Faceți căutări pe acest blog

joi, 26 ianuarie 2012

Ce frumos sens al iernii!

De multă vreme încerc să citesc în existență semnificațiile mai adânci, să privesc dincolo de suprafața lucrurilor. Văd în iarna asta, în vântul ce sforăie furios și distructiv, în ninsorile violente și constrîngătoare ceva...incredibil, un fel de întoarcere fortată la unitate. Iarna ne constrânge să fim împreună. Iarna umană, care-a făcut ca săptămâna trecută jandarmii să-i bată pe români cu bastoanele și să le biciuie ochii cu gaze lacrimogene, îi pune acum în situația paradoxală de a-i salva de prin nămeți. Acei bărbați vânjoși, îmbrăcați ca extratereștrii, jandarmii, aleargă acum prin vânt, prin ger, prin zăpezi năpraznice, într-o misiune de slavare. Ce ironie, dar ce ironie frumoasă!
Iarna ne arată că nu suntem separați, iarna ne spune că suntem împreună. Dacă ar fi să-i găsim suferinței un scop și o justificare, iată că n-am exagera atunci când am spune că suferința ne amintește că nu suntem dușmani și, poate, că nu luptăm împotriva iernii sau a condițiilor vitrege, fie ele condiții ale vremii sau ale vremilor, cât luptăm pentru a ne redobândi umanitatea. Condiția umană autentică face ca, în fața primejdiei, în fața amenințării, în fața obstacolului comun să ne descoperim pe noi înșine ca ființe salvatoare și...salvate. Ca ființe care iubesc oamenii și se pot sacrifica pentru oameni.
Dacă și iarna ne spune cât de profund suntem împreună, dacă și nămeții slujesc unei înțelegeri corecte și ferme a experienței noastre, atunci toate suferințele pot servi acestei înțelegeri. Nimic nu-i întâmplător; nici iernile, nici mișcările gândurilor noastre, nici visele, nici neâmplinirile. De-am putea pătrunde puțin mai adânc în noi, în interiorul nostru, de-am putea să ne amintim în fiecare clipă că nu ne putem separa decât în aparență, dacă am putea înțelege că nu suntem implicați în nimic din întâmplare, am trăi mai frumos. Am privi în ochii altora proprii noștri ochi și ne-am vedea în ei pe noi înșine. Suntem împreună mereu, dar - când nu ne copnstrânge iarna, când nu ne constrânge existența - ne uităm frumusețea și ne negăm esența. Rolul cosntrângerii pare a fi tocmai unul legat de activarea memoriei, de activarea sufletului, care îngheață, uneori, și - culmea - îngheață în absența iernii. Din punct de vedere spiritual, iarna dezgheață sufletele degerate și ne amintește tuturor că n-am fost niciodată separați. O zdruncinătură, uneori un cutremur, alteori o pierdere, alteori o boală, un tsunami, un șoc oarecare ne scot din letargia memoriei, din acest Alzheimer al sufletului. Ce frumos sens al iernii cu toată durerea, cu toată frica, cu atâta muncă și luptă pentru a învinge nămeții pe care nu-i putem judeca. Și bine că nu putem să judecăm și iarna!

luni, 23 ianuarie 2012

Lucruri de neânțeles

Viaţa ascunde sub faldurile ei atît de multe mistere, încît chiar şi înţelepţii se pot simţi - în faţa unora dintre ele – ca nişte copii. Oricîtă înţelepciune am strînge, oricît ne-am strădui să ne eliberăm de neştiinţa, de ignoranţa, de inconştienţa, or de neînţelegera noastră, vin clipe şi momente, situaţii şi întîmplări..de neînţeles. Fie că privim cerul nesfîrşit, în adîncurile căruia nu avem habar ce anume se ascunde, or că trăim o situaţe de viaţă, pare tot una. ŞI savantul, şi înţeleptul, şi copilul, şi omul obişnuit îşi cunosc slăbiciunea de cîte ori se întîlnesc în calea lor cu “misterul vieţii”. Iar întîlnirea cu necunoaşterea este inevitabilă pentru oricare dintre ei. Căci oricît de înţelept ar fi înţeleptul şi oricît ar şti savantul, viaţa are reţete prin care îl poate lua de ciuf pe fiecare, fără explicaţii.

