Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 30 mai 2015

CRONICA LITERARĂ
de Ionel Bota
Recapitulare a lumii - poesie. Din nou despre lirica Mariei Timuc









E un spectacol fascinant poezia Mariei Timuc. Atât de fascinant încât aproape că nu mi-aș dori să încep astfel cronica, dintr-o dată entuziast, dintr-o dată plin de elanuri pozitiviste, dintr-o dată aplaudând, dar sunt atât de multe argumente că te afli în preajma a ceea ce cred și eu că reprezintă noua față a liricii române, astăzi, încât nu mai găsești alt refugiu, cu toate rafinamentele interpretului literaturii, decât în gestul de a accepta marea provocare. Lectura cărții Mariei Timuc, recent lansată și ea la BookFest, te bucură, enorm și te încredințează, vai, cât de liniștitor, că poezia românească se află iarăși pe un drum bun. Pe epigrafa copertei ai și întâmpinarea lui Alex. Ștefănescu iar aceste lucruri splendide spuse despre lirica Mariei Timuc nu sunt doar cuvintele de escortă galantă ale profesionistului, unul din creierele atât de limpezi ale comentariului literar de la noi; sunt, iarăși, argumentele aduse excepționalei solemnizări a discursului liric din creația acestei autentice.
Și acum gata cu prestația spontan-feerică fiindcă uimirile, nu-i așa, mai mult sau mai puțin programate, ardere și ceremonie sunt peste tot în lumea celor ce, cu har sau fără, scriu în această cultură națională inflaționistă sub agresiunea invaziei elementarului. Să încercăm, așadar, să notăm despre această carte, Iubire de nisip (București, Editura Tracus Arte, 2015, 126 p.), un creuzet inconfundabil de zămislire a poeziei suverane, o carte în care eul se confesează, dramatic sau abia șoptit, asimilând continuumul imanențelor și descifrând, sub semnul și el evocator al marilor insurgențe, exorcizarea senzațiilor. Nu insinuăm aici vreo pierdere a sensului metafizic într-un edificiu al templului tragic, precum clama Adorno când Barth abia rostea primele concluzii despre un postmodernism care, de-atunci, trebuia să fie, duplicitar, demolator și re-edificator. Dar în cartea Mariei Timuc întrezărim marea ruptură, estetic vorbind, între ce a fost și ce va fi poezia pe care o scriu astăzi câteva doamne aflate în lojile din față ale literaturii. Poate că exagerăm, poate că sunt doar semnele unei altfel de coerențe identitare și iremediabilul regrupează, receptacul magic, spațiul arhetipal. Dar în textele Mariei Timuc însăși poezia redevine un centru simbolic, un refugiu mitic al lumii, obsesie și constelație restaurată a semnelor unei magii amintind, fără a fi un truism, acum, de o altfel de „corolă a minunilor.” Poeta noastră, altminteri, elogiază adăpostirea în ispita orizontului, proiecția trecerii într-un scenariu care transformă în mit și paradigma. Cotidianul, chiar, devine cadru edenic, teritoriul în care, o dată recâștigată, trebuie instalată pe deplin puritatea strălucirii inițiale dar și, zice prea melancolicul hermeneut, tristețea metafizică: „eu am obsesia inimii, o scriu cu litere mici, o fac pâlnie/prin care strecor vinul și viața, mă fascinează ceva/în inimă, ceva dincolo de ea, stau de veacuri/și-o înșir pe culmea de rufe, o usuc bine/să-mi treacă/oboseala, să mă ridic pe frânghiile ei, ca pe munți, pe/inima/mea, pe inimile altora mulți oameni de zăpadă, oameni/de flori,/pe oameni de fier desenez o inimă, un tablou înalt/până la cer//eu am obsesia inimii dimineața,/când mă trezesc o pipăi să văd dacă-i în cameră sau la/fereastră,/de-a prins-o ceața, de-i tulburată sau de-i în caruselul/cu jucării/a copiilor, de-a stins-o vântul, de i s-au răvășit culorile/într-un curcubeu/rotund ca pământul…../și merg pe stradă și consult starea inimilor care trec/singure, sunt un doctor/țicnit, abia câțiva mai poartă inima cu ei, câteva stoluri/de păsări/care abia au venit…/mă obsedează inima, e ceva duios în toată această/iarnă, în această viață, să ai o inimă și să o porți pe față,/în ochi s-o ții/ca pe copii, s-o legeni și să-i dai jucării…//am obsesia inimii, inima mea care trece, aleargă și/merge/în aceeași secundă pe un val, pe o torță, pe un cal/sălbatic/și pe-o stradă, și pe jăratic…/am obsesia asta, de singuratic, să am o inimă, să o văd la/ferstre,/în loc de perdele și-n loc de reclame la dero, la mașini/de curse/și la ciorapi, să fie inimi, inimi cuminți, fragile,/aventuroase/să locuim în inimi, Doamne,/să stăm în ele ca-n niște case!” (Eu am obsesia inimii, p. 100-101).
