De ce suntem sau nu suntem ”împreună”?

”A fi împreună” înseamnă și ” a face împreună”, dar – înainte de asta – înseamnă a avea valori, vise, dorințe și nevoi, care ne duc singure în aceeași direcție. Mergem împreună în viață – în relațiile noastre de iubire, în relațiile de prietenie, în cele de serviciu, de afaceri sau în orice alt tip de relație – atâta vreme cât gândim, simțim și acționăm în aceeași direcție. Valorile noastre profunde, lucrurile în care credem cu sinceritate, înainte de a fi bune sau rele, sunt – în esență – un liant al relației și o rădăcină subtilă, puternică, deși îndeajuns recunoscută, a întîlnirilor pe care le avem în viață. Noi nu știm prea bine cum se face că „întâlnim exact oamenii pe care-i întîlnim, ba putem crede că întâlnirile ne sunt pecetluite de hazard, or de mâna bună sau necruțătoare a destinului. Viața de zi cu zi demonstrează viguros și evident că valorile noastre profunde ne aduc împreună sau ne despart.

Atracția dintre oameni – aparent fără explicație, resimțită ca o trăire plăcută, ca un sentiment de deja vu, ca o stare de bucurie s-ar putea să sesizeze faptul că avem vise, dorințe, nevoi și valori asemănătoare. Niciodată nu suntem complet asemănători în trăirile, dorințele, gândurile și visele noastre, dar atunci când mai multe valori ale unuia se regăsesc și în celălalt ne regăsim pe noi înșine în celălalt, iar trăirea frumoasă ce răsare de la sine în interior spune tocmai asta; ”Iată pe cineva care dorește /vrea/visează aceleași lucruri ca și tine”. Noi întâlnim, însă, și oameni care ne displac, fără să știm explicația precisă a acestei trăiri. Putem respinge categoric relația cu o altă persoană, cu un grup sau cu orice altceva pe lumea asta, dar nu știm că, la baza respingerii ar putea fi o diferență mare de valori(ceea ce are valoare pentru tine nu are valoare pentru mine). Mulți dintre noi ne învinovățim, pentru că simțim iritare, respingere sau suferință față de ceva sau de cineva, ne îndepărtăm de acel ceva sau de acel cineva, iar în cele mai multe cazuri reprimăm negativitatea sau o negăm. S-ar putea ca suferințele pe care le extragem din experiențele vieții să fie doar simptomele bolii numite ”diferențe de valoare vs. gândire, sentiment, acțiune, convingere, credință”. Instruirea, studiile, preocupările, credințele și convingerile ce ne animă în toate activitățile vieții devin atractori pozitivi sau negativi pentru relațiile pe care le avem, pentru mediul familial, pentru slujbă, distracție etc.

Dacă valorile personale esențiale vibrează subtil și cu putere în noi și ne duc pașii spre oamenii care apar în viețile noastre și spre relațiile plăcute sau distructive  cu tot ce ne înconjoară, înseamnă că nu avem nevoie să-i facem un portret pe pânza minții unui partener pe care-l dorim, nici să-l alungăm cu pușca pe altul, nedorit. Nu ar mai fi nevoie să ne reprimăm negativitatea, furia, ura sau respingerea pe care o simțim în relația cu cineva, cât să conștientizăm că aceste trăiri ne pot sesiza că, pe un anumit palier de experiență a vieții, avem valori fundamental diferite. Ar fi îndeajuns să ne clarificăm valorile personale, să știm cu certitudine ce anume este adevărat pentru noi, ce anume apreciem și iubim cu toată inima și apoi să-i permitem vieții să ne aducă împreună. Orice se întâmplă apoi pe drum nu-i altceva decât ceea ce ”viața face” pentru ca noi să ne întânim cu cei ce visează același vis ca și noi și să fim împreună. 

Noi nu avem nevoie să facem eforturi pentru a fi împreună, cum nici n-ar trebui să ne ne zbatem pentru a ne separa, căci aceste două experiențe se întâmplă, pur și simplu, în virtutea legilor subtile ale existenței, care fac totul de la sine, adunând oamenii cu aceeași frecvență de vibrație sau separând drastic vibrațiile diferite. Rezistența noastră la aceste două fenomene generează multe dintre problemele vieții, ale minții, ale sufletului, dar despre asta vom mai vorbi. Suntem împreună cu cei ce ce au aceleași valori ca și noi și suntem în iubire și-n armonie când valorile noastre reale sunt frumoase, corecte și creatoare de lumină!

