Faceți căutări pe acest blog

marți, 31 martie 2015

Dacă n-ai pierdut un om drag, orice ai pierde, n-ai pierdut nimic...
!


M-am întâlnit astăzi cu un foarte vechi prieten, care și-a pierdut...unicul copil. Băiatul, care nu cred că împlinise 40 de ani, se căsătorea pentru prima oară în viața lui. În ziua căsătoriei, i s-a făcut rău, s-a prăbușit la propriu și a ajuns la spital. Nu la un spital din România , ci la unul din America. Diagnosticul nemilos a fost pus repede: cancer, un cancer de sânge, care i-a adus și plecarea din lume în numai câteva luni. Cele mai mari spitale din lume, cei mai mari speciliști, cei mai buni doctori din lume și banii cât de mulți n-au izbutit să lupte...cu destinul, cu acest sfârșit tragic. Când era mai fericit, când își întâlnise dragostea vieții lui, acest bărbat...a plecat, lăsând în urmă părinții sfâșiați de durere, o femeie care și-a pierdut iubirea violent și sute de cunoscuți și prieteni buimaci, șocați. ”Cum s-a întâmplat? Era sportiv de performanță, nu bea, nu fuma, nu se droga, trăia echilibrat. Era înalt, suplu și frumos. Atunci, de ce”, se întreabă tatăl plângând. Iar eu, incapabilă să-l consolez, incapabilă să-i dau vreun motiv, ridic din umeri și abia îmi stăpânesc lacrimile și emoțiile proprii.

Prin fața ochilor mi se perindă imaginea băiatului pe care îl cunoșteam și eu de când era copil. Îmi dau seama că o asemenea suferință nu are seamăn, e ceva ce te lasă fără toate explicațiile deștepte pe care ți le-ai dat vreodată despre lume și viață. Înțelegi că nu înțelegi nimic, înțelegi că nu poți mângâia cu nimic un om care-și pierde copilul și înțelegi că...măruntele tale pierderi omenești sunt un fel de apă de ploaie.  Că ai pierdut un leu sau o avere, că ai avut ghinion în dragoste sau copilul ți-a luat nota patru la școală, că te-ai lovit la picior sau te-a părăsit o persoană dragă...nu e mare lucru. Că nu ești iubit, că plângi, că nu ai bani de pâine..parcă nu e mare lucru, dar nu ești conștient că nu e mare lucru decât în prezența unui factor de comparație. Pe lângă durerea pierderii copilului tău sau a unei ființe iubite, toate pierderile și nefericirile acestei vieți sunt...un fel de mângâieri amărui, dar mângâieri. Ce vreau să vă transmit astăzi este chiar ideea aceasta: fiți conștienți de micimea pierderilor și a suferințelor pe care le trăiți, căci viața ne arată negru pe alb că a pierde o ființă dragă e ca și cum ai pierde o parte din tine. Și nu-i doar un...ca și cum ai pierde, e chiar o pierdere a unei părți din tine. o pierdere care te lasă cu o rană imposibil de vindecat. Să fii conștient că orice supărare trece. Orice trădare trece. În orice altă situație de viață ai fi, e bine. Fii conștient de binele tău, privind către durerea fantastică a unei mame sau a unui tată care-și pierde copilul. Viața ne învață și prin experiențele altor oameni că nimic nu se compară cu pierderea unei ființe iubite, căci fără aceasta rămânem ca niște jumătăți rătăcite, ca niște jumătăți de suflete.
Să învățăm să pierdem...în această viață. Să pierdem lucrurile mici, lucrurile nesemnificative. Că-s bani, că-s poziții sociale, că-s libertăți, că-s lucruri, că-s averi, chiar nu contează. Toate-s doar forme trecătoare, toate-s ..nimic. Să le lăsăm să treacă, dar să păstrăm în interiorul nostru bucuria de a fi prezenți aici, în această viață, pentru noi înșine și pentru cei care ne iubesc. Fiecare ființă are aproape pe cineva care s-ar pierde pe sine pierzând-o pe ea. Rămâneți lângă cei ce vă iubesc, stați cât mai mult posibil lângă oameni și lăsați lucrurile lumii să treacă mai ușor. Fiți mai buni, fiți varianta cea mai bună a celui ce puteți fi și bucurați-vă din tot sufletul pentru fiecare clipă alături de oamenii iubiți. A fi împreună cu cei pe care-i iubim...e un privilegiu, e un dar, e adevărata forță a vieții noastre. Dacă avem oamenii iubiți aproape, nu pierdem nimic important, ci numai forme pe care le posedăm, pe care le putem recrea, reconstrui și redobândi. Dacă n-ați pierdut un om drag, bucurați-vă: sunteți norocoși, fiți conștienți de norocul acesta fantastic!

miercuri, 25 martie 2015

Iubește-mă, te rog!


