Cel ce poate darui

Ni se pare uneori că nu mai putem supravieţui fără o fiinţă anume, fără o casă, fără o slujbă sau fără..un acaret oarecare. Ne simţim răniţi adînc în călcîiul care ne aduce deplina sugrumare şi trăim atunci ca şi cum ne-am prăbuşi cu un spersonic. Nebunia face ca noi să reacţionăm adesea disproporţionat chiar pentru flecuşteţuri, să ne cuprindă toată disperarea pentru cinci lei pierduţi, cum o notă de patru pe care o ia copilul la şcoală să se facă drama dramelor. Avem un talent nesăbuit al disperării. Zbaterea noastră ne ajută să ne justificăm statutul de victimă a altora, a vieţii, a copiilor, a nevestei, a amantului, a societăţii sau a..sorţii. Şi aceasta fiindcă n-am recunoşate în ruptul capului că nu avem capacitatea de a fi fericiţi. Cînd apare în viaţa noastră un..surîs oarecum liniar al zilelor, al nopţilor, o abordare banală a mişcării şi a trăirii, ne plictisim..amarnic.
Furaţi de iluzia că ceea ce este interzis ne aduce fericirea, începem o goană nebună după obiectul..cu pricina şi-n plină desfăşurare a evenimentelor ne rupem genunchii, sufletele, minţile, poalele şi picioarele, uneori chiar vieţile..
Facem infarct pentru un salariu pierdut, ne apucă durerea de ficat pentru o faţă de masă pătată, ne credem în iad de îndată ce..ne părăseşte ixulescu. Nu mai avem deloc simţul adevăratei drame şi al adevăratului necaz, pentru că majoritatea dintre noi n-au trăit vremuri de război, n-au smuls rădăcini..de plante să le arunce în oală, n-au avut copilul..la urgenţă niciodată şi nu s-au trezit ei înşişi într-o stare limită. Aceste drame există aproape de noi, se desfăşoară permanent şi constant. Mulţi oameni suferă de foame, de frig, mulţi oameni..se luptă cu moartea şi mulţi luptă într-adevăr cu viaţa.
Noi, cei de pe margini, putem măcar să observăm în trecere acestea, atît pentru a întinde mîna să-i alinăm pe cei ce suferă, cît şi pentru a înţelege cît ne alintăm cînd ni se pare că se dărîmă mapamondul. A privi prin comparaţie devine alinător şi capătă chiar un iz de privire mistică, acea privire care să ne ajute, totuşi, să înţelegem că ne lipseşte doar ceea ce vrem să credem că ne lipseşte. Cel mai adesea lipseşte capacitatea de a ne conecta la firul fierbinte al realităţii şi a arunca un ochi..plin de generozitate către ceilalţi. A ne plînge de milă este..un obicei. A ne fi milă de alţii..este ceea ce ne ajută să scăpăm de obicei. Pentru că, ocupat cu mila pentru altul, uiţi să-ţi mai fie milă de tine şi atunci devii mai eficient în a..trăi decît în a te preface că trăieşti. Dar noi, în numele milei de sine, le dăruim oamenilor aropiaţi multă suferinţă, precum şi reproşul că ei nu izbutesc să ne facă fericiţi. De fapt, nimeni nu ne aduce fericirea pe tava cu ceai. Fericirea este o licoare fermecată pe care o are cel ce mai întîi o poate dărui.