Poezia întoarcerii evocă hieroglifa vieții în lumina integratoare, sigur primordială, schiță a reintegrării eului în lumea care trebuie să fie ea însăși prilejul, șansa marii „lecturi”. Lumea citită de Maria Timuc se înluminează treptat, e o circumscriere a logosului interior, ritual de precepte. În împrejurările frumosului din lucruri (papà Verlaine, o, Mon Dieu!...) discursul liric e un virus contaminând eul sacrificial. Maternitatea (sublim istorism, omule dăruit veșniciei!) „strigă” și ea din mirajul unei dimineți de toamnă, vizionarismul e mai degrabă mostra unui exercițiu spiritual (hm, cred că acestei femei interesante, poetei noastre, îngerii i-ar îngădui și apostrofarea lui Dumnezeu!). Poezia are o arheologie a ei, de aceea eul liric consimte că miturile arhaității vor dăinui, sfântă continuitate, iarăși numai și numai prin poezie. Poezie mâncăm pe pâine, poezie respirăm din tubul cu oxigen, poemul e singura garanție de noblețe a rasei umane: „Se vede-n cer cum toamna mea ascunsă/Poartă pe chip un fel de neastâmpăr/Când mă întorc cu sufletu-ntr-o frunză/În toamna ta să fiu, să nu mă scutur…/Se-alintă-n pomi și-o altă toamnă mică/În ochii tăi stau ploile pe-o parte/Eu te iubesc din frunze care pică/Într-o viață mare, fără moarte/Iubirea mea se prăbușește-n struguri/Și-n părul meu ca-n vinuri umblă viața/E toamnă într-un vis și tu te bucuri/Că toamna se destramă dimineața…” (Toamna în vis, p. 27). Dar găsești în volumul Mariei Timuc și o bună organizare a vizionarului, chiar și dragostea e o răsfrângere în spirit, nu te joci cu inițierile, tiparul dragostei fertilizează, chiar și morbidețea se sustrage iremediabilului, pare a fi conținutul paratactic al închiderii/deschiderii , un schlechtterdings supervizând sfidarea nostalgiei originarului. Într-un poem viziunea e aproape fastuoasă, badinajul liric întrezărește o temă ritualică, totuși, iar inconformismul bine strunit, vreau să spun bine jucat, o readuce pe poeta noastră lângă tonusul generațiilor actuale de creatori, ascensiunea ei apropiind-o mai degrabă de scena pretinșilor lideri: „și dragostea mea te-a văzut…/în această călătorie printre gânduri/în care existența își ține rădăcinile/ca-ntr-un pământ nesfârșit de lumină,/tu ești doar în zilele în care sălciile/se apleacă peste chipul meu ca peste apă,/așteptând să se recunoască/tu te naști dintr-un gând/în care de atâtea ori ne-am întâlnit ca într-o sfâșietoare/melodie/a întrebărilor și n-am nici un răspuns în afară de tine/de aceea cântecul există/tu ești în gândul acesta în care nu mai poți îmbătrâni/dragostea mea ți-a șters ridurile/și pașii efemeri de pe nisip/ți i=a desenat pe mare/în loc de corăbii despre care nu știi dacă se duc/sau se întorc în lumină/și dragostea mea/te-a văzut atât de frumos încât și păsările se fac/oglinzile tale când zboară și când își întind amintirile/în mintea mea/așa ți-am șters moartea, iubindu-te…” (ți-am șters moartea, iubindu-te, p. 61).
Astfel, cartea Mariei Timuc are curajul de a ne propune reînceperea unei „cosmogonii” dar ne avertizează fatal că poezia nu a fost niciodată refulare și că este singurul chezaș al tainelor lumii acesteia și viitoare. Iată zulufii tragismului detensionând ornamentațiile ontologiilor primare: măreția omului în măreția poesiei. E o voluptate a vieții și a morții, în toate, peste tot. Restul e meditația…Desigur, și lectura obligatorie a cărții Mariei Timuc, o bună pledoarie pentru depășirea complexului iterativ și recunoașterea forței poeziei în reconstrucția destinului omului. Recapitulare a lumii – poesie…