ŞI, cînd însuşi înţeleptul înţelege că nu înţelege, cînd el ştie că nu ştie, cînd el ştie că nu poate, îşi găseşte salvarea într-o stare de abandon, dar şi în una de smerenie..Viaţa are obiceiul să aplece toate capetele care trec prin ea. Viaţa are obiceiul să le ducă pe toate în fundătură, pentru ca ele să-şi recunoască slăbiciunea şi să regăsească atunci sursa adevărată a puterii. Viaţa este răbdătoare şi consecventă în a ne dezvălui limitele şi a ne pune în genunchi. Lumini şi umbre, fericiri şi disperări, catacombe şi cîmpii fără seamăn ne umplu clipele şi ne compun drumul, dar Viaţa rămîne adevăratul călător prin ele. ŞI fiecăruia dintre noi îI arată faţete şi frînturi, precum face pictorul, scriitorul sau filozoful şi omul de ştiinţă. Viaţa surîde grandios în faţa cunoaşterii noastre şi – probabil – uneori se amuză în faţa copilăriei prin care păşim. ŞI înţelepţii se joacă îngrijoraţi, or tăcuţi cu păpuşile, iar viaţa aprobă jocul lor. Momentele în care te simţi în faţa unei situaţii ca într-o căruţă pe care n-o poţi stăpîni sunt şi acelea în care ai nevoie să te abandonezi puterii care te duce atunci prin furtună. Unde ajungi? Ce mai contează? Contează doar abandonul şi conştiinţa slăbiciunii tale în faţa unei puteri care rămîne ascunsă, în vreme ce se află - în acelaşi timp - în faţa ta.

Puterea în care ai crezut se prăvale ca un bolovan în prăpastia existenţei şi numai în faţa acestei înţelegeri..îngenunchezi. Cînd ştii că nu ştii şi cînd ştii că nu înţelegi, cînd ştii că nu poţi şi cînd ştii că nu cunoşti, îţi sfărîmi spada, pretenţiile, ura, dorinţele omeneşti obişnuite şi te predai acelei puteri care te-a dus la adevăr. ŞI înţelegi dintr-o dată că niciodată nu ţi s-a cerut mai mult decît atît. Să fii un om simplu. Să ajuţi cînd poţi. Să iubeşti cînd iubeşti. Să dormi cînd dormi. Să plîngi cînd plîngi. Să rîzi cînd rîzi. Căci, iată, cînd Viaţa se burzuluieşte la noi prin întîmplări şi situaţii dureroase, nu ne întreabă:”Tu ce meserie ai? Dacă eşti savant sau înţelept, ministru sau gunoier te scutesc de boală sau de atacurile celor din jur sau de orice altă situaţie trăieşti”! Viaţa nu ne întreabă ce performanţe am făcut, ce studii avem, cît suntem de frumoşi, or de deştepţi. Ea-şi vede de drum, ea este – pur şi simplu – mereu încărcată cu mister şi destul de puternică pentru a face din tot înţeleptul o fiinţă..obişnuită, care se joacă şi ea cu păpuşile. Doar că se joacă..ceva mai conştient.

marți, 10 ianuarie 2012

Cel ce nu te iubește!

Iată o temă pe care vă invit s-o analizați;
”De ce nu te iubește un om?”
De ce nu te iubește un om pe care-l iubești?
Oare nu ești destul de bun? N-ai destui bani? Îi ești inferior? N-ai ochi frumoși?
N-ai talia standard? Ce-ți lipsește, te întrebi cînd nu ești iubit? Ce ar trebui să ai pentru ca celălalt să te iubească?
Oamenii care au trecut ...mai consistent prin viață au putut observa că poți să ai și o scară care duce la cer, căci cel ce nu te iubește va găsi că n-ai scăunel, or va găsi mai pe gustul său scările de argint, în locul celor de aur, pe care tu le-ai imaginat.
Atunci, de ce nu ești iubit, orice ai face?
De unde vine lipsa iubirii, fie în tine, fie în celălalt?

