Schimbându-ne vibrația putem schimba orice

Sistemul Maestrului

“Noi ştim că orice acţiune mentală reprezintă o vibraţie şi că orice formă este, pur şi simplu, o formă de mişcare, adică o rată a vibraţiei. De aceea, orice vibraţie modifică instantaneu fiecare atom al corpului, fiecare celulă şi fiecare reacţie chimică din organism. Toate lucrurile din univers sunt ceea ce sunt, exclusiv datorită ratei lor vibratorii. Dacă schimbăm această rată, noi schimbăm practic natura, calitatea şi forma. Imensa panoramă a naturii, deopotrivă cea vizibilă şi cea invizibilă, este modificată constant prin simpla schimbare a ratei vibratorii. Gândul însuşi reprezintă o vibraţie, aşa că noi putem aplica această metodă inclusiv în cazul lui. Dacă îI vom schimba vibraţia, noi vom putea produce orice condiţie fizică pe care ne-o dorim la nivelul corpului nostru”, spune Charles F. Haanel în cartea “Sistemul Maestrului”, ED. Adevăr Divin. Cu alte cuvinte, acest excepţional autor şi cercetător al legilor spirituale ale universului ne spune că, schimbându-ne gîndurile, putem schimba orice situaţie s-ar manifesta în experienţa noastră, inclusiv o stare disperată a corpului fizic.

Concentrîndu-ne atenţia asupra gândurilor pozitive(sau asupra unor trăiri de apreciere, muțumire, recunoștință etc), care au o vibraţie înaltă sau “vibraţia Adevărului”, putem modifica o stare de boală, o situaţie problematică din vieţile noastre şi, dacă schimbarea se face în conştiinţa colectivă( adică grupuri mari de oameni gândesc cu încredere, cu speranţă, cu înţelepciune şi cu responsabilitate), putem schimba o criză economică mondială. “Sistemul Maestrului” ne spune că adevărata putere se află în puterea minţii de a se concentra asupra dorinţelor sale, a lucrurilor care sunt, deja, bune sau asupra celor ce pot fi cert îmbunătățite și  nu asupra lucrurilor pe care le respinge. Maestrul nu este acela dedicat efortului fizic concentrat, cât acela ce se poate concentra mental asupra gândurilor de înaltă vibraţie. Pe măsură ce vibraţia ni se modifică, pe măsură ce putem gândi puţin mai frumos, puţin mai bine, atragem..stări de spirit mai bune şi mai frumoase, dar şi evenimente de viaţă sau oportunităţi în planul experienţei fizice. 

Nici o schimbare în bine, fie ea socială, legislativă sau pur personală nu este posibilă din punctul de vedere al marilor maştri fără ca ea să apară mai întâi în mintea umană şi în starea de spirit. Cauzele lucrurilor nu se află în afara noastră.  Cauzele profunde ale puterii şi ale slăbiciunii, ale fericirii sau ale suferinţei umane se nasc în interior, sub forma gândurilor pe care le acceptăm ca fiind reale şi le cultivăm în mintea noastră. Iată de ce, înţelegând puterea minţii, mulţi oameni au reuşit să transforme sărăcia în bogăţie, urâţenia şi nefericirea în frumuseţe şi-n bucurie, or eşecul în succes. 
Reflectați la acest subiect și, mai ales, aplicați! Practicați....

Despre frica de …singurătate

”Atunci când te joci cu un copil și îți ascunzi fața în palme, el crede că ai dispărut, apoi când mori crede din nou același lucru”(Alexandru Preda – Bine ai Venit – Ed. Bo Yang)

Cu alte cuvinte, ”dispariția” e o iluzie, e o credință, e doar o percepție autohipnotică. Ceea ce vine în existență, nu poate să dispară. Ceea ce a apărut, a fost întotdeauna și va rămâne pentru totdeauna. Vălul morții este descoperit și înlăturat în clipa în care vom înțelege că noi, ca și copiii, care cred că am dispărut dacă ne ascundem fața în palme, vedem cu inocență ceea ce credem, nu realitatea. Și moartea e un fel de a te ascunde în umbra unei palme! Și când ești singur se poate să te autohipnotizezi, să crezi…că ești singur.

