Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 21 septembrie 2011

Cum îi vorbește Duhul Sfânt inimii noastre?

"Când omul primeşte ceva dumne­ze­iesc, inima i se bucură. Când primeşte ceva diavolesc, inima i se tulbură. Când inima creştinului primeşte ceva de la Dumnezeu, nu mai caută să se în­credinţeze pe altă cale străină că acel lucru provine de la Domnul. Prin însăşi această lucrare se convinge că a primit ceva ceresc. Şi asta pentru că simte roadele Duhului – dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia (Ga­la­teni 4,22-23). (...) Sfântul Macarie Egipteanul explică; chiar dacă Satana va reuşi să arate vedenii luminoase, totuşi, cu nici un chip nu va putea produce o stare de pace în inimă. Prin acest semn se cunosc lucrările lui". (Un serafim printre oameni – Sfântul Serafim de Sarov; Ed. Egumeniţa). (http://www.jurnalul.ro/cautare/maria-timuc-104617.html)

În ultima vreme am studiat viața și învățătura Sfântului Serafim de Sarov. Mă atrage în mod deosebit acest sfânt, poate și pentru faptul că explică atât de frumos ”ce este Duhul Sfânt”(voi scrie un articol despre Duhul Sfânt și, în special, despre felul în care îl descrie Sfântul Serafim de Sarov). Articolul aparut astazi in Jurnalul National, din păcate postat într-un colț din lipsă de spațiu, dar...nimic nu-i întâmplător, nu-i așa?), din care am luat citatul de mai sus și pe care vă recomand să-l citiți, accesând link-ul meu de autor, vorbește despre inima omenească, în calitatea ei de instrument al discernământului nostru. Inima știe precis ce-i bine și ce-i rău, nu mintea. Când inima este în stare de pace sau simte alte trăiri virtuoase ea este inspirată de Duhul Sfânt. Când inima este tulburată, nu suntem pe drumul cel bun, spune Sfântul Serafim de Sarov.
Pentru cei care sunt pe un drum spiritual acum ar fi minunat să înțeleagă, să se ghideze după inimă și, atunci când sunt tulburați, să-și corecteze atitudinea interioară prin rugăciune, prin meditație, prin fapte bune, prin schimbări de gândire. Noi discernem cu inima, iată ce idee minunată și, cred eu, adevărată!

marți, 20 septembrie 2011

Nu te îngrijora, prietene!