Pur și simplu...întreabă!

„Gândurile sunt lucruri”, spun toate marile religii ale lumii şi au spus-o şi în trecut diferiţi savanţi. „Gândurile sunt lucruri”, spun multe experimente şi cercetări ştiinţifice. Pentru că trăim în vremuri în care informaţia spirituală nu mai este ascunsă, fiecare dintre noi are oportunitatea extraordinară de a verfica, a experimenta şi a înţelege care este rolul minţii în crearea realităţii. Dincolo de legende şi de vise, dincolo de zidurile ce se ridică din „realitatea imediată” pentru a ne împiedica să vedem adevărul, dincolo de dogme şi de frustrări, inerente condiţiei umane, fiecare fiinţă are posibilitatea excepţională a experienţei şi a cunoaşterii prin experienţă. Tocmai experienţa ar putea fi învăţătorul, cartea, ştiinţa şi calea către a înţelege dacă gândurile sunt lucruri şi dacă ele au un rol determinant în crearea realităţii noastre. Iar dacă ni se arată că gândurile noastre contează, dacă le regăsim sub forma experienţelor de viaţă pe care le avem, atunci merită efortul de a gândi în aşa fel încât să ne creăm viaţa pe care ne-ar plăcea s-o trăim.

În experienţa de zi cu zi putem efectiv să verificăm orice noţiune, orice informaţie, orice se prezintă ca fiind lege, adevăr etc, întrebând, pur şi simplu. „Să formulezi întrebarea potrivită” asta-i condiţia. David Hawkins, cercetător al stărilor avansate ale conştiinţei, spune că lumea nu are răspunsuri doar pentru că n-a pus întrebările potrivite. Aşadar, nu doar a întreba, nu doar a trimite cu gândul, cu mintea, cu inima o întrebare în Univers avem nevoie. Avem nevoie să punem întrebarea potrivită sau întrebarea corectă. Conştiinţa – care ştie totul, înregistrează totul şi are răspuns pentru toate – îi aduce răspunsul aceluia care întreabă, care pune întrebarea corect şi, în plus, celui care crede cu toată fiinţa că o va primi. Adesea, noi nu primim răspunsul instantaneu, deşi se poate întâmpla şi asta. Adesea, între întrebare şi răspuns se crează un spaţiu, un timp, un soi de gol, iar acest gol devine, pentru mulţi dintre noi, pricină de poticnire în calea răspunsului şi piedică în carla credinţei. Căci în acel spaţiu şi-n acel timp se poate să ne îndoim, se poate să simţim teamă şi, la fel ca apostolul care-a vrut să meargă pe valuri, dar n-a crezut destul că ar putea face asta, să ni se întâmple şi nouă. Totuşi, a întreba corect, chiar în sinea noastră, în scris sau numai în gând, prin mărturisire sau prin simpla trăire a nevoii de răspuns, a crede şi apoi a aştepta răspunsul, a avea certitudinea şi încrederea că el este corect, poate deveni o experienţă tulburătoare. O experienţă care dezvăluie, nu doar răspunsul la o simplă întrebare, cât faptul extraordinar că există o putere capabilă să lucreze prin oameni, prin lucruri, prin diferite fiinţe, precum animalele, prin starea vremii, prin tot ce ne înconjoară. O putere care are viziunea fantastică a întregului, a trecutului, a prezentului şi a viitorului, o putere conştientă în întregime de ceea ce noi suntem profund inconştienţi. Dacă ne-am pune întrebarea sinceră „oare gândurile sunt lucruri? Oare gândurile ne crează realitatea?” şi am aştepta cu încredere răspunsul, vom constata cu uluire că universul conspiră să ne aducă răspunsul. Dacă, atunci când nu înţelegem un lucru, nu cunoaştem sentimentele unui om pentru noi, nu ştim ce anume să facem într-o situaţie delicată am formula întrebarea şi am aştepta răspunsul, pur şi simplu, fără a ne opune atunci când îl primim şi ne displace, am trăi mai frumos.

