Fie ca vine, fie ca nu vine ce vrei!

O ploaie periculoasă vine din senin şi un eveniment de viaţă periculos vine din dulcele şi amarul înalt al cerurilor dragostei. De unde să ştii uneori cît de veninoşi sînt colţii care te sărută şi cît de predestinaţi sînt paşii care te vînd pe zece talanţi? Noi, oamenii, nu izbîndim prea bine să cunoaştem adîncurile fiinţei noastre, pentru a extrage din el capacitatea de a aprecia binele şi frumosul acolo unde pare tern şi urît, scandalos de simplu sau în mod flagrant natural. Tot ce vedem ni se pare cu certitudine real şi categoric adevărat, pentru ca, umblînd puţin printre desişuri, să ne lovim capetele cu duritate şi în mod grav de pragul de spini cusut cu îndemînare printre frumuseţi. Ne captează buzele calde şi ochii suavi, mîinile prinse parcă în hora fineţii absolute a univeruslui, candoarea şi gingăşia unei fiinţe, pentru ca apoi să facem cunoştinţă cu monstrul pitit în piele de Făt Frumos. Frumuseţea umană este şi Iluzia umană. Cum adevărul sau dreptatea izvorîte din dualitate sfîrşesc prin a ne arunca în aceeaşi negră şi adîncă groapă cu lei fioroşi, după ce ne-au purtat, mai întîI, prin ceruri pline de lumini strălucitoare. Cădem din Rai în Iad în fiecare clipă în care ne amăgim cu tot ce pare a fi, dar nu este. Cu tot ce ne pare frumos, dar ne face să simţim cum din inimi ţîşnesc spre ceruri şuvoaie nesfîrşite de durere. Vălul Mayei sau Vălul iluziei este şi ceea ce ne cheamă straşnic spre a fi fericiţi şi-a căuta sub el izbînda simţurilor noastre. Dincolo de el, un fel de cîini păzitori ai cerurilor pîndesc spre a înhăţa prada umană, sosită la ospăţul fericirii. Tocmai pentru că nu ne putem refuza fericirea omenească noi ajungem să suferim. Pentru că ne lăsăm duşi de imaginea oglinzilor înfăşurate în imagini cu munţi şi cîmpii fără sfîrşit şi-n în fericiri veşnice, noi plătim un preţ. Se spune că trebuie să-i dai lumii ce-i poţi da şi să primeşti de la ea ceea ce îţi oferă, dar să nu i te dai pe tine însuţi. Căci aceasta înseamnă a te pierde în acest desfrîu al amăgirilor şi-a aştepta de la oameni mai mult decît îţi dă Dumnezeu. Poate că a nu aştepta este soluţia pentru cei ce aşteaptă ceva de la oamenii pe care îI iubesc sau de la cei..pe care îI vor iubi. De la prieteni, de la apropiaţi, de la colegi. De îndată ce începem să aşteptăm mulţumiri, de îndată ce aşteptăm fericiri sau cine ştie ce alte măreţe emoţii, începem să suferim pentru că ele nu mai apar sau apar sub forme dezastruoase, complet opuse celor pe care le visăm. Iluzia frumuseţii anterioare ne cheamă spamodic şi apoi ne ucide încet. Abia atunci cînd sîntem în genunchi putem aprecia, însă, puterea iluziei. Avem de învăţat că iluzia conţine în ea parfumuri celeste, pe care le adulmecăm pentru a ne întîlni în cale cu adevărul despre otrăvuri şi cu esenţa însăşi a otrăvurilor omeneşti. În spatele lor, însă, se află..pîlpîirea infinită a adevăratelor parfumuri sufleteşti, care ne spun în şoaptă:”Tot ce trebuie să aştepţi este să nu aştepţi nimic.” Or, să visezi, să ştii că s-ar putea să fie, dar să..te simţi la fel de limpede, la fel de fericit, fie că ceea ce aştepţi vine, fie că..nu vine !