Dacă stai într-o mulțime, poți închide ochii și atunci…lumea va dispărea pentru tine. Lumea continuă să fie, dar ochii tăi închiși n-o mai văd și de aceea tu crezi că ești singur, tu spui ”sunt singur, nimeni nu e cu mine, nimeni nu mă iubește”! Și apoi deschizi ochii și vezi puzderie de lume în jurul tău, dar tu continui să-ți spui ”sunt singur, sunt singur și părăsit”! Degeaba există șapte miliarde de oameni pe pământ, degeaba te vor vizita unii, degeaba alții te vor suna, te vor întreba ”ce mai faci?”, vor dori să-ți vorbească, or să te viziteze. Vei vedea ce crezi și anume că ești singur!

Frica de singurătate e o stare autohipnotică, autocreată, ca și frica de moarte, adică frica din spatele fricii de singurătate. Când apare frica în tine, frica de singurătate, despre care vorbim acum, e doar un semn că ”vezi ca un copil”, că te afectează credința ta, nu singurătatea în sine. De îndată ce vei înțelege, ce vei deschide ochii conștiinței, de îndată ce vei accepta că vederea ta e inocentă și inexactă, vei vedea că lumea e plină de ființe și de aceea nu este posibil să fii vreodată singur. Lumea pare departe, pare să nu existe și tu pari să fii singur pentru că nu știi că iubești lumea și nu știi că ești iubit. Ai făcut doar o fixație; vrei să fii iubit de x, de y, de z, de copil, de soț, de o persoană anume și dacă aceea nu răspunde cum aștepți, dacă nu răsunde la un simplu telefon, singurătatea ta explodează, fiindcă tu crezi că ”nu ești iubit”! Celălalt nu răspunde fiindcă nu te iubește și dacă el nu te iubește, tu ești singur, îți spui. Nu e absurd? E absurd, e o gândire irațională, e o credință, pe care o ții strâns, să nu o pierzi, pentru că pierzând-o riști să-ți pierzi suferința de a fi singur, precum și frica de moarte.

De îndată ce vei deschide ochii și vei vedea puzderia de lume care populează pământul, vei observa că cineva te sună când ai nevoie. Cineva  vine la tine la momentul potrivit. Cineva te îmbrățișează fără nici o așteptare. Altcineva îți dăruiește un lucru exact când ai nevoie de el. Tu nu poți vedea acestea atâta vreme cât păstrezi iluzia că nu ești iubit, alimentându-ți sentimentul singurătății. Când crezi că ești singur e doar pentru că ți-e frică de moarte, iar frica nu-ți dă voie să vezi că și ea e un văl aruncat peste mintea ta, o palmă, care-ți ascunde prezența. Dispariția e o iluzie, e doar o credință, iată ce spune simplu și parcă venit din profunzimile spiritului, Alexandru Preda! Inocența noastră crede că un trup care dispare nu mai există. Doar copilul din noi crede aceasta, dar e numai o credință… Refectați, e o temă minunată!

Despre Alexandru Preda

Alexandru Preda este psiholog, unul care a trecut peste zidurile academice, a zburat spre tărâmul spiritului, al profunzimilor ființei, dând naștere, iată, unei cărți de înțelepciune. ”Bine ai venit”(Ed. Bo Yang), cartea lui Alexandru Preda, care va fi lansată duminică, 28 septembrie a.c, ora 16,00, la Hotel Parliament din București, str Izvor, nr 106, e – indiscutabil – o carte de înțelepciune, a cărei profunzime se ascunde în simplitatea ei. E atât de simplă încât te toate păcăli; nu e o carte care trebuie citită, cât mai degrabă simțită. Fiecare pasaj conține o cheie, o reflecție care te poate arunca într-o stare surprinzătoare de cunoaștere, în locuri ale sinelui tău în care n-ai mai fost vreodată.

Citind cartea am reflectat asupra unei teme interesante: mi-am dat seama că România nu i-a dat lumii mari inițiați, mari iluminați, ființe care să clatine de la rădcini experiența interioară a ființei umane și să ajungă în lumea întreagă prin învățăturile lor.  Sigur că avem pe Eliade, avem pe Țuțea, avem pe Cioran, îl avem pe Noica, avem sfinți, dar nu despre acest gen de mari spirite vorbesc aici, ci despre mari inițiați, despre un Osho al nostru, despre un Yogananda, despre un David Hawkins, despre ființe care mută conștiința în clipa în care au apărut și, prin cunoașterea lor, venită direct din spirit, ridică nivelul de conștiință al lumii întregi. Zic astăzi că avem șanse, iată, mai există semne, mai sunt oameni tineri, de vârsta lui Alexandru Preda, care par să se îndrepte către…acest destin. Însuși Alexandru Preda pare să…calce spre o asemenea cale și cred, sper că nu mă înșel!