**
Ionel Bota a postat pe pagina sa de Facebook și această mică notiță înainte de a scrie cronica de mai sus:

”... trăiesc o fericire în plus fiindcă am cunoscut-o pe MARIA TIMUC, una din poetele remarcabile ale noului val dacă nu cumva cea mai bună între femininele liricii noastre actuale, cum sugera inconfundabilul nostru Alex. Ștefănescu, la lansarea volumului Iubire de nisip, apărut la Editura Tracus Arte. În trenul care m-a adus azi noapte de la București, pentru două zile de re-bănățenizare, am și scris cronica la această carte, sper să o postez diseară. Dar Maria Timuc m-a impresionat (nu doar pentru - și el inconfundabil - autograf) ci și ca autoare a volumului Pași către tine însuți. Vindecarea cauzală, apărut la Editura Dharana. Până la punctul de destinație al acceleratului nopții, am realizat prima lectură a acestui op minunat. Terapie curată, prieteni! Cred că femeia aceasta e menită să reprezinte acel balsam mult așteptat pentru rănile grave, multe neînchise încă, ale culturii românești”. (...) //


***
Mulumesc foarte mult domnului Ionel Bota pentru aceste frumoase cuvinte scrise despre cărțile mele imediat după lansarea cărții ”Iubire de nisip”(Ed. Tracus Arte). Despre Cronică domnul Bota a precizat că nu este doar o cronică de Facebook, ci va apărea într-o revistă literară în următoarea perioadă. 

joi, 28 mai 2015

”Iubirea este...când îmbrățișezi pe cineva” - spune un copil

”Iubirea este..când îmbrățișezi pe cineva și-l pupi pe obraz”, a spus -  la serbarea de la grădiniță -copilul Alexandru Guzu, în vârstă de cinci ani și zece luni. Aceasta e o definiție profundă/inteligentă a iubirii manifestate, vedeți? Dacă i-am întreba pe adulți ”ce este iubirea”, dacă am întreba un filozof sau un alt gen de intelectual, am fi surprinși să vedem că ei vor căuta răspunsuri laborioase, vor scotoci prin minte, vor găsi citate și ne vor spune - poate - lucruri mărețe, dar e posibil ca esența să fie diluată. De ce? Fiindcă asta-i specialitatea minții umane, să dilueze esența trăirilor și esența manifestărilor acestor trăiri, ba chiar să complice iubirea însăși. Noi, adulții, asta facem: complicăm iubirea, complicăm viețile noastre, tulburăm simplitatea și frumusețea experienței, o îmbibăm cu negativitate, cu mânie, cu gelozie și cu o mulțime de alte gânduri și sentimente discordante. Asta face să ciuntim iubirea și să ciuntim manifestările ei. Asta face să credem că iubirea e complicată, e complexă, e misterioasă, pentru unii e chiar periculoasă, e ceva de care trebuie să-ți fie frică, să nu cumva să se întâmple. Pentru alții, pentru foarte mulți dintre noi - neînțelegerea merge până acolo unde credem că iubirea poate fi pierdută și, ca o consecință, ne trezim măcinați de gelozie și nici măcar nu putem accepta că această stare trebuie vindecată în noi înșine.

