Faceți căutări pe acest blog

joi, 17 februarie 2011

Nevoia de "a practica" iubirea

Nu este nimic ce nu este despre iubire, indiferent că vorbim despre ziua cenuşie de afară, despre picurii de ploaie, despre relaţiile noastre sau despre copii şi flori. Totul se întâmplă în iubire, dar noi nu suntem conştienţi de asta. Fiecare lucru de afară ne trezeşte o trăire în interior şi acea trăire este, pluteşte, respiră, devine vie în marea "iubire divină".

Întreaga existenţă este "despre iubire"!


Astăzi am o dispoziţie foarte romantică; vremea de afară mă predispune la poezie, dar nu mă îndepărtează complet de nuanţele concretului, ale exteriorului. Am ascultat mai înainte pe Facebook o emisiune a părintelui Eugen Tănăsescu(Arhiepiscopia Tomisului) despre "omul exterior" în viziunea Apostolului Pavel. Mi-a plăcut acolo expresia "a fi tăiat împrejur, dar împrejurul inimii".
Mă gândesc că asta înseamnă a avea acces la omul frumos, la omul duhovnicesc, la omul capabil de iubire, dar nu la alt om, ci la cel din tine, la omul lăuntric.


Nu se poate imagina iubirea altfel, iubirea fără să iubeşti tu. Iar să iubeşti tu trebuie să fie o experienţă, să intre în această experienţă, să intre în existenţă. MI-am petrecut mulţi ani căutând, citind, trăind, într-o febrilă căutare de sine, adesea mai grea decât un urcuş pe Everest, pentru a înţelege - în cele din urmă - că tot ce căutam era aproape..Ceea ce vroiam să vindec era viu, în existenţa imediată. Era tot ce mă chinuia în relaţiile cu cei apropiaţi, în problemele de viaţă de aici, în fiecare poveste măruntă din viaţa de zi cu zi. Am înţeles decisiv că mă pot ruga într-o biserică, pot da mii de acatiste, pot face sumedenii de meditaţii, dar - dacă am ieşit din aceste momente şi am urât apoi, nimic n-am făcut. Dacă m-a rănit cineva şi n-am iertat, degeaba toate rugăciunile. Dacă m-a respins cineva şi asta mă răscoleşte până la dorinţa de răbunare, degeaba..
Iubirea mea, a ta, trebuie să intre existenţă şi nu o poate face fără tine. Nu poate rămâne o experienţă în cuvinte frumoase, ea are nevoie de exprimare. De decizia ta de a renunţa la orice te împiedică să iubeşti.
IUbirea este puterea transformatoare a existenţei cu o condiţie; să devină o practică. S-o practici intenţionat, conştient, în toate situaţiile, în toate relaţiile, în tot ce ţi se întâmplă zi de zi.

Iată că astăzi, iubind aceşti mărunţi şi tomnatici picuri de ploaie, acest cer cenuşiu de afară, acest afară...aparent apăsător, am întins mâna către un strop de bucurie, care m-a ajutat să mă concentrez asupra nevoii umane de a practica iubirea mai mult decât a vorbi despre ea...

Când viaţa împlineşte rugăciunea

Simplul fapt de a gîndi, orice am gîndi, are efectul spontan al unei rugăciuni. Pe măsură ce ne gîndim mai mult al un om, la un lucru, la o problemă echivalează cu o cerere sau o rugăciune pe care o facem în sinea noastră. Superioritatea rugăciunii, însă, este..evidentă pentru că rugăciunea nu poate fi făcută decît dacă suntem conştienţi de existenţa puterii lui Dumnezeu. Fără a fi conştienţi de puterea divină, nu ne putem ruga. Dar nu înseamnă că nu putem trăi. Legea creaţiei lucrează, fie că suntem conştienţi sau nu. Gîndurile de fiecare zi sunt echivalente cu rugăciunea noastră. Ele crează şi dacă suntem conştienţi de existenţa puterii lui Dumnezeu şi dacă nu suntem. Rugăciunea este, însă, semnul indiscutabil al superiorităţii conştiinţei. Nu este nevoie să avem informaţii despre ce este Dumnezeu, cît despre comuniunea noastră intuitivă cu iubirea sa. Conştiinţa capabilă să recunoască ..”puterea” divină, oricît de primitiv ar fi omul din punct de vedere intelectual, caută mai întîI să-i placă lui Dumnezeu şi abia apoi oamenilor.

A-l recunoaşte pe Dumnezeu înseamnă - iată - a ne ruga lui. De cîte ori uităm, or suntem pierduţi prea mult cu mintea în treburile lumii, cînd simţurile, or alte lucruri omeneşti ne seduc şi ne atrag spre ele, se poate să uităm de rugăciune. Se poate să nu-l privim pe Dumnezeu cu întregul cuget şi cu întreaga credinţă. Atunci credem mai mult în puterea lumii şi în puterea Eului nostru, decît în puterea divină. Dar, simplul fapt că mintea se roagă neîncetat prin însuşi procesul gîndirii ne cheamă la conştienţă şi la rugăciune. La concentrare mentală asupra puterii iubitoare ce ne însoţeşte fiecare pas în viaţă. Dacă gîndurile ne sunt frumoase şi plăcute, dacă ele conţin bucurie şi daruri pentru cei din jur, viaţa noastră împlineşte rugăciunea şi este o Viaţă în deplină Graţie Divină. Dacă orice gînd al nostru este plin de spranţă, de căldură, de pace, de dorinţa pentru binele tuturor, Dumnezeu nu are nevoie de alte rugăciuni! Căci cugetul curat şi mintea frumoasă înseamnă, deja, conştiinţă deplină. Acestea vor fi transmise lumii din jurul nostru şi fiecare altă minte din apropiere va fi atrasă iremediabil către a ne întîlni, a ne fi aproape şi a ne iubi.

O minte binevoitoare şi plină de bune intenţii este expresia puterii divine, de care nu se poate apropia nimic neiubitor. În acelaşi timp, această minte frumoasă transmite de jur împrejurul său o vibraţie atît de puternică încît..minţile din jur se pot simţi copleşite de iubire şi schimbate iremediabil. Rugăciunea înseamnă recunoaşterea lui Dumnezeu şi focalizarea minţii asupra existenţei sale. Rugăciune este, însă, şi gîndul nostru de zi cu zi. De aceea igiena mentală este obligatorie pentru noi toţi, căci ea înseamnă iubire sau absenţa ei. De aceea Isus a spus:”Iubeşte-l pe Domnul Dumnezeu tău mai presus de orice şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”..! De fapt, noi facem aceasta în virtutea legii creaţiei. Isus ne cerea să devenim conştienţi de faptul că ..asta facem..ŞI, pe măsură ce suntem conştienţi, putem să ne rugăm mai mult şi să iubim mai mult tot ce ne înconjoară..

Ce i-a spus Dumnezeu trandafirului și l-a ajutat să înflorească?

Ce i-a spus Dumnezeu trandafirului și l-a ajutat să înflorească? ” Acel lucru pe care l-a spus Dumnezeu trandafirul...