Care este nevoia fundamentală a ființei? N-am întrebat ”care este dorința fundamentală”, deși iubirea e și o dorință, dar înainte de a fi dorință, e nevoie. Nu doar de aer avem nevoie să trăim, nu doar de apă, nu doar de hrană, ci și de iubire. Iubirea e aerul sufletului, e mâncarea sufletului și e apa lui. Ființa care nu are iubire nu mai vrea să trăiască și e de înțeles asta, căci sufletul bea, mănâncă și respiră iubire. Iată ce spune Luule Vilma în cartea sa, ”Lumina Sufletului - Învață să ierți”(Ed. Dharana), despre momentul în care se naște un copil: ”Mama geme din cauza durerilor sale, moașa e agitată din cauza muncii sale, medicul e preocupat numai de rezolvarea problemelor sale. Copilul, însă, simte și imploră: iubiți-mă, vă rog, întrucât numai atunci îmi este bine. Fără iubire nu pot rezista...”.

Ei, bine, nu doar copilul non născut strigă ”iubește-mă”! Copilul, care continuă să fie o prezență ascunsă în noi, chiar și în cei mai vârstnici dintre noi, pare să păstreze în memorie  acest strigăt dintâi, așa încât în viața sa toată, prin tot ce face, prin tot ce caută, prin tot ce este, strigă disperat: ”iubește-mă, te rog”! În adultul rănit e un copil care strigă că vrea iubire. În bătrânul furios e un copil care cere iubire. În adolescentul rătăcit și disperat, e un bebeluș care strigă după iubire. În omul care pierde, în cel care greșește, în cel care ridică glasul la altul, în cel care lovește, în toate manifestările emoționale ale ființelor, un copil strigă disperat ”vreau să fiu iubit: nu mă iubești, dacă m-ai iubi, aș fi fericit”! Da, am fi fericiți dacă am avea iubire ne-ar cuprinde pacea, blândețea, bunătatea și ne-ar sfredeli pe dinăuntru înțelegerea pentru tot ce-i omenesc. Când suntem îndrăgostiți de o persoană trăim adevărata dimensiune a ceea ce poate iubirea, căci dragostea are în ea un fel de lumină, dar și un fel de nebunie. Îndrăgostitul strălucește, iartă, cântă, înțelege totul, se trezește bun fără să facă vreun efort: iubirea care-i hrănește sufletul iubește lumea, pur și simplu, și vede frumos chiar și urâtul. Iubirea poate lua în brațe copacii și poate vedea că și pietrele strălucesc. La această nebunie a iubirii visăm cu toții, dar așteptăm ca alții să ne iubească și, poate, această așteptare are în ea un firesc, poate-i chiar amprenta primelor clipe de viață, când - abia veniți pe lume, șocați de preocparea banală a celor ce ne întâmpină, de neștiința lor, de ignoranța lor - strigăm prin plânsul nostru dintâi: iubiți-mă, vă rog!

”Iubiți, vă rog”, zic și eu, căci acesta-i șocul bebeluțului, cum spune Luule Vilma: lumea care-l primește e banală, scufundată în nimicurile ei, îndepărtată de esența ei, de iubire. Iubirea pe care o dăruim e cel mai puternic vaccin împotriva celor mai aprige boli ale lumii. După iubire strigăm cu toții ca niște armate de a cerșetori și, poate, tocmai asta e problema: rămânem în stadiul de bebeluși, în acel strigăt inițial, în acea așteptare mistuitoare a iubirii pe care ceilalți au uitat-o printre grijile banale ale vieții. Să ieșim din așteptare înseamnă să iubim noi, să ne luăm înapoi puterea de a iubi, înțelegând că strigătul nostru după dragoste ar putea rămâne la fel de neânțeles cum a rămas strigătul copilului non născut. Toți spunem ”iubește-mă, te rog”, dar cine mai iubește dacă toți așteptăm doar să fim iubiți? Starea noastră firească e starea de iubire, cheia hranei sufletului nostru e-n puterea de a iubi, pe care o avem înscrisă în fiecare ungher al ființei și al biologiei noastre, dar șade ascunsă, încă neeliberată pentru mulți dintre noi din simplul motiv că am rămas...în așteptare. Și atâta ne obișnuim să așteptăm încât..dacă vine, dacă suntem iubiți într-o zi, ne cuprinde frica, groza și disperarea, căci iubirea e o forță, e un șuvoi nebunesc, e o stare de așa natură încât...schimbă toate reperele și ne dezbracă pe noi de Eul nostru, de orgoliile noastre și de tot ce am învățat că suntem. ”Te rog, iubește-mă” - ”Te rog, iubește tu”...ambele ipostaze sunt omenești și divine și, într-un fel sau altul, avem nevoie de amândouă, dar amândouă apar din starea noastră de ”a iubi”! Așa că... te rog, iubește tu! Te rog, iubește-mă!

vineri, 20 martie 2015

Domnul...fericirii!