Iubirea e simplă, exact ca în definiția copilului. Iubirea nu poate fi pierdută fiindcă, așa cum spune copilul, ”iubirea e când îmbrățișezi pe cineva și îl pupi”! Observați nuanța? Copilul nu spune: ”Iubirea e când ești îmbrățișat și pupat tu”, ci când tu îmbrățișezi și pupi pe cineva. Asta-i esența iubirii: să o ai în tine, să fie în conștiința ta, să ardă în ființa ta, să lumineze și să trăiască în tine în așa manieră încăt să o manifești ”îmbrățișându-l și sărutându-l pe celălalt”! Frumusețea interioară a copilului, apropiată de frumusețea și de puritatea îngerilor, neîmbibat cu negativitate mentală și emoțională, netulburat de Egoul spiritual și de acumularea informațiilor, merge direct la esență, o pătrunde și o expune limpede. Copilul nu spune: să îmbrățișezi și să pupi persoana iubită, ci ...să faci aceasta cu ”cineva”. Cineva..e întreaga lume, cineva e totul, cineva suntem noi, cu toții. Cineva e oricine, oricare, e lumea întreagă. Asta-i iubirea. nu se adresează unei singure persoane, nu cere exclusivitate, dimpotrivă: iubirea care a creat lumea și populează întreaba existență, este o stare de dăruire continuă. Iubirea pentru o singură persoană e minunată, e dorită de noi toți, e râvnită și trebuie trăită, dar ea e numai o treaptă către iubirea despre care vorbește copilul. Îndrăgostiții simt că iubesc totul când iubesc o persoană: dar această simțire e o fază de început, e una pe care mintea o tulbură repede, mintea o îngroapă și o dezintegrează, condiționându-l pe celălalt și asaltându-l cu așteptări.



Prima treaptă a îndrăgostirii e aproape ..de iubirea reală, fiindcă aici, pe această treaptă, care vine ca o furtună și se impune în trăirea îndrăgostitului, iubirea transcede condițiile, sabotează mintea și se împrăștie peste tot, peste toți, precum face soarele. Încetul cu încetul, însă, revine mintea și logica strâmbă iubirea. Încetul cu încetul, în loc să dăruim, să îmbrățișăm totul, cum ne-a arătat iubirea de la început că putem face, așteptăm să fim îmbrățișați. Intrăm în așteptări, îi punem condiții celuilalt, ne este teamă că-l pierdem, ne e frică de pierderea iubirii și asta pentru că o identificăm cu ”celălalt”. Transformăm stimulul în cauză și plasăm sursa iubirii în afara noastră, iar copilul simte și știe clar că iubirea nu e la celălalt, nu să fim îmbrățișați...e iubire, ci să îmbrățișăm. Să îmbrățișăm totul și să nu ne mai temem de pierderea iubirii, căci iubirea nu depinde decât de noi înșine. Dacă e în noi, nu ne-o poate lua altcineva. Ne pot părăsi persoane, ne părăsec mulți oameni într-o viață, părăsim și noi mulți oameni, dar iubirea, dacă e-n noi, nu poate pleca niciodată. Dacă ne separăm de ființe iubite, dacă suntem părăsiți, dacă suferim, primul lucru pe care-l avem de făcut este să restaurăm în interiorul nostru starea de iubire. Să pășim către oameni, către ceilalți, cu dragoste, să-i îmbrățișăm și să le fim aproape cu toată inima: aceasta înseamnă vindecare. Cum spune atât de inteligent și de frumos copilul, ”iubirea e când îmbrățișezi și pupi pe cineva”! Îmbrățișează și tu și pupă pe ”cineva”, pe cel de lângă tine, pe străinul care-ți iese în cale, iar brațele acestea să fie făcute din căldura inimii, din frumusețea intențiilor și a gândurilor tale și așa...vei iubi și te vei simți întreg!