 Am fi mai liberi de resentimente şi mai buni, în acelaşi timp. Am accepta că existenţa are o trăsătură fantastică; ea este din cale afară de sinceră.  Dacă iubim enorm un om şi nu ştim care-i sentimentul său pentru noi, am putea pune întrebarea „Oare mă iubeşte acest om?” şi am putea aştepta manifestarea răspunsului în experienţa vieţii. Răspunsurile la toate întrebările noastre „se manifestă”, asta avem nevoie să reţinem. Dacă noi facem afirmaţii doar, universul ni le manifestă, fie că sunt bune sau rele. Putem întreba; „Oare gândurile sunt lucruri, oare mintea are un rol în crearea realităţii”? Un răspuns sincer, acceptat ca atare, înţeles şi apreciat ne ajută să bâjbâim mai puţin, să mergem mai clar pe drumul vieţii şi să ne bucurăm de faptul că, oricât am părea de singuri, de nefericiţi, neştiutori sau nepreţuiţi uneori, „Cineva, Undeva, Clipă de Clipă” este cu noi şi aşteaptă doar ca noi să punem întrebarea potrivită.

Circumstanțele pot învinge doar o minte care acceptă că a pierdut

”Simt o durere, o stare de suferință cumplită”, îmi spunea un bărbat, prins negativ și debusolant într-o poveste de dragoste plină de frustrare și de tensiune. Scenariul din minte devenise mai puternic și cu mult mai devastator decât cel real, iar omul se întreba și mă întreba, în același timp; ”De ce, de ce nu poate să nu sufere, de ce nu poate să se mai gândească și la altceva, ce poate face pentru a scăpa din închisoarea propriei minți și a propriilor emoții”? ”Mintea ta este concentrată negativ”, i-am spus. Oricâte explicații îi dădeam omului, oricât înțelegea, emoțiile și gândurile de suferință îl țineau captiv în ele. Expresia sinceră, care-i descria capacitățile în fața propriei situații emoționale era ”nu pot”! Suferea și suferința îi zdruncina activitățile, acțiunile, dar – mai ales – sufletul.

De unde vine suferința atunci când ne simțim copleșiți de ea? Am exemplificat aici suferința din dragoste pentru că ea-i cea mai devastatoare dintre toate, ea dezarmează până și spiritele cele mai înalte și poate întoarce din drumul său către lumină chiar pe unele dintre ceele mai elevate ființe. ”Învinovățirea altor persoane este acuzatoare și nu duce niciodată la corectarea comportamentului. Suferința este generată de gândurile orientate către lucrurile pe care nu ni le dorim”, spune Lester Levenson în ”Adevărul Suprem – referitor la iubire și la fericire”(Ed. Adevăr Divin). Așadar, pe măsură ce gândurile ne poartă către lucrurile nedorite, acuzăm, devenim suspicioși, neîncrezători, plini de îndoieli și de temeri. E suficient un simplu, singur și nevinovat gând negru pentru ca mintea să ne atragă bolnăvicios către al doilea și al treilea gând negru, apoi să pășim fără scăpare într-o stare interioară toxică din care nu mai știm să ieșim. Pare că suferințele acumulate în trecut, emoțiile traumatizante de acolo se activează prin puterea propriei concentrări și, în fața unei povești din realitate, mai degrabă supradimensionată de însăși mintea noastră, ne trezim devastați și îndepărtați de soluții. Situația este valabilă în toate poveștile de viață sau în fața oricăror povești de viață; o componentă obsesională, specifică minții omenești, parte din mecanismul prin care noi ne creăm realitatea, ne captează mintea. Simplul fapt că ne gândim prea mult la lucrurile nedorite devine cauza suferinței, deopotrivă în dragoste, ca și în toate situațiile de viață asupra cărora ne concentrăm atenția. Simplul fapt că gândim acuzator ne duce pe spirala negativă, ne coboară în subconștientul întunecat, acolo unde emoția negativă ne copleșește, iar rațiunea devine o amintire.

Mintea ne poate fi de ajutor atunci când o concentrăm asupra lucrurilor dorite și când o orientăm, prin decizie, rugăciune și conștientizare a puterii ce șade în ea. Acuzațiile, îndreptățite sau nu, corecte sau greșite, nu ne corectează comportamentul și, ce-i mai important, ne scufundă în suferință, în loc s-o amelioreze. De câte ori ne simțim distruși în interior, în orice circumstanță de viață, se întâmplă pentru că ne concentrăm mintea asupra acuzațiilor și a lucrurilor nedorite. Suferința este o consecință a concentării negative a minții; atunci, fericirea trebuie să fie consecința gândirii pozitive, a iertării, a înțelegerii, a toleranței și a iubirii. Decizia și alegerea ne aparține! Circumstanțele exterioare negative nu pot învinge decât o minte care a acceptat, deja, că a pierdut!

