Emotii apocaliptice, rugaciunea care le vindeca

Reflectii dupa cutremurul tulburator din Japonia

Orice eveniment de viaţă trezeşte în interiorul nostru nişte trăiri; gânduri, emoţii, sentimente. Frici, angoase, stări de panică, îngrijorare, tensiune, compasiune, milă etc. Un cutremur precum cel ce s-a produs astăzi în Japonia reverberează emoţional în sufletele şi-n minţile a milioane şi milioane de oameni, iar emoţiile acestea colective au o „putere energetică” de neimaginat. Aceste emoţii erau înainte în subconştientul colectiv. Evenimentul, în cazul de faţă cutremurul, a venit pentru ca noi să devenim conştienţi de existenţa acestor emoţii în noi. Cum vedem cuvântul „apocalipsă” pe toate ecranele televizoarelor, chiar „apocalipsa acum”(expresia am văzut-o la un post TV), se înţelege că fricile, angoasele, îngrijorările oamenilor legate de apocalipsă se pot materializa sub forma unui cutremur care aduce în conştiinţă aceste trăiri.

Aşadar, evenimentul în sine sugerează că frica de apocalipsă este o realitate, dar una pe care avem nevoie să ne-o scoatem din minte. Frica de apocalipsă atrage evenimentul de acre ne este frică. Frica de dezastre ne duce mai aproape de ele. Ceea ce este în conştiinţa noastră apare în realitate sub forma evenimentelor. Spiritul divin care ne susţine viaţa atrage spre noi toate evenimentele, persoanele, fiinţele şi situaţiile de care avem nevoie pentru a ne oglindi „chipul interior”, chipul minţii şi pentru a ne ajuta să înţelegem că felul în care trăim, gândim şi existăm contează.

Acum, astăzi, în loc să credem şi să gândim „alte manifestări apocaliptice”, să aşteptăm replici şi dezastre mai mari, în loc să spunem „apocalipsa-i acum (căci creăm cu mintea evenimentele de mâine), ne-ar fi mai folositor, deopotrivă nouă, cât şi victimelor să ne conştientizăm şi să permitem purificarea trăirilor interioare, respectiv a energiilor care au creat aceste evenimente. Pentru aceasta, rugăciunea este minunată. Mintea care se roagă nu mai gândeşte rău. Mintea care se roagă, îşi pune credinţa în Dumnezeu şi în puterea binelui. Mintea care spune Tatăl Nostru repetat nu mai gândeşte la răul neîntâmplat, dar pe care-l poate crea chiar acum, gândindu-se la el. Mintea care se roagă atinge, în acelaşi timp, îngerii şi ajutoarele cereşti, care se vor revărsa asupra celor aflaţi în nevoie. Mintea care gândeşte la dezastre şi se înfricoşează, se îngrijorează mai mult, suferă fără să poată avea o soluţie pentru problemele existente nu face decât să adauge energie negativă şi să lucreze pentru forţe malefice, încă necunoscute şi neînţelese, dar care se mişcă prin trăirile noastre negre.