miercuri, 20 mai 2015


IUBIRE DE NISIP - iubirea pe care am trăit-o după fiecare ploaie


IUBIRE DE NISIP - Este titlul celei de-a treia cărți de poezie semnată Maria Timuc - Editura Tracus Arte. Cartea va fi lansată la Salonul Internațional de Carte Bookfest, sâmbătă, 23 mai a.c, ora 16,15, la standul Editurii Tracus Arte (Standul 15), Pavilionul C2.
Vor vorbi despre cartea ”Iubire de nisip”: criticul literar Alex Ștefănescu și scriitorul Dan Mircea Cipariu, iar Maestrul Ioan Chelaru va recita câteva poezii. 

Această carte apare după 14 ani de la publicarea celei de-a doua cărți, ”Și Dumnezeu Dumnezeiește pe aici”(Editura Diacon Coresi). Nu este atât de obișnuit ca poeții să publice rar, dar eu am deja obiceiul acesta, să apar și să dispar, poate și pentru că tumultul vieții de zi cu zi nu mi se potrivește: mai degrabă sunt o ființă retrasă, cu aplecare către liniștea chiliilor și a întoarcerii privirii către sine. Am scris în acești ani, nu doar poezie, dar poezia e pentru mine ca un prieten, cel mai bun dintre toți: poeziei îi fac mărturisiri tainice, ea e un duhovnic tăcut, un fel de Eu însămi, nu doar un aspect al Eului meu. Cred - și sper să pot scrie într-o zi argumentat - că ființa umană e ”o carte de poezie”, una pe care a scris-o Creatorul însuși. Dumnezeu este cel mai mare poet, căci existența însăși e poezie, e metaforă, e simbol, e frumusețe, e grație, e tot ce-i viu și e în toate formele care ne populează existența. Iubesc poezia pentru că simt că viața, în toate formele ei, e metafora divinului. Poezia pe care o putem scrie noi ne face epigonii lui Dumnezeu, dar avem în noi înscrisă gena poeziei și suntem fiecare o carte...de poezii. Pentru că suntem ”poeziile lui Dumnezeu”, iubim poezia și fiecare dintre noi se trezește câteodată...poet.
Eu nu știu dacă sunt poet, în sensul omenesc al cuvântului, dar știu că poeziile plutesc,precum fulgii de zăpadă sau precum florile care se scutură în vânt, într-un spațiu interior, în lumea subtilă, acolo unde, din când când, creierul nostru, aflat într-o anumită stare(aș spune într-o stare de conștiință mai înaltă), ajunge uneori și culege...sentimente, gânduri, imagini, tensiuni, lumini și umbre. Călătoresc și eu pe acolo, prin acel spațiu al variantelor, și iau din el...simboluri deja create, aducându-le în conștiință în trupul unei poezii. Deci, nu cred că poetul e creatorul poeziei, ci culegătorul ei. Poetul e ca un culegător de cireșe, nu acela care a făcut livada.


Această carte, ”Iubire de nisip”, e o carte despre... IUBIRE! În pofida aparențelor, nu e vorba atât despre iubirea omenească, ci mai degrabă despre expresiile iubirii care crează și iubirea omenească, și iubirea pentru Tatăl ceresc, și iubirea ca stare esențială a existenței. Nisipul este pentru mine o metaforă care simbolizează infinitul și forma cea mai mică, în același timp. În copilărie făceam căsuțe de nisip pe picior după fiecare ploaie, iar căsuțele acelea au rămas în sufletul meu expresia iubirii în forma cea mai pură.”Iubirea de nisip”e iubirea...cea mai frumoasă pe care am trăit-o în copilărie, după fiecare ploaie!