Nu accepta în tine, în mintea ta, nimic negativ, nici o pierdere. Nu accepta gândul care-și spune tot ce-i mai rău, căci aceasta-i sursa răului și a deprimării. Dacă ai căzut în capcana suferinței sau anumite circumstanțe de viață par mai tari decât tine, afirmă-ți puterea, spune că poți, că poți mai mult, că te vei ridica și vei învinge. Vorbește cu tine însuți, vorbește frumos, spune-ți în gândul tău ce vrei, cum vrei, afirmă-ți puterea și vei devea că se pot întâmpla miracole. Cel mai mare dintre ele este acela că te vei simți mai bine în cel mai scurt timp.

Parfumul dragostei dintre bărbat şi femeie

email print

0

 

Autor: Maria Timuc08 Feb 2011 - 20:40

„Iubeşti o femeie – este o experienţă frumoasă. Dragostea dintre un bărbat şi o femeie conţine un extraordinar adevăr, un parfum specific, o binecuvântare. Este unul dintre cele mai incredibile mistere ale vieţii. Dar nu este acelaşi lucru să te duci cu o prostituată – fizic, este acelaşi lucru, spiri­tu­al este ceva cu totul diferit. Prostituata constituie un fenomen urât; iu­bi­ta este ceva divin”, spune Osho în car­tea sa „Întâlniri cu oameni remarca­bili”. Să reţinem de aici expresia „dra­gos­tea dintre un bărbat şi o femeie este unul dintre cele mai incredibile mistere ale vieţii”. Să reţinem această expresie pentru că ea conţine un adevăr atât de înălţător, de fascinant, de tulburător, de care nu suntem conştienţi atunci când ne aflăm în faţa dragostei în propria experienţă a vieţii.

Devenim puţin inconştienţi, puţin absurzi şi mai degrabă îngâmfaţi în faţa dragostei, căci de ce cele mai multe ori  sfârşim prin a ne comporta cu ea ca şi cum ar fi o prostituată. Iubim şi primim semne că suntem iubiţi, dar oare de ce avem lucruri mai importante de făcut? „Am alte priorităţi acum, nu dragostea”, mi-a spus zilele trecute un tânăr inteligent şi foarte ambiţios. În faţa dragostei, cu toţii se poate să fi avut alte priorităţi. Se poate să avem chiar acum alte priorităţi. Visul la o carieră strălucitoare, alergarea după bani, putere, prestigiu şi alte ingrediente bune pentru mân­gâ­ierea Egoului şi lucirea noastră ome­nească ne pot azvârli vijelios din tră­sura dragostei. Aşa ratăm momentul de trăire a misterioasei iubiri, despre care nimeni nu ştie ceva precis şi, pentru că nimeni nu ştie ceva clar, ea rămâne cu adevărat „unul dintre cele mai incredibile mistere ale vieţii”.

Dacă avem alte priorităţi, ratăm şansa trăirii în misterul iubirii dintre bărbat şi femeie. Dragostea nu vine când vrem noi. Nu vine când o che­măm. Nu vine fiindcă avem timp şi pentru că o plasăm printre priori­tăţi. Ea vine, pur şi simplu. Dragostea nu întreabă dacă ai timp pentru ea. Nu înţelege că eşti înnebunit să-ţi construieşti o poziţie socială, nu-i interesată dacă eşti puternic, frumos sau urât şi nu-i deloc interesată dacă ai o dispoziţie pentru ea. Dragostea este un fenomen. Are în ea spontaneitatea şi vigoarea marilor evenimente surprinzătoare. Ea poate veni pe furiş. Poate veni tocmai când n-ai timp, când nu poţi, când eşti blocat într-o situaţie, când nu vrei, când ai o mie şi una de alte priorităţi. Tocmai

atunci se găseşte să vină dragostea pentru o femeie sau pentru un bărbat şi, pentru că nu-ţi aminteşti că ea este un fenomen misterios al existenţei, îţi trece prin minte că mai ai timp. Că poţi s-o amâni şi ai toată puterea să o pui la coada listei tale.