Compasiunea, rugăciunea, soluţiile concrete la problemele de acum, ajutorul dat celorlalţi, autosugestia pozitivă, atenţia îndreptată către fapte bune şi constructive vor ridica vibraţia colectivă, ceea ce va aduce soluţii şi capacităţi mai bune de ajutorare. În plus, când trecem prin vîrtej fără frică şi fără îndoială, convinşi că viaţa merege mai departe, energiile „apocaliptice” pe care le creâm prin negativitate interioară se curăţă. În locul apocalipselor pe care le aşteptăm cu frică, vor veni zile frumoase şi prin ele se va naşte un om nou, responsabil, care a înţeles, în sfârşit, că fenomenele naturii nu se produc în afara noastră. Noi suntem ascunşi în vânturile cele groaznice, în energiile răzvrătite ale Pământului, în frumuseţile lumii, ca şi în dezastrele ei. Natura ne aminteşte adesea despre ce este ascuns în noi. Tiparele emoţionale negative, adică cele responsabile de starea noastră de inconştienţă, se vor purifica, îşi vor pierde puterea cu atât mai mult cu cât oamenii, tot mai mulţi oameni, vor sta în rugăciune şi-n iubire, dar vor şi gândi responsabil. Noi avem de făcut o alegere; îi adăugăm energie răului, gândindu-l, autosugestionându-ne, observăndu-i existenţa sau rugându-ne pentru bine şi convingându-ne pe noi înşine că binele este mai puternic. Şi el este mai puternic, dar noi trebuie să credem că-i aşa, să gândim că-i aşa, să ne împotrivim minţii noastre negative, care ne contrazice pentru că ea ne ţine în întuneric. Să-i spunem minţii cu adevărat; „va fi bine”, cred în bine, cred că binele învinge, indiferent ce rău este de jur împrejur, să ne rugăm pentru binele acesta şi să trecem la fapte bune mai degrabă decât să ne gândim la cele rele care ar putea veni! Asta-i o atitudine responsabilă, o atitudine umană, care arată că ne înţelegem participarea la evenimentele lumii şi, în acelaşi timp, credem în puterea divină atât de mult încât credinţa noastră o aduce în manifestare!

Drumul către...prezent

M-a întrebat recent un cititor dacă autosugestia nu contrazice cumva teoria lui Echart Toole. Dacă nu l-aţi citit pe E. Toole, am să vă spun că esenţa ideilor sale este "prezentul", a fi în prezent, a fi aici şi acum. Noi ce facem? Noi ţinem mintea agăţată de ceea ce a fost în trecut sau de ceea ce va veni din viitor şi, în vremea asta, prezentul trece pe lângă noi neobservat. Fii acum, fii prezent sută la sută în clipa asta, spune Echart Toole.
Dar, oare, putem face noi atât de uşor una ca asta? Ne permite mintea, ne permite fluxul necontenit al gândurilor şi necontenita curgere a emoţiilor să atingem sau măcar să visăm a trăi aici şi acum? Nu prea. Nu atât de uşor. Nu-i deloc simplu. Egoul nu renunţă aşa de uşor. De îndată ce vom spune că vrem să fim complet prezenţi în clipa asta, vine Egoul şi ne arată cu îndârjire că nu-i uşor. Că nu suntem prezenţi.
Dacă am fi prezenţi sută la sută în fiecare clipă, dacă Egoul nostru s-ar disipa, cu siguranţă n-am avea nevoie de autosugestie. Am cunoaşte, pur şi simplu. Gândurile care ne-ar veni în minte ar fi doar cele ale cunoaşterii, ale spiritului, cele divine. Am şti ce să facem în fiecare moment, am şti ce să spunem fără a uza de raţiune sau de logică. Am fi inspiraţi şi am face totul din inspiraţie. A fi prezent asta înseamnă; a fi conectat cu Sinele, cu Dumnezeu. În consecinţă, am face doar voia divină şi tot ce am face, am spune sau ne-ar apărea în minte ar...fi bine.
Dar, oare, câtă vâlvâtaie şi câtă caznă ne trebuie pentru a ajunge acolo(uneori ajungem, atingem starea aceasta, dar nu rămânem în ea). Vibraţiile joase ale existenţei ne atrag către ele din nou şi din nou. ŞI, pentru a ieşi din ele, avem nevoie să practicăm autosugestia. Să gândim deliberat pozitiv, deliberat în sprijinul vieţii. Noi oricum practicăm continuu autosugestia, dar inconştient. Noi asta facem continuu; ne autosugestionăm. Ne spunem vrute şi nevrute şi, atunci când credem că ceea ce am spus este adevărat, acea energie se înregistrează în subconştient, apoi...subconştientul se ocupă straşnic cu execuţia.
Suntem ca nişte aparate care se înregistrează pe ele însele, dar apoi uită asta. Apoi, aparatul îşi ascultă melodia înregistrată în trecut şi crede că altcineva i-o spune pentru prima oară, crede că ascultă un cântec inedit, chiar dacă-i fericit sau dramatic. Pentru că ne autosugestionăm în execs negativ şi o facem inconştient, este un pas bun să conştientizăm asta şi să facem treaba...conştienţi de ceea ce facem.
Să ne spunem; "mă simt bine" şi să credem că-i aşa.
Să ne spunem; pot să fac lucruri minunate şi să credem că-i aşa.
Dacă vom crede ceea ce spunem, se va înregistra aceasta şi aşa va fi. Este vorba despre credinţă. Autosugestie, credinţă, e totuna. Şi, pe măsură ce ieşim din perimetrul vibraţiilor joase ale suferinţei, dramei şi durerii omeneşti, pe măsură ce mintea noastră va gândi diferit, ne vom apropia de Sinele nostru, de Dumnezeu. Gândurile frumoase vor apărea singure din minte. Acţiunile inspirate vor veni de la sine. Realitatea exterioară va conţine ceea ce vrea Dumnezeu să conţină, iar noi nu vom mai face eforturi de autosugestie, pentru că o minte curată este o minte conectată cu Dumnezeu. Pănă acolo, însă, avem nevoie să fim atenţi la felul în care gândim. Să gândim premeditat, conştient, doar la ceea ce ne dorim. La ceea ce ne face bine. Să găsim partea bună şi în paharul gol, căci altfel - orice vom vedea că-i în pahar, înmulţim prin credinţă şi prin autosugestie.
Să înmulţim conştienţa, iubirea, să ne înmulţim gândurile frumoase, să ne înmulţim credinţa în bine şi aşa vom merge la ţintă către "prezent"!

