IUBIREA CA LUMINĂ VIE ESTE AICI, PENTRU NOI TOȚI
”Iubirea divină, iubirea ca lumină vie, prezentă acum și aici,
lumina cristică, binecuvântată se află la dispoziția fiecărei ființe și este
accesibilă pentru noi toți. Nu suntem aleși să iubim, ci alegem să iubim și
alegerea noastră este aceea care îl actualizează pe Dumnezeu, îl face viu pe
Hristos și prezent chiar și în cele mai mici dintre detaliile vieții noastre,
precum și în cele mari.
Așadar, iubirea nu este doar o emoție, care definește relația
dintre un bărbat și o femeie, dintre un copil și un părinte, dintre un
samaritean și un necăjit sau relația dintre doi prieteni, ci o stare de
conștiință, care presupune transformarea noastră interioară și practica iubirii
în fiecare zi, în fiecare detaliu al vieții”.
***
În iubirea reciprocă, energia unuia o potențează pe a
celuilalt. Frumusețea gândurilor, a sentimentelor și a sufletului crează
energia frumoasă , iubirea, iar iubirea devine o forță de atracție care
luminează, vitalizează, vindecă, înfrumusețează și dorește fericirea celui
iubit. În ochii îndrăgostitului, celălalt este întruchiparea frumuseții, a
bucuriei, a puterii, a grației, a blândeții. Doar cel iubit este dorit cu sufletul
și cu trupul, cel iubit este frumosul, fantasticul, divinul, este cel în care
iubitorul se regăsește în expresia profundă și frumoasă a ființei sale
iubitoare. Iubirea reciprocă este mântuitoare, căci ea nu mai lasă loc de negativitate
interioară. În acest model divin al iubirii dintre bărbat și femeie se ascunde
modelul oglindirii perfecte a iubirii: ”așa cum te iubesc eu, mă iubești tu”
sau ”iubirea din tine este oglinda frumoasă a iubirii din mine”.
”Prea iubitul meu este
al meu și eu sunt a lui”, spune ”Cântarea Cântărilor”! Asta înseamnă că-n iubirea reciprocă ne
dăruim unul altuia cu toată ființa. Aici este altceva decât ”posesivitatea” pe
care o cunoaștem cu toții atât de bine. În posesivitatea omenească e o dorință
ca celălalt să fie al tău, e un vis, e un semn profund că ”celălalt nu-mi
aparține și de aceea încerc să-l forțez să fie al meu”. În posesivitate,
bărbatul și femeia sunt supărați, sunt iritați. Ei au o idee doar despre
iubirea reciprocă, dar nu iubirea reciprocă în sine. În iubirea reciprocă,
apartenența este de la sine, este prezentă, nu trebuie s-o forțezi, nu e nevoie
să-l forțezi pe celălalt ”să-ți aparțină”, să fie numai al tău. Pentru că te
iubește, el ESTE al tău. Pentru că-l iubești, este al tău.
Iubirea singură face
ca celălalt să-ți aparțină total, să te oglindească în iubirea pe care i-o
porți. Iubirea însăși este garanția teribilă a libertății, iubirea pe care unul
i-o poartă celuilalt face ca libertatea de alegere să existe, să se exprime, să
fie o certitudine.
Liberul abritru este frânt în iubirea posesivă. Aici, în
acest model de iubire, deosebit de extins, de prezent în viața de zi cu zi, în
iubirea posesivă, liberul arbitru nu este recunoscut și, poate, nici întru
totul prezent. Dacă celălalt este ”forțat” să ne aparțină, dacă celălalt este forțat
prin gelozie, prin mânie, prin amenințare, prin supărare, iată, iubirea
lipsește și unde lipsește iubirea, lipsește libertatea de alegere. Dragostea cu
forța e un deliciu al minții, e o stare confuză, pe care ar trebui s-o
conștientizăm atunci când o manifestăm cu un partener, fie bărbat sau femeie, ca și atunci când
altcineva o manifestă cu noi înșine. Dacă încercăm să ne posedăm iubitul sau
iubita se întâmplă pentru că avem să ne vindecăm pe noi înșine, să ne corectăm
percepțiile despre ”iubire”.
Vedeți ce spune ”Cântarea Cântărilor”? ”Iubitul
meu este al meu și eu sunt a lui”... ESTE înseamnă că este, deja, în virtutea
existenței iubirii reciproce. În posesivitate VREM SĂ FIE, în iubire ESTE. Dacă
iubim și suntem iubiți, celălalt ne aparține și noi îi aparținem lui, ne dăruim
reciproc unul altuia, prin puterea iubirii pe care ne-o purtăm. Nu-i nevoie să
vrem să ne aparținem, căci voința(în forma ei de dorință) nu poate aduce
iubirea. Dorința se află în domeniul mai
jos al conștiinței, în mintea noastră, în spațiul omenesc al lucrurilor pe care
nu le avem, iar în iubire nu se poate ”să nu avem”. Nu avem doar din pricina
minții noastre. ”Nu avem” când nu avem iubire. Aparteneța prin iubire nu este
una posesivă, ci una naturală, firească, este o trăire pozitivă, luminoasă,
prezentă, pur și simplu, în trăirea noastră, imposibil de creat prin forță. Dacă ESTE, iubirea distruge toate barajele, toate limitările, toate fortărețele pe care le ridică Egoul, ea rupe barajele Egoului și spulberă logica omenească, făcând ca omul să dea jos de pe toți pereții sufletului și ai minții sale valorile omenești de care este dependent. Cum spune un inițiat rus, S. N Lazarev, când omul pune valorile omenești mai presus de iubire acestea îi sunt luate, căci toate valorile omenești se nasc din iubire și de aceea nu putem pune imaginea lucrurilor mai presus de creatorul lor: iubirea însăși.
(FRAGMENTE DINTR-O CARTE NOUA - în curs de apariție la EDITURA DHARANA - autori MARIA TIMUC ȘI OVIDIU BOJOR)
***