 Viaţa demonstrează fastuos că dragostea dintre bărbat şi femeie conţine în ea un parfum divin. Darul divin ce ţi se dă prin trăirea dragostei nu poate fi găsit în nici o altă formă, în nici o altă stare, în nici o altă mani­fes­tare a existenţei. Dacă eşti con­şti­ent de divinitatea dragostei, o trăieşti, amintindu-ţi că ea nu vine în fiecare zi, în fiecare an, nici măcar o dată la câţi­va ani; ba, se poate să fie pentru unii o dată într-o viaţă. Să trăieşti dragostea când vine, asta-i esenţa.

S-o trăieşti în clipa ei, asta-i cerinţa. Să te bucuri de ea acum, când a apă­rut, căci asta-i dragostea, o apariţie, o ivire, un dar divin, un surâs unic al celor două suflete. Dragostea aceasta poate suporta amânare, iar istoria iubirilor omeneşti o confirmă. Numai că ar putea fi în amânarea aceasta un fel de a amâna să guşti misterul, esenţa şi frumuseţea existenţei, doar pentru că ai alte priorităţi şi crezi că ea este un fenomen obişnuit. Vine peste noapte, vine când vrei, poţi s-o planifici, or s-o manipulezi. Dar asta-i eroarea, uiţi că dragostea este un mister.

Tot experienţa spune că cele ce ţin de voinţa ta pot fi construite ori­când. Vrei să ridici o clădire, se poate şi mâine, şi peste o jumătate de an. Dar cu dragostea lucrurile nu stau în acelaşi fel; oricât ai vrea să iubeşti, dacă dragostea n-a apărut singură în tine, ai să iubeşti accesoriile altei fiinţe, picioarele, ochii, fustele creţe, capacităţile intelectuale, banii, pute­rea etc. Parfumul dragostei dintre băr­bat şi femeie înseamnă doar că dra­gostea nu are motivaţii, nu implică vo­inţa, puterea sau dorinţele ome­neşti obişnuite; ca orice parfum, îşi îm­prăştie mirosul un timp şi apoi... dis­pare. Să simţi parfumul la vreme, asta-i ideea. Există un timp, o clipă, un ceas al parfumului dragostei. Fie că îl simţi, îl trăieşti sau îl pui la coada priorităţilor, el pleacă într-o zi.

Nu-i etern. Vine şi pleacă, fie că-l trăieşti sau nu. Să nu treci pe lângă acest parfum cu ochii închişi, căci cine ştie când şi dacă se va mai ivi?

(articol de-al meu, publicat in ziarul Jurnalul National)

Schimbări mici... care ne pot schimba decisiv viața

Dacă nu-ți merge mașina, ce faci? Schimbi vreo piesă, mergi la atelier și repari ceva. E nevoie de o schimbare de traseu, de priorități, e nevoie de schimbare pentru ca mașina să meargă din nou. Uneori e nevoie să schimbi toată mașina, dar tot ”schimbare” e și asta. Legea schimbării este, poate, una dintre legile esențiale ale existenței, ale mișcării noastre în lumea materială. Fără să schimbăm ceva, nu se schimbă consecințele, efectele, situațiile indezirabile. Dacă nu zugrăvim o casă, nu se curăță pereții singuri; peisajul în care nu introducem nimic nou rămâne vechi și chiar se deteriorează pe zi ce trece. Lucrurile stau la fel în ce privește conștiința umană; de fapt, în conștiință crește rădăcina schimbării, intenția și tot pe baza dorinței sau a deciziei de a schimba ceva, acționăm asupra lumii materiale, ceea ce schimbă automat consecințele, efectele, evenimentele și, în multe cazuri, întreaga viață.