Uneori singuri, uneori impreuna

În interiorul fiinţei umane convieţuiesc – parcă - două nevoi opuse..Nevoia de singurătate şi nevoia de ..altul. Pendulăm între ele, ca schiorii desăvîrşiţi, numai că – spre deosebire de aceştia – nu suntem întotdeauna conştienţi şi nici destul de vigilenţi în a sesiza ce simţim. Nevoia singurătate, susceptibilă a izvorî din profunzimile Spiritului nostru, se exprimă ca nevoie de intimitate..Nevoia de altul, însă, cu rădăcini în Eul omenesc, cere iubirea altuia, protecţia altuia, ajutorul lui. Spiritul rîvneşte la singurătate. Omul rîvneşte la..alăturare, la însoţire şi la ajutor. Iar noi resimţim puternic aceste două opuse, de la o clipă la alta, de la un an la altul, de la o zi la alta. Ceva din noi pare a respinge mulţimea şi chiar apropierea celuilalt în anumite momente, iar acest sentiment ne poate speria. Ne poate da senzaţia că respingem să fim prea aproape “de un altul” sau prea mult timp aproape de el..ŞI atunci se consumă în interiorul nostru starea de nestatornicie, însoţită de vinovăţie, derută şi angoasă. ŞI, dacă ne simţim singuri, omul din noi ne cheamă cu un dor aprig către celălalt, către un altul, care să ne mîngîie, să ne fie aproape şi să ne iubească..
Oricînd ne trezim în una dintre aceste stări, esenţial este simplul fapt de a şti că ele trec şi se învîrt prin fiecare fiinţă, parcă spre a confirma natura duală din noi. Dacă partenerii noştri de viaţă au nevoie de singurătate atunci cînd noi avem nevoie să fim împreună, lucrurile pot îmbrăca o armură de tip “conflict”! ŞI, cum acest lucru se întîmplă adesea, este esenţial să cunoaştem că fiecare dintre aceste trăiri se înscrie în firescul vieţii..A privi spre nevoia de izolare a celuilalt ca spre un bibelou care şade firesc în vitrină, or ca spre autobuzul care trece pe stradă este un pas către înţelepciune şi vindecare a relaţiilor noastre. A privi spre nevoia celuilalt de a fi împreună ca spre ceva la fel de firesc, înseamnă a înţelege profund puterea nevoilor noastre interioare. Căci sufletul omenesc aleargă după singurătate şi izolare ca şi după a fi împreună cu altul, iar acest joc al alternanţelor, al opuselor ne determină, adesea, să ne înţelegem mai puţin unii pe alţii..Să ne oferim mai puţină libertate nouă înşine şi mai multă suferinţă. Să ne permitem mai puţine alegeri pentru noi înşine şi să-i închidem celuilalt puterea de a-şi alege ce are nevoie să facă, or să trăiască într-un anume moment..Relaţiile noastre ar fi mai mult pline de parfumul iubirii, al iertării şi al bucuriei dacă ne-am permite să vedem firescul acestor două nevoi. Ne-am putea îndepărta de frica de abandon şi de suspiciune, de gelozii şi de conflicte şi am înţelege că respingerea este născută din chemarea spiritului la starea sa de singurătate. Respingem compania celorlalţi atunci cînd din interior suntem chemaţi la comuniunea cu Sinele nostru. Respingem mulţimea şi chiar pe celălalt atunci cînd sinele divin ne invită să locuim împreună - din nou - în iubirea care nu are condiţii şi nu are nevoie de nimic. Totul este să ştim, să respectăm nevoia proprie şi nevoia altuia şi atunci vom putea fi mai buni cu noi înşine şi mai înţelepţi în relaţiile cu alţii..