Vă aștept, așadar, sâmbătă, la standul Editurii Tracus Arte, să fiți alături de mine și de ”Iubirea mea de nisip”! Aceia dintre dumneavoastră care ajungeți la Târgul de Carte pot găsi cartea la standul 15, Pavilionul C2, Editura Tracus Arte.

**

Iată și poezia care i-a plăcut cel mai mult domnului Alex Ștefănescu:


Și în tristețe îngerii există...

un înger scrie-n picurii de ploaie
e scris de înger ploaia asta tristă
eu râd atunci când scrie îngerul
pe umăr 
că în tristețe îngeri nu există...
un înger doarme-n timp ce doarme lumea
e somn de înger somnul orișicui
eu trează sunt 
și văd cum îngerul îmi doarme
și somnul meu adânc în somnul lui
un înger uneori prin ploaie-și scrie
frumoasele-i tristeți fără să știe
că și în ploaie îngerii există
și ploaia îngerilor de aceea-i tristă...
și de aceea plouă unde sunt
și dorm și-ascult în somn de înger ploaia tristă
și pe alt umăr îngerul îmi scrie
că și-n tristețe îngerii există!


NOTA:
Îi mulțumesc în mod special domnului Ioan Cristescu, directorul Editurii Tracus Arte, pentru apariția cărții ”Iubire de nisip”, despre care cred (m-am convins deja) că este...un om minunat!










sâmbătă, 16 mai 2015



Prefă-te până îţi iese!


O pastilă magică...pentru nefericire”

”Noi credem că este imposibil să ne schimbăm o stare vecină cu deprimarea, dezamăgirea sau cu dispe­rarea. Pretindem că nu ne putem împotrivi adevărului sau acelei stări interioare, uneori chiar fizice, prefăcându-ne că starea cu pricina nu există. Dacă ne simţim nefericiţi sau avem orice altă stare de rău în interior, ne lăsăm purtaţi în vârtejul gândurilor şi al trăirilor negative ce se ivesc în noi pentru că le vedem drept adevăr. Dar iată cât de uşor putem schimba macazul deprimării; cu o simplă grimasă sau cu un zâmbet prefăcut. Există anumiţi centri în creier care cred că zâmbim şi când ne prefacem, aşa încât creierul începe să secrete endorfine. La început se simte un strop de bucurie sau o vagă schimbare a dispoziţiei, dar zâmbind formal de câteva ori schimbarea stării interioare devine mai clară, perceptibilă şi, mai ales, benefică pentru noi.

Acest truc mărunt poate face lucruri mari, iată; să te prefaci că eşti fericit când te-au năpădit gândurile negre. Să te comporţi ca şi cum ai avea lucrul pe care ţi-l doreşti, dar tocmai te-a pus cu faţa în cele mai lamentabile gânduri despre tine însuţi pentru că-ţi lipseşte. Să te prefaci că eşti calm atunci când furia te poate duce către comportamente regreta­bile. „Prefă-te până îţi iese” înseamnă să-ţi amăgeşti creierul, care are nevoie să gândeşti că viaţa e grozavă pentru a revărsa în trup substanţe capabile să-ţi restabilească starea de bine. Sunt mulţi oameni care şi-au vindecat boli grave, inclusiv cancerul, vizionând zilnic filme de comedie. Când râsul devine real, autentic şi sincer, lumea noastră interioară, inclusiv aceea a gândurilor, a percepţiilor, a emoţiilor se modifică în sens frumos de la sine, în vreme ce corpul fizic şi toate celulele sale beneficiază până acolo unde imunitatea însăşi poate suferi transformări uluitoare. Vorbim aici însă despre grimasa de amăgire a creierului ca iniţiativă de urgenţă pentru stările de spirit negative care ne pot încerca zi de zi, în relaţia cu diferite situaţii, provocări sau chiar cu propriile noastre amintiri.