De câte ori în viața noastră apare o problemă, o sincopă, o stare nefericită de lucruri, evenimente tulburătoare, discordante și chiar dramatice (situație valabilă pentru indivizi, ca și pentru conștiința colectivă) primim prin ele o comunicare importantă; ceva trebuie să schimbăm. Tiparele pe baza cărora acționăm în perioada cu pricina nu ne sunt favorabile, nu ne poartă către consecințele dorite, ba, se poate să ne sugereze că se întâmplă lucruri tot mai nefericite. Tensiunea în conștiință se intensifică pe măsură ce tiparul nepotrivit și negativ se manifestă. Oare trebuie neapărat să știm care-i tiparul discordant, acela ce pare să ne tensioneze și să ne aducă evenimente tulburătoare de viață ? Aș spune; dacă trebuie, vom ști unde anume am gândit și am creat eroarea, dacă nu-i necesar, ceea ce trebuie să știm este chiar faptul că trebuie să facem unele schimbări. Mintea se gândește că ar trebui să facem schimbări mari; să ne părăsim partenerii dacă ne certăm excesiv, să atacăm lumea întreagă dacă cineva ne-a atacat pe nedrept, să ne schimbăm slujbele, or să părăsim relațiile problematice imediat. De fapt, nu-i nevoie să schimbăm mașina prea des, nu-i așa? De obicei, schimbăm o piesă, dregem alta, ajustăm mărunțișuri și mașina merge. La nivelul conștiinței și al vieții de zi cu zi nu-i indicat, de asemenea, să schimbăm ”mașina”, ci doar lucruri cât se poate de mărunte pentru ca efectele, consecințele și rezultatele să se schimbe decisiv. De exemplu, dacă ne merge rău într-o situație de viață, programul pe care-l avem acum trebuie ajustat. Veți observa că tindem să facem zilnci aceleași lucruri, să le repetăm, să mergem pe aceleași drumuri, să ne trezim la aceleași ore, să ne întâlnim cu aceleași persoane etc. 

Micile schimbări la nivelul obiceiurilor noastre de zi cu zi vor schimba conformația evenimentelor, dar și a conștiinței noastre. Dacă schimbarea făcută ne schimbă în bine starea de spirit, apoi schimbă și peisajul realității noastre imediate, atunci am schimbat un tipar negativ, distructiv, care ne tulbura existența. Dacă schimbarea n-a produs schimbare pozitivă, atunci ceea ce am schimbat n-a fost suficient sau ceea ce trebuia schimbat pentru ca viața noastră să primească vibrația și energia plină de vitalitate a unui tipar pozitiv. Este de reținut că cea mai măruntă schimbare la nivelul obiceiurilor noastre de zi cu zi schimbă conformația evenimentelor și uneori... ne schimbă viața.

Să-l faci pe celălalt conștient de ceea ce-i bun în el...

Să-l faci pe celălalt conștient de ceea ce poate, de ceea ce-i valoros în el, de calitățile sale, de frumusețea caracterului, a acțiunilor sale, să-l încurajezi, să-i mulțumești, să-i spui ”ești bun, e minunat ce faci”, asta-i ceva cu adevărat puternic. Asta-i o formă de exprimare a iubirii, un fel de a-ți încuraja ție însuți calitățile, de a ți le sublinia în propria conștiință doar pentru că ai puterea să le vezi în alții. Iubirea se manifestă subtil, într-o mulțime de forme, ea e o stare de spirit, e ceva atât de adânc și atât de puțin înțeles uneori încât singuri ne autoprivăm de ea și proiectăm apoi această lipsă, această incapacitate de a iubi asupra oamenilor dragi, iar manifestarea concretă a proiecției noastre se regăsește în tendința permanentă de a-i critica pe ceilalți și a-i vedea ca pe niște neisprăviți. Nici nu știm ce eroare-i aceasta, ce consecințe are o asemenea eroare, ce ne facem nouă înșine când privim cu inconștiență și dintr-o stare de inconștiență neputiințele celorlalți. În ce nesiguranță, în ce ce stare de neîncredere în sine, în ce absurde și adânci prăpăstii ale inconștienutlui ne aruncăm, crezând că alții ne-au făcut-o!

Fără să iubim nu suntem conștienți cu adevărat, iar a nu fi conștienți înseamnă, de fapt, a nu găsi cu mintea noastră, a nu vedea niciodată binele din preajma noastră. Numai iubirea poate lua partea bună și numai ea poate găsi chiar și atunci când omul e căzut într-o prăpastie adâncă, soluția de ieșire. Fără iubire simțim frică, urâm, respingem, suferim, nu vedem ieșirea și dacă ea-i la un centimetru de respirația noastră. Iubirea înseamnă a fi conștient de sine, iar sinele înseamnă putere, puterea de a depăși obstacolele, de a vedea căile frumuseții și ale succesului chiar și în eșec. Subconștientul omenesc, programat negativ, programat pe ”nu pot”, ”nu-i bine”,  ”cineva sau ceva îmi face rău”, ”sunt în nesiguranță”, ” totul e pierdut”, ”nu am nici o soluție”, ” am eșuat” sau programat prin percepția că alții sunt cauza slăbiciunilor noastre, ne va condiționa permanent să gândim, să simțim și să acționăm greșit și fără iubire. Liberul arbitru al omului devine inactiv atâta vreme cât iubirea nu-i luminează mintea și nu-i deschide inima, căci fără un liber arbitru funcțional, coerent, pozitiv în esența sa, omul se simte înlănțuit de emoții negative, privat de libertate și constrâns să-și asume starea de inconștiență din care gândește și acționează. Revenirea noastră la iubire înseamnă și revenirea la rațiune, la logică, la acțiune corectă și la înțelegerea naturii reale a existenței. Forțele întunecate, cărora le atribuim  iraționalitatea noastră, întreaga cauză a suferinței pe care-o trăim, nu-s altceva decât gânduri și acțiuni create tot de noi, sunt expresii ale inconștienței noastre.

