Uneori singuri, uneori impreuna

În interiorul fiinţei umane convieţuiesc – parcă - două nevoi opuse..Nevoia de singurătate şi nevoia de ..altul. Pendulăm între ele, ca schiorii desăvîrşiţi, numai că – spre deosebire de aceştia – nu suntem întotdeauna conştienţi şi nici destul de vigilenţi în a sesiza ce simţim. Nevoia singurătate, susceptibilă a izvorî din profunzimile Spiritului nostru, se exprimă ca nevoie de intimitate..Nevoia de altul, însă, cu rădăcini în Eul omenesc, cere iubirea altuia, protecţia altuia, ajutorul lui. Spiritul rîvneşte la singurătate. Omul rîvneşte la..alăturare, la însoţire şi la ajutor. Iar noi resimţim puternic aceste două opuse, de la o clipă la alta, de la un an la altul, de la o zi la alta. Ceva din noi pare a respinge mulţimea şi chiar apropierea celuilalt în anumite momente, iar acest sentiment ne poate speria. Ne poate da senzaţia că respingem să fim prea aproape “de un altul” sau prea mult timp aproape de el..ŞI atunci se consumă în interiorul nostru starea de nestatornicie, însoţită de vinovăţie, derută şi angoasă. ŞI, dacă ne simţim singuri, omul din noi ne cheamă cu un dor aprig către celălalt, către un altul, care să ne mîngîie, să ne fie aproape şi să ne iubească..
Oricînd ne trezim în una dintre aceste stări, esenţial este simplul fapt de a şti că ele trec şi se învîrt prin fiecare fiinţă, parcă spre a confirma natura duală din noi. Dacă partenerii noştri de viaţă au nevoie de singurătate atunci cînd noi avem nevoie să fim împreună, lucrurile pot îmbrăca o armură de tip “conflict”! ŞI, cum acest lucru se întîmplă adesea, este esenţial să cunoaştem că fiecare dintre aceste trăiri se înscrie în firescul vieţii..A privi spre nevoia de izolare a celuilalt ca spre un bibelou care şade firesc în vitrină, or ca spre autobuzul care trece pe stradă este un pas către înţelepciune şi vindecare a relaţiilor noastre. A privi spre nevoia celuilalt de a fi împreună ca spre ceva la fel de firesc, înseamnă a înţelege profund puterea nevoilor noastre interioare. Căci sufletul omenesc aleargă după singurătate şi izolare ca şi după a fi împreună cu altul, iar acest joc al alternanţelor, al opuselor ne determină, adesea, să ne înţelegem mai puţin unii pe alţii..Să ne oferim mai puţină libertate nouă înşine şi mai multă suferinţă. Să ne permitem mai puţine alegeri pentru noi înşine şi să-i închidem celuilalt puterea de a-şi alege ce are nevoie să facă, or să trăiască într-un anume moment..Relaţiile noastre ar fi mai mult pline de parfumul iubirii, al iertării şi al bucuriei dacă ne-am permite să vedem firescul acestor două nevoi. Ne-am putea îndepărta de frica de abandon şi de suspiciune, de gelozii şi de conflicte şi am înţelege că respingerea este născută din chemarea spiritului la starea sa de singurătate. Respingem compania celorlalţi atunci cînd din interior suntem chemaţi la comuniunea cu Sinele nostru. Respingem mulţimea şi chiar pe celălalt atunci cînd sinele divin ne invită să locuim împreună - din nou - în iubirea care nu are condiţii şi nu are nevoie de nimic. Totul este să ştim, să respectăm nevoia proprie şi nevoia altuia şi atunci vom putea fi mai buni cu noi înşine şi mai înţelepţi în relaţiile cu alţii..