Vorbim despre „a ne preface că suntem fericiţi” ca despre o pastiluţă magică pentru stările nefericite, unele dintre ele periculoase prin faptul că le prelungim, şi asta se întâmplă când nu ştim că avem la dispoziţie un instrument atât de simplu de a evada din ele. Să nu neglijăm reacţia pozitivă a creierului nostru la zâmbet, nici capacitatea lui de a răspunde vindecător chiar şi gân­durilor prefăcute de bucurie. Asta nu înseamnă că susţin prefăctoria, nu altfel decât ca pe-o pastiluţă în caz de urgenţă. Este de dorit să fim fe­riciţi fără să ne prefacem, dar – dacă nu suntem aşa şi avem motive adesea să nu fim –, în loc să le dăm apă la moa­ră negativităţii interioare şi gândurilor negre, este de preferat să ape­lăm la cutia cu pastiluţe psiholo­gice, în care vom găsi o grimasă, care-i va transmite creierului automat că vrem să ne simţim mai bine”.

- Fragment din cartea ”Pași către tine însuți - Vindecarea Cauzală”(Editura Dharana) - autor Maria Timuc

marți, 5 mai 2015

Lansarea cărții ”Pași către tine însuți - Vindecarea Cauzală”

 Miercuri,6 mai a.c, ora 18,00, la Librăria Mihai Eminescu din București, va avea loc lansarea cărții ”Pași către tine însuți - Vindecarea Cauzală”. Vor vorbi despre carte prof. Dumitru Constantin Dulcan, Gelu Voican Voiculescu, Mihăiță Toma și editorul Ioan Busuioc. Actrițele Vali Pena, Gabriela Tănase și Doina Ghițescu vor citi scurte pasaje din carte, iar cântăreața de muzică folk, Irina Munteanu, va încânta asistența cu acorduri...sensibile și frumoase. 

Cartea are 350 de pagini și conține eseuri cu tematică spirituală, al căror scop este tocmai căutarea și transformarea de sine, cunoașterea de sine, înțelegerea/ameliorarea / vindecarea minții, a sufletului și a ființei umane. În cele patru capitole ale sale, respectiv ”Iubirea”, ”Fericirea și Relațiile”, ”Credința și rugăciunea” și ”Tehnici de Vindecare” cititorul se poate regăsi și se poate corecta pentru ca reacțiile sale la situațiile de viață prin care trece, oricât de grele, să se schimbe, ceea ce îi poate schimba starea interioară, atitudinea și comportamentul. Cartea propune o călătorie în interior, în Sine, mai mult decât una exterioară, o privire atentă în interior, într-o lume care privește excesiv spre exterior, învinuind și proiectând cauzele suferinței asupra lumii. ”Pastilele de înțelepciune” conținute în carte încearcă să-l aducă pe cititor într-o stare de asumare a responsabilității, ceea ce va reduce suferința lăuntrică și-l va ajuta pe cititor să iubească mai mult și să se apropie de sursa vieții, Dumnezeu, care se află la capătul oricărei căutări de sine.
Scrierile Mariei Timuc au asupra cititorului un efect trezitor al bucuriei de a fi și al lucidității care ne descoperă sensurile originare, din illo tempore ale lumii – sensuri care par pierdute în continua sa zbatere și curgere spre niciunde a cotidianului tot mai apăsător.
         Prin opera sa, Maria Timuc ne reconectează la Sursa Divină, ne scoate din deznădejde îmbărbătându-ne și spunânde-ne că încă nu este totul pierdut, că după furtuna purificatoare, de acolo de sus, cineva trimite copiilor săi lumina iubirii iertătoare și Soarele dătător de viață”, scrie profesorul Dumitru Constantin Dulcan în prefața cărții.






Ce i-a spus Dumnezeu trandafirului și l-a ajutat să înflorească?

Ce i-a spus Dumnezeu trandafirului și l-a ajutat să înflorească? ” Acel lucru pe care l-a spus Dumnezeu trandafirul...