Lucrurile simple de lîngă noi

Mediul în care trăim, stilul nostru de viaţă, muzica pe care o ascultăm, calitatea oamenilor care ne înconjoară, modul lor de a gîndi şi de a simţi realitatea ne ajută sua ne sabotează. Zgomotul toxic sau sunetele plăcute, mirosurile şi frumuseţea sau lipsa de frumuseţe a obiectelor din imediata apropiere ne influenţează emoţiile, sentimentele şi gîndurile. Semănăm izbitor cu atmosfera care ne înconjoară. Semănăm cu oamenii care ne sunt apropiaţi, cu cei pe care îI iubim şi – deopotrivă - cu cei pe care îI privim cu ochi urîţi. Întreaga materie din jurul nostru şi din noi înşine pulsează, trăieşte, conţine un sîmbure de inteligenţă extraordinară, pe care noi o captăm emoţional. Materia răspunde intenţiilor noastre şi – măcar că toate obiectele par nemişcate – la un nivel profund ele sunt într-o continuă stare de mişcare, sensibile la ceea ce gîndim, simţim şi trăim în mod profund. Avem nevoie să conştientizăm natura inteligentă a universului şi să ne armonizăm emoţional, pentru a împrăştia în aer mireasma de parfum a sentimentelor noastre minunate.


Materia dansează în ritmul atent şi profund dăruit al vieţii, al existenţei, al afirmaţiei. Lucrurile din jur iau forma emoţională pe care le-o atribuim. Lucrurile ne trimit înapoi plăcerea sau suferinţa, dragostea sau ura, frica sau încrederea. Atomii nu critică, nu ştiu să spună “nu” şi, în nici un caz, nu ne contrazic vreodată. În mod absolut şi exact, ei devin ceea ce noi spunem că sunt. De aceea maşinile noastre încep să nu mai funcţioneze cînd vrem să le vindem, or suntem nemulţumiţi de prestaţia lor, de frumuseţea, or de capacitatea lor. Casele devin şterse şi lipsite de personalitate, cînd suntem nemulţumiţi de felul în care arată. Cînd ascultăm muzică plină de amărăciune şi suferinţă, acestea dau năvală peste noi; cînd ascultăm muzică de relaxare, devenim relaxaţi. Să învăţăm acest dans al materiei şi să creăm în jurul nostru o atmosferă plină de iubire şi încredere în universul miraculos care ne înconjoară şi pe care îl creăm noi înşine. Cele mai simple lucruri pot crea în jurul nostru armonie, calm, bună dispoziţie şi bucurie. A menţine lucrurile din jur într-o stare care să ne placă, ne crează plăcere. A ne întîlni cu oameni plăcuţi, crează bucurie fiinţei noastre şi ne ajută să percepem mai uşor bucuria şi s-a atragem spre noi. Avem nevoie să repetăm tot ce ne face bine, să fim atenţi la ceea ce ne face bine( locuinţa, curăţenia de zi cu zi, oamenii care ne înconjoară, obiceiurile de a ne petrece timpul liber). Pentru că, nu atît împlinirea marilor noastre dorinţe ne dă starea de confort şi de armonie sufletească, ci acele obiceiuri pe care le întreţinem zi de zi..De aici începe prosperitatea noastră. De la felul în care ne simţim cu noi înşine şi cu lucrurile care vieţuiesc lîngă noi..