Eu iubesc – eu sunt iubit

Eu iubesc – eu sunt iubit

Nu există în experiența umană nici o putere vindecătoare mai mare decât IUBIREA! Când un copil vine pe lume, are nevoie de aer, de lapte și de iubire: primele două îi hrănesc micuțul corp la nivel fizic, pe când iubirea îi hrănește corpul, sufletul, spiritul, întreaga ființă. Sunt dovezi științifice care arată că mângâierea are efecte minunate asupra bebelușului; îl ajută să crească mai repede, să fie mai vioi și mai inteligent. În pofide percepției noastre de ”suprafață” – aș zice – care ne arată că supraviețuim cu aer, cu apă și cu hrană solidă, nici o formă de hrană nu poate compensa absența iubirii. Iubirea este energia Vieții. Când nu trăim sentimentul de a avea iubire în noi înșine ne simțim dezenergizați. Lipsa de energie trebuie să ne atragă atenția asupra nevoii urgente de a ne recupera puterea noastră de a iubi.

Să iubim noi înseamnă să ne reconectăm cu Viața, cu energia care ne susține în această fabuloasă experiență numită ”viața noastră”!Când noi vom iubi, această stare se va reflecta înapoi spre noi, în virtutea legilor existenței, sub forma iubirii ce va veni către noi din lume. Așadar, dacă nu suntem iubiți este doar pentru că noi nu emitem iubire. Dacă simțim dezenergizare, apatie, dezinteres și chiar alte trăiri negative, care sugerează că energia noastră e în declin, avem nevoie să ne întrebăm:”Oare cum m-am îndepărtat de iubire? Oare ce aș putea face să iubesc din nou”?

Să iubim nu înseamnă să așteptăm venirea unui Mesia din afara noastră pentru a-l iubi, ci să facem pași mărunți spre recuperarea conexiunii noastre cu acest câmp magic și măreț al vieții, IUBIREA. Să dăruim iubire celorlalți și putem face aceasta prin cuvinte, prin gesturi mici, prin daruri cât de mărunte, dar care ne antrenează energia internă și ne reântorc rapid către iubire. Poți să gătești o mâncare cu drag pentru cineva, poți face curățenie pentru tine și pentru cineva, poți ajuta un om, poți spune un cuvânt frumos și poți trimite în lume un zâmbet, care-i dăruiește altui om un sentiment de bine. Toate aceste mici daruri ne întorc din drumul distructiv al așteptării, căci aceasta-i dezenergizarea: așteptarea de a fi iubiți, iar să fim iubiți e imposibil  în absența iubirii lăuntrice. Se întâmplă una ca asta pentru că iubirea e un câmp al conștiinței, însuși câmpul vieții, ascuns adânc în interiorul nostru, și de aceea nu-l putem găsi pe altă cale decât...creând condițiile de reconectare cu el în noi înșine.

”Eu iubesc” e condiția esențială pentru a fi iubit;  nu cred că există altă cale adevărată, ci doar un efect iluzoriu, autohipnotic al ființelor, care continuă să caute în afară ceea ce nu vine fără a fi în lăuntru!

N-ai greșit...din întâmplare!

Greșelile pot conține mesaje importante pentru noi 

Noi ne învinuim nepermis de mult pentru lucrurile greșite pe care le facem, cum îi învinuim și pe alții pentru greșelile lor. S-ar putea ca ceea ce credem că-i ”greșit” să fie o întâmplare în care ne atrage subconștientul nostru cu un scop: să ne transmită un mesaj important. Cu alte cuvinte, ceea ce credem că-i greșit ar putea fi greșit doar din punct de vedere al rațiunii, al gândirii noastre, al faptului că lucrurile ies din câmpul așteptărilor noastre mentale. Când se întâmplă astfel, inconștientul se poate să aibă un mesaj important pentru noi, un mesaj căruia nu trebuie să-i opunem rezistență emoțională ( în sensul că e important să nu ne irităm, să nu ne supărăm, să nu ne îngrijorăm, să nu blamăm pe cineva sau pe noi înșine), să acceptăm situația, schimbarea, eroarea, căci acceptarea aceasta dezvăluie cu ușurință semnificația greșelii.