A-l pune pe celălalt în valoare trădează capacitatea ta personală, existentă în propria conștiință, de a vedea acea valoare. Dacă-l vezi pe altul frumos e semn că în conștiința ta e frumos. Iată că noi nu descriem lumea cu adevărat, ci starea de conștiință din care privim lumea. Frumusețea e-n ochii privitorului și, așa cum ne-a spus Isus, ”bârna” e-n ochiul celui ce vede paiul din ochiul altuia. Conștiența luminată de iubire poate vedea adevărul, poate vedea binele, poate vedea șansele, poate și stie că întotdeauna e ceva bun de văzut în toate pe lumea asta. Cel ce vede binele, vede adevărul și ”adevărul” e șansa noastră de a simți și înțelege libertatea. 

Fii atent la ceea ce-i sugerezi subconștientului tău!

Ceea ce noi spunem că este adevărat, devine adevărat. Ceea ce sugerăm că-i bun sau rău, devine bun sau rău. Subconştientul nostru nu-i interesat dacă lucrul cu pricina este bun sau rău; el are o funcţie de înregistrare în acest caz, aşa încât ceea ce noi spunem, devine real. Devine reală suferinţa atunci când o afirmăm şi devine real miracolul, de îndacă ce îi sugerăm subconştientului că este posibil. Devine posibil să ne punem întrebări nouă înşine, să avem căutări, fără a forţa, însă, un răspuns imediat, cât a-i sugera subconştientului să ni-l aducă. Un vis, o intuiţie, un eveniment de viaţă, reacţia unei persoane sau a unor grupuri mari de oameni, în alte cazuri, devin forme în care subconştientul răspunde întrebărilor noastre şi, adesea, forme în care el ne aduce soluţii practice.

Toată lucrarea la nivelul subconştientului începe, însă, la lumina zilei, prin intermediul mentalului conştient. Dacă am fi mai atenţi la credinţele noastre şi am face chiar şi mici eforturi pentru a le îmbrăca în straie puţin mai plăcute, am putea să ne găsim surprinşi în clipa în care şi viaţa de zi cu zi se va îmbrăca în aceleaşi straie. Am putea să creăm conştient o lume diferită, fie şi numai înţelegând felul în care conştientul şi inconştientul lucrează împreună pentru a ne crea realitatea. Fie şi înţelegând extraordinara putere a sugestiei, a oricărei sugestii de a deveni autosugestie, deci credinţă, convingere şi adevăr personal, am putea alege să găsim pentru noi înşine şi pentru cei din jurul nostru reflecţii şi percepţii care, o dată înregistrare în subconştient, pot să ne schimbe vieţile. Un  destin mai blând poate însemna mai multă responsabiliutate a ideilor pe care le găsim adevărate, deopotrivă despre noi înşine şi despre cei din jur. Lumea ideilor devine o lume solidă sau ceea ce vedem a fi lumea realităţii, numai că nu izbutim întotdeauna să o recunoaştem. Eşecul sau şansa ar putea începe în noi şi de la noi. Faptul simplu de a şti că ne putem programa pentru şanse mai bune în această viaţă, alegând să înregistrăm în subconştient muzică de Mozart în loc de manele şi vise frumoase în loc de coşmaruri, ne deschide drumul către şansă şi progres. Să fim atenţi şi la sugestiile pe care le transmitem în subconştientul altor oameni, căci – iată – şi acestea pot deveni arme de luptă sau flori, capabile să ucidă sau să mângâie..Nu ne strică mai multă rugăciune, o gândire mai curată şi mai pozitivă, o creştere a calităţii actului simplu de observaţie, căci – dacă ceea ce observăm ne determină, atunci pe cine să mai dăm vina pentru tot ce-i rău?