Un vis numit...Realitate

Dimineaţa, cînd te trezeşti dintr-un coşmar, răsufli “uşurat”, la gîndul că el n-a fost “real”! Apoi, mintea te înghionteşte şi te îmbie să te întrebi dacă nu cumva visul exprimă ceva ce ar putea fi real în ceea ce crezi că este chiar real; viaţa ta de zi cu zi. Dar şi-n vis totul pare atît de..real. Orice nebunie a visului se prezintă drept normală şi orice aberaţie capătă iz de claritate şi de realitate. Dragostea din vis pare atît de palpabilă, încît n-ai crede o secundă că nu este reală. Ai refuza complet să vezi că te afli în vis dacă cineva ar veni în el şi ţi-ar spune că-i vis, aşa cum refuzi să crezi că ceea ce vezi a fi “realitatea realităţilor” este un alt..vis! Dar, dacă ai avea abilitatea să priveşti mulţimea de vise din jurul tău, visele atît de diferite despre ce este realitatea şi cum este trăită ea în aceleaşi timp şi spaţiu, ai ..înţelege că te afli în plin ..vis.

Dacă ai observa că fiinţa care-ţi este dragă trăieşte o realitate a ei, o scenă de viaţă în care nu poţi pătrunde pentru că este atît de diferită de ceea ce visezi tu însuţi, ai înţelege natura realităţii. Ai şti că visezi şi ai înţelege că eşti aici şi acum într-un vis pe care-l plăsmuieşti în aşa fel încît să pară cît mai..real. In realitatea unui colţ de cartier plouă, iar în realitatea unui colţ alăturat este caniculă! În realitatea unuia viaţa se petrece într-o gură de canal, or desculţ, pe străzile îmbibate de praf şi de zgomot, iar în realitatea altuia..domneşte strălucirea la un loc cu agitaţia şi stresul. În vreme ce unul îşi trăieşte un vis de dragoste, altul trăieşte un vis de ură, dar fiecare crede..real ceea ce i se întîmplă lui. Realitatea umană apare ca un vis al..visătorului, ca o plăsmuire personală, în interiorul căreia..scenele de viaţă iau forma gîndurilor şi a trăirilor celui ce visează.

Ca şi în visul nopţii, visul realităţii noastre apare atît de palpabil încît l-am crede nebun pe acela ce ne-ar spune că..visăm. Dar, dacă “nebunul” îşi găseşte curajul de a dezvălui că realitatea este un vis al fiecăruia şi noi am privi cu interes către el, am putea încerca să visăm mai..frumos. În loc de ura noastră, am putea visa iubirea şi-n loc de îngrijorare am putea să ne gîndim cu încăpăţînare că totul este..Bine. Ne-am putea găsi un vis în care ..plăsmuirea noastră conţine mai multă ploaie, mai mult aer curat, mai multă graţie, dragoste şi bucurie şi mai puţină..tragedie. Oricum s-ar prezenta un vis, orice ni se întîmplă în el, vedem dimineaţa că a fost plăsmuire! La fel plăsmuirea continuă în ziua pe care o credem reală, în lumea ..miliardelor de realităţi ale miliardelor de oameni de pe Pămînt. Cel ce iubeşte visul vieţii sale se poate îmbogăţi cu ..o realitate profund iubitoare şi caldă, într-un vis în care atît de mulţi cred în coşmar. ŞI, iată, în vreme ce unii trăiesc vieţile lor ca pe-un coşmar, alţii – la distanţă de doi paşi, or numai de-o respiraţie - au puterea să viseze dragostea şi frumuseţea.