Aveam vreo 16-17 ani când mă plimbam pe stradă cu un băiat. Nu mai știu cine era băiatul, nici cum arăta, dar îmi amintesc ca acum..sentimentul profund, șocant, strivitor pe care l-am avut când el m-a întrebat: ”Maria, tu ești fericită”? N-am avut răspuns. Cuvintele mi-au rămas suspendate undeva, într-un spațiu tainic și fără putiință de descriere, în care tăcerea era tot ce puteam auzi în mine însămi! Nu știam dacă eram fericită, nu-mi pusesem niciodată o asemenea întrebare, nu avusesem vreodată experiența...gândirii despre fericire. Numai peste ani și ani, când am trăit dezastrul nefericirii, când am căzut în adâncurile disperării, am înțeles că nu mă puteam gândi la fericire și nu mă gândisem la ea până la vârsta de 19 ani din simplul motiv că atunci eram fericită. Nu aveam în cutiuța cu experiențe trăite opusul fericirii atunci când băiatul mă întrebase dacă sunt fericită. Dar eu eram fericită și nu știam că sunt. Am avut conștiența fericirii de atunci numai când am devenit nefericită și când am simțit impulsul și dorința perseverentă de a mă întoarce la starea de pace, de bine și de absență a negativității interioare pe care o avusesem până la vârsta de 19 ani. Ceea ce am căutat de-a lungul vieții a fost chiar întoarcerea acolo, în trăirea de pace și de frumusețe interioară în care fusesem fără nici un efort, întoarcerea la acel Eu pierdut în relația cu o lume dură, înfricoșătoare și cenușie, în ghearele căreia am căzut ca îngerul în Iad.

Așteptând fericirea din lume, a venit suferința!
Drumul către fericirea pierdută, calea către lumina lăuntrică în care eram( nu mă gândeam că sunt), a fost un fel de a mă dezbăra de toate obiceiurile de percepție, de gândire și de reacție pe care le învățasem în lume. Eu, cea fericită, cea fără de pizmă, cea fără de ură, cea fără de nimic rău înlăuntru, cea care traversase o mulțime de întâmplări grele de viață fără să mă doboare durererile lor, am devenit nefericită când am crescut și ochii mi s-au deschis într-o lume ca..din altă lume. Am căutat fericirea în oameni, în prieteni, în iubiri, în lucruri, în toate iluziile și-n deziluziile existenței și am văzut într-o zi că fericirea e ca o frântură, ca un petec de primăvară într-o iarnă vastă. Am văzut că ea vine într-o clipă și-n cealaltă clipă a și plecat. Căutarea mea spirituală mi-a dezvăluit incertitudinea și inconsistența lucrurilor lumii și, încetul cu încetul am observat că, atunci când eram fericită, pur și simplu, nu aveam lucruri, nu mă bazam pe oamenii din jur, dar îi iubeam cumva pe toți, fără nici o excepție, chiar pe cei mai răi dintre oameni. Îmi amintesc că trăiam stări de iubire halucinantă pentru persoane pe care le critica toată lumea și atunci nu știam că asta era fericire. Adultă fiind am devenit ca lumea. Am început să aștept fericirea din lume și am cunoscut suferința. Pe măsură ce mă atașam de fericirea însăși, pe măsură ce-o căutam cu îndârjire, ea aluneca mai încolo, ca o Fata Morgana, ea scăpa iarăși și iarăși, iar eu pierdeam legătura cu esența mea frumoasă. Nu era o pierdere continuă, slavă Domnului! Păstrasem nenumărate trăsături frumoase din vremea aceea și, probabil, ele mi-au fost bărcuțe care m-au purtat prin furtunile vieții, ajutându-mă să mă bucur de fiecare luminiș care-mi apărea în cale.

Trăind ca un Eu, te îndepărtezi de Sine!