Când curgem în și prin adevăr, când facem ceea ce e bine pentru toți, când suntem în noi înșine împăcați și fără griji, putem simți că spusele lui Isus ”nu te îngrijora pentru ziua de mâine, căci Domnul știe ce-ți trebuie și îți va da” sunt adevărate. Viața curge fără efort și cele obișnuite ale vieții se așează unele după altele, armonios și cu grație, chiar și atunci când pare că ne însoțește dizarmonia și răul.
Am vizitat zilele trecute un prieten preot, la mănăstirea la care slujește. Nu mi-a răspuns la telefon, dar am zis; ”Mă duc oricum. Dacă-l găsesc, bine! Dacă nu, merg în biserică, mă rog și asta este”. Fără griji am plecat de acasă, întârziind pentru diferite treburi mărunte care apăreau tocmai când eram pe picior de plecare. Și iată că am ajuns la mănăstire și tocmai când treceam prin fața casei preotului, un om îi bătea strașnic la ușă. Preotul a apărut în prag în clipa în care am ajuns în dreptul casei sale. Uite că, dacă vrea Dumnezeu ceva, n-ai nevoie de telefon. Cu mintea, chiar si preotul poate crede că-i îndreptățit să nu răspundă. Dar înțelepciunea vieții restabilește adevărul și, dacă ești în pace în tine, cel pe care ai vrea să-l întâlnești îți apare în cale. Roditoare a fost această întâlnire neprevăzută, căci din ea s-a născut și bucuria preotului de a-l fi vizitat fără o nevoie omenească, ci numai din prietenie. Am plecat de la el cu o icoană a Sfântului Nicolae în brațe și, multe zile după aceea mi-am amintit că mare taină-i în ”lipsa de îngrijorare”. Că ea face ca Dumnezeu să lucreze și mintea să stea liniștită. Dacă n-ai îngrijorare sfârșești prin a face ceea ce vrea Dumnezeu, iar ce vrea Dumnezeu nu-i niciodată rău.
Obstacolul sau ceea ce te întârzie pe drum nu-i nici el fără de rost. Oprirea nu-i o întâmplare, și-n ea se găsește un tâlc ascuns al existenței. Obstacolul are nevoie de acceptare, căci acceptarea lui nu provoacă îngrijorare. Acceptarea prezenței obstacolului și răspunsul interior blând în fața lui îi dezamorsează puterea nefastă și-i dezvăluie, în același timp, rostul în dinamica existenței. Un obstacol nu-i bun sau rău, ci-i mai degrabă un indicator de drum. Văzut ca semn de circulație pe marea autostradă a existenței, obstacolul ne arată că el nu-i rodul întâmplării, cât..semnul opririi necesare. Este necesar sa ne oprim uneori, este necesar să amânăm momentul curgerii noastre prin lume și asta pentru că următoarea piesă pe drumul nostru nu-i, încă, la locul stabilit. Inteligența vieții este atât de vigilentă încât puterea noastră de a o înțelege nu-i decât ca apa care ajunge la genunchiul broaștei. Și, dacă înțelegerea noastră se lovește de limite, atunci ceea ce avem de făcut este să ne curățăm de îngrijorare. Căci curățenia aceasta îi permite inteligenței vieții să se miște în folosul nostru și al celor din jur.
Orice s-ar întâmpla are un sens.
NU căuta sensul, căci el se dezvăluie singur, apare din mers. Să știi că există un sens în toate înseamnă să-ți permiți mai puțină îngrijorare.
”ȘI dacă x a făcut cutare lucru, cum să nu mă îngrijorez”? Ei, bine, orice a făcut x, y sau tu însuți, dacă-i făcut, nu-i degeaba. Fapta are treabă, fapta duce undeva, fapta are un înțeles. Atât să înțelegi; că fiecare lucru are înțeles și sens. Stai liniștit, roagă-te, fă ceva dacă ești inspirat către o acțiune, urmează călăuza interioară, pacea și binele lăuntric, căci ele te vor duce sigur acolo unde trebuie să fii. Stai fără griji; cineva are grija ta clipă de clipă. Dacă ești singur, nu te îngrijora. Grija îți prelungește singurătatea și-i semnul că nu știi, nu ai înțeles și nu vrei să accepți că toate au un sens. Dacă nu știi că este sens în toate, cum ai să accepți atâtea nebunii ce se întâmplă pe lume? Ai să fii revoltat, supărat, mereu pus pe harță și pe judecată. Asta îți tulbură mai mult vederea lăuntrică. Asta nu-ți dă voie să înțelegi. Asta te face să te opintești și să crezi că grija ta este prețioasă. De fapt, pacea-i de la Dumnezeu, grija-i de la minte. Cel ce se călăuzește prin pace, pășește în voința divină și îngerii lui lucrează liberi pe Pământ, așa încât el poate vedea într-o zi că uneori ai putea să parcurgi sute de kilometri doar pentru a-i aminti cuiva; ”eu sunt prietenul tău. Pacea lăuntrică m-a trimis la tine să-ți spun asta”...Și, cine știe, poate că pacea m-a îndemnat și pe mine să scriu acum...asta; nu te îngrijora, prietene! Orice ți se întâmplă, are un sens!