Rugaciune sincera

Rugăciunea făcută din toată inima, cu toată fiinţa are..putere. Experienţa apariţiei ajutorului divin în momentele cele mai critice ale vieţii noastre nu este o pură întîmplare, cît expresia disperării umane totale, care ne duce în starea de a ne ruga din toată inima. Cu toată fiinţa. A striga cu sinceritate absolută după ajutor – aceasta-i rugăciunea autentică. Aceasta-i rugăciunea totală, completă, rugăciunea auzită, care poate primi răspuns chiar şi..instantaneu. Pentru a atinge în mod autentic esenţa rugăciunii, avem nevoie să iubim total, or să trăim disperarea totală.

Nu ne putem permite să fim “nici reci, nici căldicei”, cum spune Biblia, căci sinceritatea înseamnă “a fi fierbinte”, iar a fi fierbinte înseamnă a fi sincer în mod absolut. A trăi- deopotrivă iubirea sau suferinţa- a atinge culmile trăirii; aceasta-i sinceritatea. Rugăciunea fierbinte primeşte răspunsuri puternice şi un sprijin ce se resimte, mai mult decît oriunde, chiar în interiorul celui ce se roagă. Biserica foloseşte termenul “a fi întărit” de Dumnezeu pentru a spune că..intervenţia divină se poate produce imediat, în inima şi în mintea omului cuprins de amărăciune. Dumnezeu se face cunoscut ca prezenţă în Sine, în interiorul omului. ŞI tocmai această prezenţă, neconştientizată altfel( căci mintea ne spune continuu că lucrurile lumii, puterea lumii şi Egoul nostru sunt mai presus decît Dumnezeu), apare..diafan în inimă şi în minte, recontextualizînd – practic – imaginea omului despre lume. Suferinţa se diminuează sub puterea acestei energii lăuntrice, iar ceea ce părea scufundat, lipsit de speranţă, urît şi în mod absolut fără sens, capătă dintr-o dată sens în percepţia celui ce se roagă. De aceea se spune că nimic nu este posibil fără Dumnezeu, căci Dumnezeu nu este o prezenţă care făptuieşte, cît una..care “energizează”, împrimă puterea de a iubi, a fi fericit, a percepe bucuria şi – prin această energizare – recontextualizează total mintea, percepţia şi experienţa omului.

Disperarea însăşi este expresia unei ..îndepărtări de “iubirea divină”! Dar, vedem bine, că îndepărtarea totală dezarmează mintea, care ştie, înţelege şi consimte că nu mai are soluţii prin instrumentele proprii. Că nu se poate salva singură. Egoul se sfărîmă ..în disperare absolută şi tocmai de aceea ea ne poate conecta urgent şi imediat la iubirea divină, ce se autorevelează..ca prezenţă în interior, acum şi aici. Energia de susţinere pe care o simţim în inima şi în mintea noastră devine o expresie profundă a intervenţiei divine. Dumnezeu nu ..ne atinge cu mîinile, nu “face” un lucru sau altul în locul nostru, nu ia chipul unui..controlor de trafic existenţial atotştiutor, cît..ni se arată sub forma trăirii interioare, a energiei pentru viaţă, a iubirii, a bucuriei, a păciii şi a impulsurilor interioare ce sprijină viaţa.

Martisor energetic

Imaginaţi-vă un canaf alb şi unul roşu...
Acum...aşezaţi în el imaginea unei flori pe care o iubiţi foarte mult.
Mie îmi plac în plan energetic trandafirii albi, aşa că eu vă trimit şi trandafiri albi, atât de mulţi câţi puteţi să vă imaginaţi fiecare. Vă puteţi imagina chiar şi o cameră plină cu trandafiri albi...Aş vrea să vă spun că obişnuiesc să le trimit trandafiri albi "în imaginaţie" şi oamenilor necunoscuţi, şi celor care mă deranjează, şi celor care îmi fac bucurii.
Acesta nu-i un simplu exerciţiu de imaginaţie, ci o puternică modalitate de a ne restructura energiile, de a ne ridica vibraţia, de a ne restabili sufletul şi mintea, dar şi de a-i ajuta pe cei din jurul nostru. Practicaţi acest exerciţiu energetic. Este minunat...El este, de fapt, mărţişorul meu pentru toţi cei ce vor deschide blogul...astăzi.
Sa aveţi o primăvară plină cu flori, deopotrivă în suflet, în minte şi în evenimente.