Cu alte cuvinte, când se formează Eul, ne distanțăm cumva de Sinele nostru. Intensitatea și amploarea suferinței pe care o trăim descrie distanța dintre Eu și Sine, arată cât de departe suntem de adevărul divin și de lumina Sinelui nostru.  Fericirea e starea de conștiință în care plonjăm firesc, natural pe măsură ce ne apropiem de divinul din noi înșine.Eul e - în esența sa - un nefericit! Eul vede viața în afară, în lume și caută ca un mic cerșetor firimituri de fericire, pe care le soarbe din micile plăceri omenești. Dar, de îndată ce e satisfăcut, de îndată ce nu i se dă ceea ce așteaptă, de îndată ce realitatea lumii iese din schema sa de așteptare, Eul se inflamează, se supără, devine nefericit. Fericirea lui e condiționată de fiecare mică schimbare, de fiecare mică neîmplinire, de bătaia din aripă a unui fluture. Eul fiecăruia dintre noi are vocația suferinței, dar tocmai prin ea el cunoaște și recunoaște fericirea. Cum aș fi știut eu că fusesem fericită dacă n-aș fi fost nefericită? Eram fericită, dar nu știam asta. Nefericirea pe care Eul nostru o cunoaște e pentru ca noi să recunoaștem fericirea, să fim conștienți de fericire atunci când ea ...ESTE! Să stăm în ea cu luciditate și să-i gustăm atingerea în clipa în care este.

Domnul fericirii...
Fii conștient de fericire, asta e ideea! În fața fiecărei nefericiri, amintește-ți că Eul tău e un instrument de cunoaștere și de conștientizare, că el te poate duce în adâncurile Iadului pentru ca tu să-ți amintești că ai trăit deja în Rai. E bună și o zi a fericirii, precum e chiar ziua aceasta, dar fericirea e o stare de conștiință, care se dobândește cu transpirație, cu înțelepciune, cu iubire, cu încredere, cu nădejde și curaj. Pentru fericire avem nevoie să devenim frumoși lăuntric, cât de frumoși putem fi noi, fiecare dintre noi. Pentru fericire avem nevoie să înțelegem rolul suferinței, faptul că suferința este ingredientul prețios al fericirii. Nu să fugim de suferință, ci să-i înțelegem mesajul, să ne amintim că ea e ca un indicator care ne constrânge să mergem pe drumul către Sine, către Domnul fericirii...ascuns în noi înșine!

marți, 17 martie 2015

Practică frumusețea interioară - acesta este un post adevărat!

„Incercaţi să creaţi doar lucruri frumoase, nu aduceţi la viaţă nimic urât”, spunea Osho. În acest scurt citat s-ar putea ascunde o decizie şi nu una simplă, nu una oarecare, nu-i un fel de a decide sau a visa că vei câştiga un milion de euro, nici un fel de a te hotărî să te îmbogăţeşti, să ai o familie, să fii savant sau să inventezi o maşină care te duce în cinci minute pe lună! Să creezi doar lucruri frumoase ar putea fi, însă, o decizie de creştere, care poate conţine oricare dintre visele enumerate aici şi încă multe altele, mai mari, mai mici, mii şi miliarde de alte feţe ale experienţei. Dintr-o alegere ca aceasta – anume să creezi în viaţa ta numai lucruri frumoase, să nu-ţi dai voie ţie însuţi să faci nimic urat – s-ar putea naşte în tine, în conştiinţa ta, în inima ta, în mintea şi în manifestările vieţii tale o lumină fantastică! Poate că pare inocenţă, iluzie, poate părea nefiresc, chiar lipsit de sens să-ţi imaginezi că se poate să creezi doar lucruri frumoase, dar asta se întâmplă doar pentru că nu ştim, nu avem înţelegerea naturii noastre, care-i făcută anume pentru exprimarea frumuseţii.

Dacă am alege pentru o zi, două sau pentru o săptămână să nu aducem la viaţă nimic urât, nici măcar un gând, nici măcar un cuvânt, nici o idee, cu atât mai puţin o faptă sau un eveniment de viaţă, am experimenta iubirea, ca stare de conştiinţă în care suntem noi înşine, ca o stare ce ne aparţine, e-n noi şi nu depinde de nimeni şi de nimic altceva. O asemenea alegere poate şi, în mod obişnuit, ar trebui să însoţească decizia de a ţine post, căci altfel ce fel de post e acela în care te abţii de la mâncare, dar nu şi de la gânduri urâte, nu şi de la ură, respingere, frustrare, furie sau frică? Nu spune nimeni că trăirile acestea, ce ne intoxică minţile, inimile şi trupurile, nu sunt omeneşti, dar – de vreme ce ele conţin ceva urâţenie, ceva hidos, ceva terifiant, uneori vulgar şi alteori distructiv – pot fi considerate urâte. Dacă ne-am abţine de la „acest soi de urât lăuntric” cât de frumoasă ar fi lumea asta, cât de bucuroşi am fi să stăm unii cu alţii şi unii lângă alţii? De ce şi de cine ne-am ascunde, de ce ne-am mai încuia uşile şi-am ridica în jurul caselor noastre ziduri înalte, care să ne ferească de alţii, de acei alţii, de cei care „crează” lucruri urâte şi fac ca viaţa să pară urâtă? Cui i-ar mai trece prin minte să păsărească un copil, să ucidă pe cineva, să lovească, să-i de-a altuia droguri, să-l folosească pentru satisfacerea propriilor plăceri egosite, cine ar mai vrea să aibă dreptate dacă dreptatea te face o bestie, cine ar mai putea să simtă ura şi să-i ia altuia fie şi un ac dacă ar conştientiza „urâţenia” acestor fapte?