Scriu acest articol acum ca urmare a unor ”greșeli”, care au apărut în preajma mea sau pe care le-am făcut chiar eu și care mi-au dezvăluit că ceea ce pare greșit pentru mintea noastră e absolut corect și, mai mult, deosebit de important. Încă nu-mi dau seama de ce au apărut în două zile de ”marți”, respectiv marțea trecută și astăzi, tot marți, firește, dar mă gândesc că mulți oameni au o idee preconcepută despre ziua de marți (și nu e cazul meu acesta), o superstiție, care spune că marțea sunt trei ceasuri rele. Poate conștiința colectivă are nevoie de o percepție diferită a ceea ce crede a fi ”ceas rău”: dacă marțea trecută aș fi judecat întâmplarea după criteriul binelui și al răului, aș fi spus că am trecut printr-un ceas rău. Dar n-a fost așa; a fost un ceas în care o înțelegere greșită mi-a arătat că nici greșeala nu-i întâmplătoare, căci greșeala însăși m-a dus într-o sincronicitate amuzantă. Stabilisem de luni să mă întâlnesc cu o prietenă de pe Facebook, pe care n-o cunoscusem fizic încă. Ea venea la o lansare de carte tocmai din Munții Apuseni și am stabilit să ne vedem la Centrul Cultural la care era lansarea, la ora 11,00.  Taximetristul pe care l-am luat a înțeles că merg în str. Drumul Taberei nr 46, deși eu eram convinsă că am pronunțat 4-6. Omul m-a dus la 46 și m-a lăsat ( poate tot semnificativ!) în fața unei biserici. Am bâjbâit, m-am învârtit, am întrebat; 4 liniuță 6 al meu era la capătul celălalt al bulevardului; taxiul trecuse pe lângă el. Aveam încălțări ușoare, aș că am decis să merg pe jos, deși era cald, iar pe parginea drumului e un uriaș șantier din pricina lucrărilor care se fac pentru metrou.  Am avut de mers vreo cinci- șase stații. În prima fază mintea mea, supărată, l-a bruftuluit puțin pe taximetrist, dar curând mi-am dat seama că omul înțlesese ”greșit”; nu i-am spus că-i liniuță între patru și șase! Am renunțat ușor la supărarea care se pornise pentru câteva secunde în interiorul meu și mergând așa, prin căldura sufocantă de afară, am simțit că trebuia să-i caut un sens rătăcirii mele și greșelii care se produsese. Cum căutam mental sensul rătăcirii, refuzând să mă supăr, m-am gândit că sunt cam sedentară și universul îmi sugera să fac puțină mișcare. O doamnă mi-a spus că aș putea lua autobuzul, dar decizia mea fermă a rămas aceea de a merge pe jos liniștită, ca și cum aș merge la o plimbare. Cum visam așa, la sens, la indicii, la frumusețea ascunsă a existeței, văd – pe la mijlocul distanței dintre 46 și 4-6 o doamnă blondă, care căra un geamantan pe rotile, unul din acela mic, gemantanul de mână pentru avion. În altă mână avea o sacoșă. Transpirată și gâfâind din pricina grabei, doamna mă întreabă: ”Nu vă supărați, știți cumva unde e numărul 4-6”? Am râs copios mai întâi și ochii mi s-au mărit de surpriză: doamna, ca și mine, rătăcise drumul, dar probabilitatea să întrebi despre o adresă o persoană care merge acolo, care s-a rătăcit, ca și tine, e aproape de zero, cu atât mai micuță cu cât ne aflam acum la mijlocul distanței dintre cele două numere. Ea venea chiar dinspre numărul 4-6, iar eu eram sigură că mergea în direcția greșită. ”Tot acolo merg și eu”, i-am replicat amuzată, doar că-i în sens invers. Ea a făcut calea întoarsă și pe drum mi-a spus că e cântâreață de muzică populară, că avea în geamantan constumul, că mergea la aceeași lansare la care mergeam și eu și, la fel ca mine, se întâlnea acolo cu o doamnă pentru a pleca împreună apoi la o filmare. Ne-am prezentat: eu Maria, ea Ana și era chiar ziua ei, Sfânta Ana. Am pupat-o pe drum, prin colbul ce se ridica de la șantier, în timp ce mă bucuram de evidenta sincronicitate pe care mi-o crease rătăcirea ce se ivise dintr-o mică greșeală, dintr-o eroare de înțelegere. Că nu m-am rătăcit întâmplător, că greșeala avea un sens...am înțeles automat. Însăși întâlnirea sincronistică dintre numerele 46 și 4-6 e semnificativă și punctează acest mesaj: nici o greșeală nu-i întâmplătoare. Acceptarea, căutarea sensului unei situații sau întâmplări, care ies din scenariul nostru mental, ne poate dezvălui rapid sensul și ne poate arăta că greșelile conțin adesea mesaje, că noi curgem în ritmul armonios al existenței chiar și atunci când greșim sau când cineva greșește.