Răspunsul meu este acesta;
”Lipsa de iubire este consecința focalizării negative a minții”!
Adică, cel ce nu iubește vede, observă, se concentrează, se focalizează asupra părților care nu-i plac la tine, la relația cu tine. Lipsa de iubire echivalează și cu incapacitatea de a...aprecia. Cu incapacitatea de a vedea părțile bune.
Asupra incapacităților afective și mentale ale altora noi nu avem nici un control. Tocmai din pricina asta, oricât de buni am fi, nu vom fi niciodată iubiți de cineva incapabil să ne aprecieze și să să ne vadă părțile frumoase.
Nu-i vina noastră când nu suntem iubiți. Lipsa de iubire este problema celui care nu iubește.
Din nefericire, când ne focalizăm asupra neiubirii cuiva, sfârșim prin a ne focaliza negativ, la rândul nostru și a ne pierde iubirea de sine.
Cea mai bună decizie pe care o putem lua dacă avem de-a face cu o iubire fără speranță, cu o respingere în dragoste sau cu sentimentul că nu suntem iubiți este...acceptarea situației și concentrarea noastră mentală asupra lucrurilor plăcute, frumoase, a relațiilor hrănitoare și a bucuriei. Pe măsură ce ne vom gândi mai puțin la un subiect, el va părăsi conștiința noastră(asta-i valabil cu toate subiectele, fie ele legate de iubire sau altceva). Pe măsură ce ne gîndim mai puțin la lipsa iubirii, dar ne concentrăm asupra iubirii prezente în viața noastră în forme simple, plăcute, iubirea de sine și capacitatea noastră de a iubi vor crește și ne vor dărui în cele din urmă iubirea pe care o visăm.
Suferința arată că cel ce nu te iubește ești tu însuți; adică, ai căzut în capcana lipsei de iubire a cuiva,ți-ai lăsat gîndurile să urmărească iubirea absentă, ai fost concentrat asupra lipsei, a nefericirii, a durerii și a pierderii, iar asta...aduce suferință.
Să accepți că nu ești iubit înseamnă să accepți că celălalt nu poate să te iubească, atât. E problema lui, las-o la el, bucură-te dacă tu iubești, căci asta-i tot ce contează; să fii capabil tu de iubire!

joi, 5 ianuarie 2012

Un an...bun

Am avut drum pe la o bancă la început de an. Nu știu de unde și cum, s-a ivit o conversație cu o funcționară. ”E greu, totul e atât de rău! Oare ce vom mai face anul ăsta”, se lamenta femeia, arcuindu-și sprâncenele, ca pe un semn de îngrijorare? Azi dimineață, o altă persoană remarca faptul că anul a început cu ”sinucideri, accidente și omoruri”; un peisaj deloc încurajator; parcă...aceeași nestăpânită îngrijorare se strecoară printre noi și curge, încercând să sugereze că ”ceva rău plutește în aer”. Până și starea vremii incită la predicții înfricoșătoare, de tipul ;” Crezi că vremea asta frumoasă e un semn bun”? Nu, n-are cum să fie! Trebuia să fie gerul bobotezei și-i canicula bobotezei...!”
Ce sunt, oare, toate aceste considerații și predicții, de unde provin aceste suspiciuni ale unui ”timp” rău sau ale unui ”an rău”, cum se face că izul acru al temerior și parfumul înăbușitor al angoaselor găsește în noi un mediu bun pentru a locui și a ne bântui?