Aş spune că ne-am simţi cuprinşi într-un cerc al Graţiei dacă am practica în lăuntrul nostru, absolut conştient şi tainic, fără să batem tobele, fără să ne expunem meritele pe toate uliţele, „frumuseţea”. Să ne dăm nouă înşine câte o zi în care să gândim doar gânduri frumoase despre tot ce ne apare în cale, orice ar fi. Să postim „o zi” de la „ urât” i-ar fi de ajutor lumii în care trăim mai mult decât putem înţelege, căci simplul fapt de a practica frumuseţea face vârtejuri de lumină în lume şi în noi. Cei din jurul nostru s-ar putea să se simtă mai vii, să primească un sprijin energetic, o vigoare pe care o resimt ca aparţinandu-le în clipa în care gândul nostru pentru ei e rugăciune, e speranţă şi e iertare. În a „ţine post de la urât” e o generozitate a fiinţei şi o renunţare teribilă a ei, renunţarea la fericirea propriului Eu; egoismul nu poate fi destructurat în absenţa acestui gen de renunţare, dar nici fericirea nu poate fi cunoscută altfel. O zi fără nimic urât, iată o provocare, iată un test pe care ni-l putem da noi nouă înşine şi apoi putem experimenta consecinţele; o experienţă de zile mari, care se poate să ne atragă mai sus, către noi înşine, către un alt fel de a fi în lume şi a trăi aproape de natura noastră divină! 

Duhul frumosului este Hristos în noi! Reflectați la asta!

joi, 5 martie 2015

Să fim conștienți de ceea ce se întâmplă în interiorul nostru!




”Emanăm și captăm elemente sufletești fără întrerupere: semănăm cu o baterie electrică, ce mai întâi emană forță, pentru ca apoi să fie din nou încărcată. Atunci când ne cheltuim puterile prin conversații, prin scris, prin meditație sau prin diferite alte ocupații - suntem pozitivi: în caz contrar - negativi. (...) Este de o covârșitoare importanță mediul în care ne aflăm în timpul stării noastre negative, deoarece în acel timp, asemănător buretelui, absorbim fluidul sufletesc. (...) Un om obosit, aflat într-o societate de oameni neliniștiți, găsindu-se într-o stare de agitație febrilă, va recepționa, cel puțin pentru un timp, calitățile lor josnice: iar ei, la rândul lor, vor extrage din el forțe psihice, de care și așa e aproape secătuit. El va împrumuta felul lor de a gândi și a interpreta lucrurile, subestimându-se. Va pierde încrederea în sine și va deveni îndoielnic. Acele proiecte ce nu de mult i se păreau solide, vor deveni dintr-o dată întunecate”, spunea Prentice Mulford( cartea ”În zarea nemuririi”, Ed Dharana).


Vedeți ce spunea acest - zic eu - mare inițiat, care cunoștea tainele ființei umane încă din anii 1850: emanăm și captăm elemente sufletești. Energia noastră este emanată în mediul înconjurător și noi captăm energia din mediul înconjurător. Acest lucru este foarte profund: înțelegerea lui ne poate ajuta să ne îngrijim pe noi înșine și să ne responsabilizăm, în același timp, privind emisiile noastre mentale și emoționale, dar să și înțelegem că adesea ceea ce gândim și simțim s-ar putea să nu fie gândurile și simțirile noastre, cât unele preluate din mediul în care trăim. Felul în care ne petrecem timpul, natura gândurilor și a trăirilor noastre contează enorm, anturajul pe care-l frecventăm și ceea ce simțim în preajma lui ne pot schimba starea de spirit și viața însăși. Să fim conștienți de ceea ce se întâmplă permanent în interiorul nostru, apoi să conștientizăm mediul în care apar schimbări mari de gândire, de percepție și de simțire e o atitudine de autoresponsabilizare, care are un dublu efect: mai întâi ne ajută pe noi înșine și apoi îi ajută pe cei din jurul nostru. Subconștientul nostru preia emanațiile din mediu și, dacă în mediul imediat sunt oameni supărați, mânioși, care cred că nu e nimic de capul nostru, care ne invidiază, sunt geloși sau ne urăsc, atunci începem să ne simțim mizerabil. Emisile nu-s mai puțin bune dacă cei din apropierea noastră sunt deprimați, supărați pe sine, înfricoșați și plini de resentimente: apăsarea lor poate deveni apăsarea noastră. Fără să știe ei pot să ne absoarbă forțele sufletești pozitive, ei se pot simți minunat lângă noi, dar pentru noi se poate ca prezența lor să devină un dezastru.