vineri, 16 septembrie 2011

Lumea sufletului care iubește

Azi mi-a spus cineva la telefon:
”Știi, de vreo jumătate de an încoace simt că trăiesc pe altă lume. Lumea s-a schimbat. Lumea nu mai emite iubire! Sunt alte vibrații, e o stare înnebunitoare în jur”. Observația m-a pus pe gânduri; ”oare să fie așa”? Parcă simțisem și eu ceva de genul ăsta, parcă și mie mi s-a părut că resimt o dinamică diferită a energiilor, a experiențelor vieții(poate-i criza de vină!), parcă și eu am simțit prin lume oameni ..diferiți. Oare este așa? S-a schimbat lumea? Lumea de anul trecut, de acum cinci ani, lumea de acum 10 ani gândește, simte, se comportă și trăiește ..altfel?
Într-un fel...da. Într-un fel, lumea se schimbă continuu. Zi de zi pare doar că ne trezim în aceeași lume, dar fiecare schimbare din interiorul nostru, fiecare eveniment de viață, fiecare problemă schimbă ceva în lumea noastră. Putem resimți, însă, o schimbare a lumii însăși, o schimbare radicală doar dacă ceva s-a schimbat structural, fundamental în noi înșine, ca și în mediul nostru de viață. Putem să simțim că trăim pe altă lume dacă ne-am schimbat, căci schimbarea noastră ne schimbă și mediul, ne schimbă prietenii, ne schimbă modul de viață, modul de a ne petrece timpul, de a ne distra, de a munci și de a iubi. Când noi suntem alții în lăuntru, lumea devine alta afară. Lumea oglindește ființa nouă din lăuntrul nostru, iar dacă în noi nu am găsit o cale ce duce pe cărarea către iubire, simțim că lumea noastră este goală de iubire.
O lume goală de iubire se deschide în sufletul nostru când așteptăm iubirea din lumea exterioară. Când așteptăm să ne iubească lumea. Să vibreze iubirea din lume. Să fie iubirea afară și să vină de acolo...în noi. Asta-i hipnoza umană esențială; dacă cineva mă iubește, eu pot să simt iubirea. Dar, de câte ori nu suntem iubiți, de câte ori lumea nu ar veni către noi pentru o îmbrățișare sau pentru a ne dărui un ajutor pe care-l respingem. Brațele iubitoare, generoase ale lumii îl înăbușă pe cel ce nu iubește. Privirile dulci și cuvintele duioase îl enervează, căci el le vede pe toate false, dacă are norocul să le vadă. Adesea, cel ce nu iubește, nu poate observa prezența iubirii altuia. El n-o înțelege, n-o vede, o judecă sau o crede inoportună. ÎN consecință, o respinge. Nu iubirea lumii îi lipsește celui ce vede absența iubirii în lume, cât iubirea din sine. El nu iubește și nici măcar nu știe că poate îndrepta asta.
Cel ce nu mai simte iubirea lumii ar putea fi ușor deprimat. Ar putea spune că trece printr-o gaură neagră din universul său interior. Ca să iasă din asta, el are nevoie de decizia de a ieși. Apoi, are nevoie de înțelegerea locului din care vibrează cu adevărat iubirea. Sigur că lipsa iubirii din tine te poate face să aluneci către un mediu de viață în care iubirea este așa cum o simți și o trăiești în interior. Sigur că observația ”lumea nu mai vibrează cu iubire” poate reflecta un adevăr al mediului de existență al individului. Dar se întâmplă pentru că mediul și interiorul său nu sunt separate, ci două aspecte ale aceleiași medalii. Puterea fantastică a mediului este tocmai reflecția ”emoțională”; într-un mediu fără iubire devii conștient de absența iubirii din tine sub forma emoției care te face să simți că nu este iubire.
Recuperarea iubirii este o acțiune în sine, în tine însuți, ca să fiu mai clară. Poți începe cu a face lucruri mărunte pentru alții în mod necondiționat. Poți începe prin a dărui cuvinte frumoase sau a răspunde pozitiv nevoilor, așteptărilor și dorințelor unor oameni din jur. Poți medita, poți gândi frumos despre alții, poți să ieși în natură și acolo poți observa prezența iubirii necondiționate și a frumuseții la flori, la frunze, la pomi, la copii, la oameni adulți. Oricând, oriunde este iubire. Ochii care-o pot vedea sau nu sunt cheia înmulțirii iubirii și cheia recuperării golului de iubire, a vindecării lipsei de iubire din noi înșine. O lume plină de iubire este lumea sufletului care iubește.

Ce i-a spus Dumnezeu trandafirului și l-a ajutat să înflorească?

Ce i-a spus Dumnezeu trandafirului și l-a ajutat să înflorească? ” Acel lucru pe care l-a spus Dumnezeu trandafirul...