Aș zice că mintea noastră este cheia aici. Mintea selectează...subiectul căruia îi acordăm atenție și-n care ne investim energia. Sigur că nu putem ignora contextul global la care suntem tentați să ne raportăm. Nu putem ignora criza economică și consecințele ei; criza însăși ar putea fi tabloul de bord al unui imens câmp energetic, care ne absoarbe, ne atrage și ne determină...gîndirea. Dar, în mijlocul oricărei crize, în miezul războaielor ce s-au perindat prin istorie, în interiorul celor mai negre stări de lucruri ale existenței, au fost oameni care au prosperat, au descoperit oportunități, și-au folosit creativitatea și capacitatea pozitivă de focalizare a minții și au reușit să învingă intemperiile. Mintea rămâne cheia care descuie lada de zestre sau lada cu balauri. Asupra cărei stări de lucruri din jurul nostru ne concentrăm atenția? Ce subiecte selectează mintea noastră, căror lucruri le dă mai multă atenție? Asta-i întrebarea întrebărilor? Căci, chiar și în cel mai negru peisaj, putem vedea ceva frumos sau bun. Dacă vom alege să ne așezăm seara în fața televizorului și să vedem selecția tragediilor pe care le crează conștiința joasă, nu trebuie să ne fie de mirare că vom vedea în fața ochilor doar curgerea inevitabilă a răului. Știrile sunt o selecție de întâmplări, dar nu una din viața obișnuită, ci chiar acele întâmplări distincte, ieșite din comun. Ele arată o frântură, nu întregul peisaj. Peisajul obișnuit al vieții nu face subiectul unei știri. Peisajul plăcut, binevoitor al existenței nu apare la știri, tocmai pentru că nu-i surprinzător, nu-i special. Frîntura aceasta de univers spectaculos pe care ne-o arată televizorul nu descrie existența celor mai mulți oameni, ci pe a celor mai puțini dintre ei. Concentrîndu-ne atenția asupra unei frînturi de experiență putem crede că asta-i experiența; o mișcare a răului, o exacerbare a lui. Dar nu-i așa! E important să știm și să înțelegem că nu-i așa. Mai important este să ne ducem atenția către acele lucruri care ne interesează, pe care le dorim, către soluții, către frumos, către ceea ce vrem cu adevărat pentru noi. Criza e o frîntură mai mare, dar până și pe ea o putem privi cu un ochi înțelept și o putem fructifica, în primul rând spiritual.

Ceea ce vă propun pentru acest an ca demers global este să vă îndepărtați de panica generală, ce tinde să fie ca focul aprins; pe măsură ce o hrănești, se întinde, se extinde și decimează. Orice s-ar întâmpla în jurul nostru, avem opțiunea de a privi ceea ce vrem mai mult decât ceea ce nu vrem. Avem opțiunea de a lua partea bună a fiecărei situații; asta nu-i o soluție omenească obișnuită, dar este una spirituală, ale cărei efecte nu întârzie niciodată să se arate. O simplă durere de cap azi ne face conștienți de starea de bine pe care o avem ieri, dar pe care o vedeam ca pe una rea atunci. În mod asemănător, starea noastră de azi, oricare ar fi ea, e mai bună decât multe altele din trecut și mai bună decât a altora. Totul este să exersăm gândirea comparativă și să ne convingem pe noi înșine că totul este bine. În felul acesta evităm să curgem în câmpurile de atracție ale crizei, ale răului, în câmpurile panicii și ale unor evenimente nefericite.
Ceea ce vrem să vedem în lume devine lumea noastră. Anul ce vine va fi precum îl construim în interior, precum îl percepem. Ceea ce vedem a fi real este întotdeauna o frîntură de real. Așa cum de la fiecare alt etaj al unei clădiri putem vedea frânturi diferite ale aceluiași cartier, de la etajele cele mai frumoase ale minții noastre putem vedea ceea ce alegem să vedem. Să fim atenți la lucrurile bune este o alegere. Să ne gîndim mai puțin la lucrurile neplăcute și să întârziem asupra celor ce ne stimulează inima, mintea, creativitatea și calitățile ne va duce către un an 2012 pe care-l vom iubi și despre care vom spune în decembrie că ”a fost minunat”.
Vă doresc un an minunat, un an în care lumina conștienței și a conștiinței înalte vă umple și vă însoțește la tot pasul.

Ce i-a spus Dumnezeu trandafirului și l-a ajutat să înflorească?

Ce i-a spus Dumnezeu trandafirului și l-a ajutat să înflorească? ” Acel lucru pe care l-a spus Dumnezeu trandafirul...