Când suntem conștienți de ceea ce se întâmplă în interiorul nostru putem refuza gândurile și trăirile joase, amintindu-ne că se poate ca ele să nu fie ale noastre, deși le ascultăm ca izvorând din noi. Este important să ne petrecem timpul în meditație, în rugăciune, în credință, dedicându-ne unor activități pozitive, deci să ne ducem atenția în alte sfere ale conștiinței, în unele mai înalte și mai pline de energie hrănitoare. Sunt importante lecturile pe care le avem, emisiunile tv pe care le vizionăm, oamenii pe care-i întâlnim, căci toate acestea ne pot hrăni cu lumină sau ne pot otrăvi. În lumea aceasta nimic nu e fără nici un efort, iubirea și starea de bine nu vin de la sine, avem să lucrăm cu mintea, să fim conștienți și să ne responsabilizăm privind propriile noastre calități sau defecte, așa încât să devenim o sursă de lumină pentru oamenii din jurul nostru, identificând întunericul și refuzându-l atunci când apare în noi înșine. Contează ce mâncăm, ce bem, cu cine ne întâlnim, cu cine ne însoțim, ce ne preocupă, ce citim, contează ieșirea în natură, mișcarea fizică, fiindcă toate acestea pot deveni surse de lumină și de dragoste sau... sursă de hrănire negativă. Să avem grijă de alții înseamnă să avem grijă de noi înșine și, atunci când mintea și sufletul ne sunt asaltate de răutate, de răzbunare, de invidie, de ură, de neliniște, de deprimare, să le spunem nu acestor trăiri, să alegem ce anume dorim să trăim și să gândim, căci gândurile și trăirile noastre sunt forțe care pot schimba viața noastră și viețile oamenilor din jurul nostru.

marți, 3 martie 2015

Îngerii vinurilor

Iar am avut o aventură cu...vinurile! Poate mai puțin spectaculoasă decât data trecută, când am degustat vreo nouă soiuri de vin, izbutind să-mi păstrez starea de ”trezie” a conștiinței, deși nu beau nici un fel de alcoool în viața de zi cu zi. Degustarea la care am fost invitată acum, ocazionată de deschiderea Salonului Internațional de Vinuri Vintest Timișoara(3-5 aprilie a.c), organizată într-o locație neobișnuită (Wine Bar-ul ”O mie de chipuri!, un loc micuț, o noutate pentru România, destinat cunoscătorilor sau pasionaților de vinuri, care vin acolo pentru a-și ”încălzi spiritul”, cum am aflat), mi-a oferit - grație propriei mele alegeri - o deosebită experiență a ”mirosurilor”! De ce?

Cunoaște lumea cu ajutorul mirosului

Aveam o săptămână de când mâncam doar...sucuri de legume și de fructe așa că am degustat efectiv doar...trei vinuri! N-am riscat de data asta..o incursiune aprofundată în ”spiritul celor 13 vinuri” care au fost vedetele serii, în schimb am simțit instantaneu că pot avea o aventură nouă, tot una a spiritului, în lumea ” mirosurilor emanate de vinuri”! Mi-am amintit de celebra carte a lui Suskind, ”Parfumul” și am ales ca, pentru o singură seară, să mă las purtată și învăluită de miresmele vinurilor, pe care n-am avut niciodată curiozitatea să le percep și nici ocazia de a mă folosi de fantasticul simț al mirosului pentru a comunica și a intra într-o relație cu...vinul.
Poate pentru că sunt ca un nou născut în relația cu alcoolul, curiozitatea mea e - când vine vorba despre dezustări - ca a unui copil. Nu știu ce este, dar pășesc...către necunoscut, urmându-mi intuiția și căutând profunzimile, partea ascunsă a vinului, partea necunoscută, poate și pe aceea invizibilă cunoscătorilor. Mirosul nostru este...o modalitate discretă, dar puternică și fascinantă de cunoaștere a lumii. Ființa noastră poate cunoaște - cu ajutorul mirosului  - esența oricărui lucru. Când ne apropiem de un alt om, felul în care îl percepe mirosul nostru decide dacă îi vom spune ”da” sau ”nu” apropierii, spune dacă am putea fi prieteni, cunoștințe sau dacă am putea iubi acea persoană. Prin miros purtem percepe...ca și cu ajutorul pipăitului, e ca și cum pipăim mirosind, vedem mirosind, auzim mirosind, ca și cum cunoaștem dintr-un  foc istoria lucrului, a vinului sau a fiiinței...care emană un anume miros. Spiritul din interiorul nostru trebuie doar să-și ascută atenția, să focuseze dorința de a cunoaște și parcă totul se deschide spontan, parcă mirosul însuși devine sursa cunoașterii spirituale. În câteva secunde simți că știi totul despre...un vin , despre o ființă, despre...orice.