Repetarea unui eveniment astăzi, tot marți și, culmea, printr-o întâlnire pe care am avut-o la aceeași oră, 11,00, de data asta eu am greșit, inversând întâlnirea de marți cu cea de miercuri, mi-a adus o dezvăluire cutremurătoare, dezvăluirea unei stări de lucruri care afecta persoana pe care am întâlnit-o de 28 de ani. Am greșit ziua întâlnirii cu ea( trebuia să fie miercuri), dar i-am dat un mesaj și am rugat-o să ne întâlnim astăzi. Sigur că aveam o altă întâlnire astăzi, iar doamna pe care am sunat-o mi-a spus fericită că dorea și ea să ne întâlnim miercuri în loc de marți. Toate au pornint de la confuzia mea între cele două întâlniri. Vorbind cu femeia de astăzi identific un tipar vechi, un tipar mental, o problemă cu tatăl, care-i afecta viața. Ea început să-mi povestească despre ziua în care murise tatăl ei, avea 16 ani atunci, despre ce trăise atunci, confirmând tiparul pe care-l observasem și, în timp ce vorbeam, văd că se oprește, tace...brusc, dar își mișcă mâinile cumva, impulsionată de o emoție puternică. Îmi povestise cap coadă ziua morții tatălui ei. ”Ce s-a întâmplat”, am întrebat-o eu, obsrevându-i emoția puternică?  ”A murit chiar astăzi”(sigur că uiți și un asemenea eveniment după 28 de ani, iar ea uitase)! Tatăl ei murise pe 16 septembrie, în urmă cu 28 de ani. N-am greșit din întâmplare întâlnirile: sincronicitatea apărută astfel, adică descoperirea unei traume legată de moartea tatălui (ea se certase cu el în ziua în care el a și murit) în aceeași zi în care s-a produs evenimentul( chiar după 28 de ani) este uluitoare, probabil vindecătoare, în același timp!

Și această întâmplare îmi spune insistent că n-ar trebui să ne mai supărăm așa mult pe noi când greșim inconștient, să ne învinuim pentru asta și să-i blamăm pe cei din jur, ci să așteptăm și să observăm întotdeauna ”care-i sensul greșelii involuntare”? Nu cumva un mesaj important vrea vină la noi, nu cumva chiar o vindecare fundamentală...se poate ivi din greșeală? Uneori nu vedem sensul imediat, uneori pare că nu are sens greșeala, dar acceptarea ei, înțelegerea și conștiența existenței sensului ne poate aduce – chiar mai târziu – mesaje pe care alltfel le putem rata, căci în greșelile noastre involuntare pare a se ascunde puterea subconștientului nostru, dacă nu cumva și puterea divină, cea care orchestrează evenimentele sincronistice, demonstrându-ne că există o putere capabilă să pună cap la cap oamenii și lucrurile pentru a transmite un mesaj important, uneori profund vindecător!

De ce suntem sau nu suntem ”împreună”?

”A fi împreună” înseamnă și ” a face împreună”, dar – înainte de asta – înseamnă a avea valori, vise, dorințe și nevoi, care ne duc singure în aceeași direcție. Mergem împreună în viață – în relațiile noastre de iubire, în relațiile de prietenie, în cele de serviciu, de afaceri sau în orice alt tip de relație – atâta vreme cât gândim, simțim și acționăm în aceeași direcție. Valorile noastre profunde, lucrurile în care credem cu sinceritate, înainte de a fi bune sau rele, sunt – în esență – un liant al relației și o rădăcină subtilă, puternică, deși îndeajuns recunoscută, a întîlnirilor pe care le avem în viață. Noi nu știm prea bine cum se face că „întâlnim exact oamenii pe care-i întîlnim, ba putem crede că întâlnirile ne sunt pecetluite de hazard, or de mâna bună sau necruțătoare a destinului. Viața de zi cu zi demonstrează viguros și evident că valorile noastre profunde ne aduc împreună sau ne despart.

