Faceți căutări pe acest blog

joi, 16 aprilie 2015

Despre ...”detașarea” spirituală

Am revăzut un film care m-a impresionat acum câțiva ani: a apărut atunci când eram într-un proces profund de transformare de sine și căutam repere solide pentru a merge mai departe. Un film rusesc, ”Ostrov”, mi-a oferit un reper, un model, unul pe care-l regăsim în monahism și care descrie calea ascetică radicală și dedicarea totală lui Dumnezeu. Apăsat de un puternic sentiment de vinovăție, personajul principal al filmului trăiește într-o austeritate tulburătoare, într-o mică mănăstire de călugări. Viața lui este rugăciune, rugăciunea inimii, în primul rând, și munca depusă în folosul celorlalți. Doarme într-o chilie în care are doar icoane și un pat de cărbuni. Acest mod de viață îi deschide capacitatea de a vedea viitorul, dar și trecutul, de a înțelege lumea dincolo de aparențe și cu mult dincolo de limitele ei fizice. Detașarea acestui om ( care nu este nici măcar călugăr, deci nu are nici cel mai mărunt rang omenesc) de lumea materială este, aș spune,  una dintre ideile cheie ale filmului, căci - veți vedea, fiindcă sper să vă stimulez să căutați filmul - nu doar că el se detașează de toate cele materiale, inclusiv de propriul corp fizic în final, dar sesizează atașamentele celorlalți și le sancționează fără să clipească.




Revăzând filmul mă gândeam cât suntem noi de departe de lumea spirituală, cât de prinși suntem ân lanțurile lumii materiale, cât ne închinăm acestor lucruri pe care tot noi le construim! Suntem robii lucrurilor, ai banilor, ai hainelor noastre, suntem prizonierii condițiilor de viață pe care le-am creat și, fiind astfel, probabil că stăm cumva departe de porțile...mântuirii. Pe când un om dedicat iubirii și trăirii în Dumnezeu se crede un păcătos, noi ne credem lipsiți de păcate, nevinovați și buni. Doar că, la prima pală de vânt, ne părăsește bunătatea și ne cuprind frisoanele nervoase: furiile, tulburările, depresiile, neliniștile, tristețile și iritările nu ne dau pace. Ne facem dreptate cu propriile minți, mai azvârlim câte-o rugăciune înainte de culcare sau o luăm așa, ca pe-o pastilă de urgență, și strigăm apoi neliniștiți: Dumnezeu nu răspunde. Călugărul din filmul nostru așteaptă o viață întreagă dezvăluirea nevinovăției sale, pe care domnul i-o dăruiește cu puțin înainte ca el să părăsească planul fizic. Vina aceea îl ține cu toată ființa ațintită către sfințenie și răscumpărare, îl ține aplecat în cugetul omenesc pentru ca acest cuget viclean să nu-l sustragă de la calea sa sfântă.


 Prieteni, calea spirituală nu e o cale de împlinire a dorințelor, nu e o cale care ne asigură fericirea omenească, ci dimpotrivă. Pe calea aceasta avem nevoie să ne detașăm de tot ce-i omenesc, de dorințele noastre, de lucrurile care ne țin legați de ele ca lanțurile în plan emoțional, de banii fără de care parcă nu mai putem trăi. Una câte una trebuie să ne cadă fricile, una câte una trebuie să ne părăsească suspinele și durerile cauzate de problemele vieții. Emoțiile distructive pe care le simțim, le trăim și care ne presează ca pe sardele sunt strâns legate de aceste lucruri, de această materie, prin care suntem doar niște trecători. Geloziile, dorințele noastre de răzbunare, incapacitățile emoționale, incapacitatea de a-i iubi pe ceilalți, de a-i înțelege, de a-i ierta sunt legături zdrobitoare, care ne închid ușa strâmtă, dar strălucitoare, a iubirii divine. La emoțiile acestea avem nevoie să renunțăm pentru a face o detașare reală de lumea prin care suntem călători. Corpurile noastre sunt prețioase, să avem grijă de ele, dar să ne mai și lăsăm - precum pomii, precum ierburile, precum natura întreagă - în grija Domnului, căci altfel Domnul nostru devine materia și materialul. Supărările noastre sunt de la nimicuri și chiar  atunci când sunt îndreptățite și serioase, în noi viețuiește spiritul iubirii și al iertării, pe care nu trebuie să-l părăsim.
Să ne detașăm de așteptări, de pretenții mărunte, de dorințele care ne încărunțesc sufletele, să ...pășim către ființa noastră spirituală, către esența care ne este ascunsă și ne rămâne necunoscută în această viață dacă noi nu alegem cu adevărat s-o căutăm. Fericirea pe care o căutăm e ascunsă în renunțare, în acceptare, în rugăciune, în fiecare clipă în care spiritul câștigă lupta cu atașamentul nostru de lume și de lucrurile ei. În fiecare clipă în care alegem să iubim în loc să urâm, să iubim  în loc să distrugem, să iertăm, orice ar fi, orice ar fi fost, în loc să urâm, în orice clipă pierdem și înțelegem că pierderea noastră are un rost, în orice clipă înțelegem omenescul acesta care ne bântuie și nu-l mai credem doar...sursă de tortură, ci - poate - o stâncă pentru ca noi să pășim spre adevăr și lumină, câștigă spiritul, câștigă Domnul, cel ce experimentează prin noi ...existența într-un corp fizic. Ușa către adevăr e în fața noastră mereu și de aceea ni s-a spus :”Bate și ți se va deschide”!

Ce i-a spus Dumnezeu trandafirului și l-a ajutat să înflorească?

Ce i-a spus Dumnezeu trandafirului și l-a ajutat să înflorească? ” Acel lucru pe care l-a spus Dumnezeu trandafirul...