Căutăm în vin...bucuria!
Eu cred că parfumurile din jurul nostru există mai întâi undeva, în lumea spirituală. Spun asta pentru că am experiența meditației și, adesea, în meditații apar...ca din senin mirosuri puternice de parfum. Cred că acest parfumuri, ce se nasc din câmpurile interioare în timpul meditației, care umplu o cameră sau, pur și simplu, doar percepția persoanei care meditează, sunt ... amprente fizice ale trecerii îngerilor prin noi, sunt semne ale existenței lor și ale apropierii lor. De ce spun asta? Pentru că parfumurile ce se ivesc în starea de meditație crează o stare de bucurie de nedescris, iar bucuria însăși transmite gândul că un înger din sferele frumuseții și ale grației e...aproape. Într-un fel sau altul, în aventura mea de a cunoaște vinurile, degustându-le cu ajutorul mirosului, am avut sentimentul că există ”îngeri ai vinurilor” și că fiecare vin poartă în sine parfumul propriului său înger. 13 îngeri, unii catifelați, alții...rebeli, veseli, năstrușnici, alții subțiri, alții corpolenți, unii visători, alții romantici, unii sobri, alții...inocenți - cam așa i-am simțit pe îngerii vinurilor după mirosurile lor. Amprenta acestor îngeri era - însă - bucuria pe care o simțeai...în relația cu parfumul. M-am gândit - ca o neexperimentată ce sunt - că bucuria asta e forța de atracție spirituală, ascunsă în vinuri. Întâia oară în viața mea am înțeles că oamenii caută în vin bucuria, nu adevărul. Oamenii caută în vin îngerii care-i binedispun. Ce am descoperit eu este faptul că nu e nevoie să bei pentru o întâlnire cu îngerii vinurilor, ci doar..să percepi parfumul, să intri în rezonanță, în comuniune cu el. Îngerii bucuriei iau forme întunecate atunci când bem în exces și acesta-i un fenomen prezent în întreaga existență. Vinurile par a se naște dintr-o tulburătoare prezență spirituală, a cărei amprentă este bucuria. Un pic de vin...îți audce îngerul aproape. Prea mult vin te seduce, ...îndepărtează îngerul, te poate purta în latura ta întunecată, acolo unde...s-ar putea să fie adevărul, dar nu și bucuria. Pentru bucurie e suficientă o degustare, chiar una...în care deguști doar parfumurile. Iar eu m-am bucurat, mă bucur și acum pentru că, dacă n-aș fi degustat parfumurile vinurilor, n-aș fi scris despre această modalitate fantastică de a cunoaște lumea cu ajutorul mirosului și nu mi-ar fi trecut prin minte că și vinurile...au îngerii lor!


Mulțumesc organizatorilor pentru invitație!
Pentru cei curioși, cele 13 vinuri care mi-au revelat prezența ”îngerilor în ele” sunt:
Salonul Int
1. DOMENIUL VLĂDOI - CHARDONNAY 2012 PIVNITA BASARABILOR, 12,5%.

Un vin Chardonnay discret vanilinat, cu arome florale şi de cacao, suficient de acid, produs în Crama Siminoc, de lângă oraşul Murfatlar de un mare pasionat, Nelu Vlădoi, cel care începând din 2006 îngrijeşte cu rezultate spectaculoase un domeniu de 19 ha.


2. JIDVEI - SAUVIGNON BLANC 2013 DS NEC ULTRA PLUS

Categorisit drept „cel mai bun vin Sauvignon Blanc din lume", prin medalia de aur obținută la cea mai importantă competiție mondială de vinuri - ”Concours Mondial du Sauvignon”, desfășurat în perioada 11-12 aprilie 2014, la Bordeaux.
Un vin puternic, corpolent, compact, cu aromatică florala şi unde de fructe exotice coapte. Postgust remarcabil, bună aciditate, fin pelinat.


