Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 25 martie 2015

Iubește-mă, te rog!


Care este nevoia fundamentală a ființei? N-am întrebat ”care este dorința fundamentală”, deși iubirea e și o dorință, dar înainte de a fi dorință, e nevoie. Nu doar de aer avem nevoie să trăim, nu doar de apă, nu doar de hrană, ci și de iubire. Iubirea e aerul sufletului, e mâncarea sufletului și e apa lui. Ființa care nu are iubire nu mai vrea să trăiască și e de înțeles asta, căci sufletul bea, mănâncă și respiră iubire. Iată ce spune Luule Vilma în cartea sa, ”Lumina Sufletului - Învață să ierți”(Ed. Dharana), despre momentul în care se naște un copil: ”Mama geme din cauza durerilor sale, moașa e agitată din cauza muncii sale, medicul e preocupat numai de rezolvarea problemelor sale. Copilul, însă, simte și imploră: iubiți-mă, vă rog, întrucât numai atunci îmi este bine. Fără iubire nu pot rezista...”.

Ei, bine, nu doar copilul non născut strigă ”iubește-mă”! Copilul, care continuă să fie o prezență ascunsă în noi, chiar și în cei mai vârstnici dintre noi, pare să păstreze în memorie  acest strigăt dintâi, așa încât în viața sa toată, prin tot ce face, prin tot ce caută, prin tot ce este, strigă disperat: ”iubește-mă, te rog”! În adultul rănit e un copil care strigă că vrea iubire. În bătrânul furios e un copil care cere iubire. În adolescentul rătăcit și disperat, e un bebeluș care strigă după iubire. În omul care pierde, în cel care greșește, în cel care ridică glasul la altul, în cel care lovește, în toate manifestările emoționale ale ființelor, un copil strigă disperat ”vreau să fiu iubit: nu mă iubești, dacă m-ai iubi, aș fi fericit”! Da, am fi fericiți dacă am avea iubire ne-ar cuprinde pacea, blândețea, bunătatea și ne-ar sfredeli pe dinăuntru înțelegerea pentru tot ce-i omenesc. Când suntem îndrăgostiți de o persoană trăim adevărata dimensiune a ceea ce poate iubirea, căci dragostea are în ea un fel de lumină, dar și un fel de nebunie. Îndrăgostitul strălucește, iartă, cântă, înțelege totul, se trezește bun fără să facă vreun efort: iubirea care-i hrănește sufletul iubește lumea, pur și simplu, și vede frumos chiar și urâtul. Iubirea poate lua în brațe copacii și poate vedea că și pietrele strălucesc. La această nebunie a iubirii visăm cu toții, dar așteptăm ca alții să ne iubească și, poate, această așteptare are în ea un firesc, poate-i chiar amprenta primelor clipe de viață, când - abia veniți pe lume, șocați de preocparea banală a celor ce ne întâmpină, de neștiința lor, de ignoranța lor - strigăm prin plânsul nostru dintâi: iubiți-mă, vă rog!

”Iubiți, vă rog”, zic și eu, căci acesta-i șocul bebeluțului, cum spune Luule Vilma: lumea care-l primește e banală, scufundată în nimicurile ei, îndepărtată de esența ei, de iubire. Iubirea pe care o dăruim e cel mai puternic vaccin împotriva celor mai aprige boli ale lumii. După iubire strigăm cu toții ca niște armate de a cerșetori și, poate, tocmai asta e problema: rămânem în stadiul de bebeluși, în acel strigăt inițial, în acea așteptare mistuitoare a iubirii pe care ceilalți au uitat-o printre grijile banale ale vieții. Să ieșim din așteptare înseamnă să iubim noi, să ne luăm înapoi puterea de a iubi, înțelegând că strigătul nostru după dragoste ar putea rămâne la fel de neânțeles cum a rămas strigătul copilului non născut. Toți spunem ”iubește-mă, te rog”, dar cine mai iubește dacă toți așteptăm doar să fim iubiți? Starea noastră firească e starea de iubire, cheia hranei sufletului nostru e-n puterea de a iubi, pe care o avem înscrisă în fiecare ungher al ființei și al biologiei noastre, dar șade ascunsă, încă neeliberată pentru mulți dintre noi din simplul motiv că am rămas...în așteptare. Și atâta ne obișnuim să așteptăm încât..dacă vine, dacă suntem iubiți într-o zi, ne cuprinde frica, groza și disperarea, căci iubirea e o forță, e un șuvoi nebunesc, e o stare de așa natură încât...schimbă toate reperele și ne dezbracă pe noi de Eul nostru, de orgoliile noastre și de tot ce am învățat că suntem. ”Te rog, iubește-mă” - ”Te rog, iubește tu”...ambele ipostaze sunt omenești și divine și, într-un fel sau altul, avem nevoie de amândouă, dar amândouă apar din starea noastră de ”a iubi”! Așa că... te rog, iubește tu! Te rog, iubește-mă!

Ce i-a spus Dumnezeu trandafirului și l-a ajutat să înflorească?

Ce i-a spus Dumnezeu trandafirului și l-a ajutat să înflorească? ” Acel lucru pe care l-a spus Dumnezeu trandafirul...