Atracția dintre oameni – aparent fără explicație, resimțită ca o trăire plăcută, ca un sentiment de deja vu, ca o stare de bucurie s-ar putea să sesizeze faptul că avem vise, dorințe, nevoi și valori asemănătoare. Niciodată nu suntem complet asemănători în trăirile, dorințele, gândurile și visele noastre, dar atunci când mai multe valori ale unuia se regăsesc și în celălalt ne regăsim pe noi înșine în celălalt, iar trăirea frumoasă ce răsare de la sine în interior spune tocmai asta; ”Iată pe cineva care dorește /vrea/visează aceleași lucruri ca și tine”. Noi întâlnim, însă, și oameni care ne displac, fără să știm explicația precisă a acestei trăiri. Putem respinge categoric relația cu o altă persoană, cu un grup sau cu orice altceva pe lumea asta, dar nu știm că, la baza respingerii ar putea fi o diferență mare de valori(ceea ce are valoare pentru tine nu are valoare pentru mine). Mulți dintre noi ne învinovățim, pentru că simțim iritare, respingere sau suferință față de ceva sau de cineva, ne îndepărtăm de acel ceva sau de acel cineva, iar în cele mai multe cazuri reprimăm negativitatea sau o negăm. S-ar putea ca suferințele pe care le extragem din experiențele vieții să fie doar simptomele bolii numite ”diferențe de valoare vs. gândire, sentiment, acțiune, convingere, credință”. Instruirea, studiile, preocupările, credințele și convingerile ce ne animă în toate activitățile vieții devin atractori pozitivi sau negativi pentru relațiile pe care le avem, pentru mediul familial, pentru slujbă, distracție etc.

Dacă valorile personale esențiale vibrează subtil și cu putere în noi și ne duc pașii spre oamenii care apar în viețile noastre și spre relațiile plăcute sau distructive  cu tot ce ne înconjoară, înseamnă că nu avem nevoie să-i facem un portret pe pânza minții unui partener pe care-l dorim, nici să-l alungăm cu pușca pe altul, nedorit. Nu ar mai fi nevoie să ne reprimăm negativitatea, furia, ura sau respingerea pe care o simțim în relația cu cineva, cât să conștientizăm că aceste trăiri ne pot sesiza că, pe un anumit palier de experiență a vieții, avem valori fundamental diferite. Ar fi îndeajuns să ne clarificăm valorile personale, să știm cu certitudine ce anume este adevărat pentru noi, ce anume apreciem și iubim cu toată inima și apoi să-i permitem vieții să ne aducă împreună. Orice se întâmplă apoi pe drum nu-i altceva decât ceea ce ”viața face” pentru ca noi să ne întânim cu cei ce visează același vis ca și noi și să fim împreună. 

Noi nu avem nevoie să facem eforturi pentru a fi împreună, cum nici n-ar trebui să ne ne zbatem pentru a ne separa, căci aceste două experiențe se întâmplă, pur și simplu, în virtutea legilor subtile ale existenței, care fac totul de la sine, adunând oamenii cu aceeași frecvență de vibrație sau separând drastic vibrațiile diferite. Rezistența noastră la aceste două fenomene generează multe dintre problemele vieții, ale minții, ale sufletului, dar despre asta vom mai vorbi. Suntem împreună cu cei ce ce au aceleași valori ca și noi și suntem în iubire și-n armonie când valorile noastre reale sunt frumoase, corecte și creatoare de lumină!

Pur și simplu...întreabă!

„Gândurile sunt lucruri”, spun toate marile religii ale lumii şi au spus-o şi în trecut diferiţi savanţi. „Gândurile sunt lucruri”, spun multe experimente şi cercetări ştiinţifice. Pentru că trăim în vremuri în care informaţia spirituală nu mai este ascunsă, fiecare dintre noi are oportunitatea extraordinară de a verfica, a experimenta şi a înţelege care este rolul minţii în crearea realităţii. Dincolo de legende şi de vise, dincolo de zidurile ce se ridică din „realitatea imediată” pentru a ne împiedica să vedem adevărul, dincolo de dogme şi de frustrări, inerente condiţiei umane, fiecare fiinţă are posibilitatea excepţională a experienţei şi a cunoaşterii prin experienţă. Tocmai experienţa ar putea fi învăţătorul, cartea, ştiinţa şi calea către a înţelege dacă gândurile sunt lucruri şi dacă ele au un rol determinant în crearea realităţii noastre. Iar dacă ni se arată că gândurile noastre contează, dacă le regăsim sub forma experienţelor de viaţă pe care le avem, atunci merită efortul de a gândi în aşa fel încât să ne creăm viaţa pe care ne-ar plăcea s-o trăim.