3. DOMENIILE VÎNJU MARE - ROSE 2013 VINUL PRINCIPELUI

Un vin strălucitor, luminos, cu o culoare de grapefruit roz şi/sau cireşe de mai, nu foarte acid, gata să păcălească prin dulceaţa sa disimulată, bine „şlefuit”, cu mari şanse de a cuceri multe nasuri şi papile gustative.

4. DOMENIILE SÂMBUREŞTI - FETEASCĂ NEAGRĂ 2013

Un vin cu o tipicitate specifică terroir-ului, unul corpolent, cu aromele plenare și o intensitate cromatică demnă de invidiat. Taninos, dar catifelat, aduce a prune uscate și coacăze negre. Nasul descoperă, cu mirare, şi condimente respectabile (cuișoare, piper), care se asezonează perfect la meniuri din carne roşie.


5. VINARTE - MERLOT CLASIC TERASE DANUBIENE

Un vin limpede, de un roşu rubiniu-violeaceu, intens, cuceritor. De descoperit aici arome de fructe de pădure la maturitate, prune deshidratate, caramel sau condimente exotice. "Plin de sine”, echilibrat, taninos şi cu un postgust remarcabil.

6. CRAMELE CASA BUNESCU - MERLOT 2007

Un reprezentant de seamă al Cramelor Casei Bunescu – roşu intens, rubiniu, delicat, cu tanini în echilibru. Note clare de fructe de pădure, vanilie, scorţişoară şi...spirit rebel după mai multe pahare.

7. CRAMA DEALUL DORULUI - CABERNET SAUVIGNON 2013

Unul dintre „copiii” pasionatului producător Doru Husarciuc din Buziaş, un produs medaliat cu aur la Concursul Național de Vinuri și Băuturi Alcoolice VINVEST 2014.


8. ALMA COMIXT – CABERNET SAUVIGNON ITALIAN DIN 2012, care merită descoperit cu mai multă atenţie


9. DOMENIILE DEALU MARE URLAŢI - CABERNET SAUVIGNON 2011 PAGANUS

Un "rege al vinurilor roşii”, din „regatul” Dealu Mare. Din struguri culeşi „pe sprânceană”, la supramaturare, ce păstrează cele mai puternice esenţe şi arome. A fost, probabil, cel mai aromatizat vin degustat în cadrul evenimentului.
De notat că face parte dintr-o categorie specială, de vinuri nefiltrate, cu conţinut ridicat de alcool, dar bine echilibrate prin structură şi corp.

10. DOMENIILE ANASTASIA - CABERNET SAUVIGNON 2011

Vinul unui an excelent pentru recolta din toamnă, cu soare mult şi secetă pronunţată. de o culoare roşu rubiniu intens şi un nas proaspăt, ce denotă arome fructate. Un vin echilibrat, cu un gust intens asemănător cireşelor bine coapte şi ierburi aromate, robusteţe specifică soiului.

11. REPUBLICA MOLDOVA - CABERENET SAUVIGNON 2011 TARABOSTE, RESERVE

Un vin excepţional, cu o tărie surprinzătoare (15% vol. alcool), rotund, plin, convingător, cu o putere de seducţie aparte.

12. VINCON ROMÂNIA - CABERNET SAUVIGNON 2010 BECIUL DOMNESC GRAND RESERVE

Un vin "rezervat" în cramă pentru maturare, deci mai cu mai multe pretenţii decât cele de rând. Unii au spus Are o culoare rosie limpede şi strălucitoare, şi, după unii, nas de tutun fin, popcorn rece, ciocolată cu umplutură. Vin atene „şefuit”, blând, bine integrat cu gradul alcoolic (13%).

13. SCDVV PIETROASA - TĂMÂIOASĂ ROMÂNEASCĂ

Emblema celebrului centru viticol Pietroasa, medialiat în repetate rânduri pe plan intern şi internaţional, Tămâioasa Românească are o aromă persistentă de flori de tei, de câmp, de busuioc sau de otavă. Are culoarea aurului cu veritabile carate şi pe alocuri consistenţa mierii stoarse din boabe cu ani înainte.

Ce i-a spus Dumnezeu trandafirului și l-a ajutat să înflorească?

Ce i-a spus Dumnezeu trandafirului și l-a ajutat să înflorească? ” Acel lucru pe care l-a spus Dumnezeu trandafirul...