fel de manual de fericire, Pași către tine însuți. În ceea ce mă privește fac alergie când îmi cad în mână asemenea cărți cuprinzând sfaturi de îmbunătă]ire a vieții, chiar și dacă aparțin unor scriitori (lui Vasile Andru, de exemplu). De obicei, sunt amatoristice și de prost-gust, un amestec de pretinsă știință și de optimism pueril. Culegerea de eseuri (apărute întâi în periodice) a Mariei Timuc este altceva. Deși autoarea se adresează maturilor ca unor copii pe care îi învață să trăiască, ceea ce nu poate decât să enerveze, reușește până la urmă să-i cucerească printr-un fel de înțelepciune rabinică și prin farmec literar. Maria Timuc dă dovadă, în aproape tot ce scrie, de simț artistic.