În experienţa de zi cu zi putem efectiv să verificăm orice noţiune, orice informaţie, orice se prezintă ca fiind lege, adevăr etc, întrebând, pur şi simplu. „Să formulezi întrebarea potrivită” asta-i condiţia. David Hawkins, cercetător al stărilor avansate ale conştiinţei, spune că lumea nu are răspunsuri doar pentru că n-a pus întrebările potrivite. Aşadar, nu doar a întreba, nu doar a trimite cu gândul, cu mintea, cu inima o întrebare în Univers avem nevoie. Avem nevoie să punem întrebarea potrivită sau întrebarea corectă. Conştiinţa – care ştie totul, înregistrează totul şi are răspuns pentru toate – îi aduce răspunsul aceluia care întreabă, care pune întrebarea corect şi, în plus, celui care crede cu toată fiinţa că o va primi. Adesea, noi nu primim răspunsul instantaneu, deşi se poate întâmpla şi asta. Adesea, între întrebare şi răspuns se crează un spaţiu, un timp, un soi de gol, iar acest gol devine, pentru mulţi dintre noi, pricină de poticnire în calea răspunsului şi piedică în carla credinţei. Căci în acel spaţiu şi-n acel timp se poate să ne îndoim, se poate să simţim teamă şi, la fel ca apostolul care-a vrut să meargă pe valuri, dar n-a crezut destul că ar putea face asta, să ni se întâmple şi nouă. Totuşi, a întreba corect, chiar în sinea noastră, în scris sau numai în gând, prin mărturisire sau prin simpla trăire a nevoii de răspuns, a crede şi apoi a aştepta răspunsul, a avea certitudinea şi încrederea că el este corect, poate deveni o experienţă tulburătoare. O experienţă care dezvăluie, nu doar răspunsul la o simplă întrebare, cât faptul extraordinar că există o putere capabilă să lucreze prin oameni, prin lucruri, prin diferite fiinţe, precum animalele, prin starea vremii, prin tot ce ne înconjoară. O putere care are viziunea fantastică a întregului, a trecutului, a prezentului şi a viitorului, o putere conştientă în întregime de ceea ce noi suntem profund inconştienţi. Dacă ne-am pune întrebarea sinceră „oare gândurile sunt lucruri? Oare gândurile ne crează realitatea?” şi am aştepta cu încredere răspunsul, vom constata cu uluire că universul conspiră să ne aducă răspunsul. Dacă, atunci când nu înţelegem un lucru, nu cunoaştem sentimentele unui om pentru noi, nu ştim ce anume să facem într-o situaţie delicată am formula întrebarea şi am aştepta răspunsul, pur şi simplu, fără a ne opune atunci când îl primim şi ne displace, am trăi mai frumos.

 Am fi mai liberi de resentimente şi mai buni, în acelaşi timp. Am accepta că existenţa are o trăsătură fantastică; ea este din cale afară de sinceră.  Dacă iubim enorm un om şi nu ştim care-i sentimentul său pentru noi, am putea pune întrebarea „Oare mă iubeşte acest om?” şi am putea aştepta manifestarea răspunsului în experienţa vieţii. Răspunsurile la toate întrebările noastre „se manifestă”, asta avem nevoie să reţinem. Dacă noi facem afirmaţii doar, universul ni le manifestă, fie că sunt bune sau rele. Putem întreba; „Oare gândurile sunt lucruri, oare mintea are un rol în crearea realităţii”? Un răspuns sincer, acceptat ca atare, înţeles şi apreciat ne ajută să bâjbâim mai puţin, să mergem mai clar pe drumul vieţii şi să ne bucurăm de faptul că, oricât am părea de singuri, de nefericiţi, neştiutori sau nepreţuiţi uneori, „Cineva, Undeva, Clipă de Clipă” este cu noi şi aşteaptă doar ca noi să punem întrebarea potrivită.