În fața Adevărului, inima e copleșită de iubire!

”Căutaţi Adevărul, căci Adevărul vă va face liberi”! Dar, oare, ce este Adevărul? Dacă vedem un om rănit, a spune că omul acela este rănit înseamnă a exprima Adevărul? Dacă un om minte sau fură, înşeală, trădează, or loveşte, a spune că el face aceste lucruri înseamnă a spune Adevărul despre care ne vorbea Isus? Căci noi privim spre lucrurile ce ni se prezintă evident în faţă şi credem că ele reprezintă Adevărul. Un bărbat sau o femeie privesc către indiferenţa partenerului de viață și spun: ”Acesta-i Adevărul; omul de lîngă minte este indiferent”! Privind către ”adevărurile” nenumărate ce populează experienţa vieţii de zi cu zi, a căror lipsă de frumuseţe, de bucurie, de dragoste, de speranţă şi de pace nu poate fi pusă la îndoială, credem că  ele reprezintă Adevărul, dar ele sunt ceea ce credem noi că-i adevăr, nu adevărul însuși.

Fiinţa umană se confruntă cu dilema evidenţei unui adevăr încărcat de suferinţă, care pare să împiedice transcendenţa sau percepţia Adevărului despre care ne-a vorbit Isus. Dificultatea aceasta face din noi nişte inocenţi, dar şi nevinovaţi, şi neştiutori, la fel de lipsiţi de vină precum copiii, căci firele realităţii suferinţei ne împiedică “viziunea”, ne absorb şi ne determină să fim “opaci în faţa Adevărului”. Când vedem lumea în suferinţă, automat mintea noastră vedea suferinţa ca pe un adevăr. Mintea noastră  “nu ştie” şi “nu poate” înţelege că suferinţa este o umbră, or că avem opţiunea interioară de a alege să vedem Adevărul pe care-l ascunde suferinţa. Căci cele pe care le pătimim, nu reprezintă altceva decât “vălul mental” care ne ascunde Adevărul! Umbra reprezintă o stare a minţii. În clipa fantastică în care mintea vede că are şi altă opţiune, în clipa în care mintea înţelege că orice stare sau situaţie de viaţă poate fi văzută cu ochii iubirii, ai milei, ai iertării,  ai înţelegerii şi ai echilibrului, Adevărul apare de la sine. Adevărul spiritual, adevărul Lui Hristos este Iubirea. Orice alt argument, orice piedică în calea iubirii nu face decât să îngroaşe vălul mental şi să ne arunce în prăpastia inconştienţei, a inocenţei, dar şi a nevinovăţiei. Alegerea continuă a suferinţei nu este o stare intenţionată. Ca urmare, omul este nevinovat pentru patimile sale, dar el resimte vinovăţia în subconştient  ca efect al abaterii sale de la Adevăr.

Calea către adevărul lui Hristos este un fel în care alegem zi de zi şi cu orice ocazie iubirea ca mod de a exista. Să abandonăm orice altă strădanie, fie ea obţinerea unor mari câştiguri omeneşti, fie dragostea altui om, şi să alegem în locul câştigurilor imediate percepţia vindecătoare a iubirii, a milei şi a iertării. Dacă un om pe care-l iubiţi cu disperare nu vă răspunde prin iubire, continuaţi să iubiţi omul acesta, căci iubirea pe care o simţiţi pentru el este Adevărul. Dacă pierdeţi şi dacă sunteţi trădaţi, or expuşi suferinţei, căutaţi sensul experienţei şi păstraţi în minte dorinţa neclintită de a iubi şi a ierta, căci acestea sunt trăirile Adevărului. Trăirile minţii sunt acelea ce ne crează “umbra”. Este inevitabil pentru un om să nu aibă umbră şi este inevitabil pentru o fiinţă să nu cunoască suferinţa. Dar, precum Lotusul ce se înalţă în albul său pur din noroi, dragostea ce nu ne părăseşte niciodată se poate ivi în toată splendoarea sa tocmai atunci când noroiul umbrelor ne poate copleşi. Lumina lui Hristos trece mai înainte pe drumul Crucii. Este şi drumul nostru, drumul umbrelor şi al patimilor ce ne duc direct şi sigur spre Adevăr. Ceea ce vedem în lume este percepție despre Adevăr, dar adevărul are virtuțile divine înscrise în sine, iar el spune că noi suntem și avem totul, doar că mintea se înconjaoră de umbrele proprii și, din pricina lor, nu poate vedea prezența adevărului aici și acum. El este însă, iar noi avem să ne deschidem către a-l percepe, a-l cunoaște, a-l înțelege și a ne elibera de umbrele pe care mințile noastre le crează, de percepțiile care ne arată adevărul minții, adevărul omenesc, percepțiile noastre despre adevăr  și nu... ADEVĂRUL.

Tot ce vedem în lume e adevăr perceput. Adevărul despre care ne-a vorbit Iisus se află dincolo de percepție, acolo unde doar inima pătrunde uneori și, când o face, e copleșită de iubire!

Percepția liberă de emoții negative...ne face liberi!

Fără să iubim nu suntem conștienți cu adevărat, iar a nu fi conștienți înseamnă, de fapt, a nu găsi cu mintea noastră, a nu vedea niciodată binele din preajma noastră. Numai iubirea poate lua partea bună și numai ea poate găsi chiar și atunci când omul e căzut într-o prăpastie adâncă, soluția de ieșire. Fără iubire simțim frică, urâm, respingem, suferim, nu vedem ieșirea și dacă ea-i la un centimetru de respirația noastră.

Iubirea înseamnă a fi conștient de Sine, iar Sinele înseamnă putere, puterea de a depăși 

obstacolele, de a vedea căile frumuseții și binele chiar și în eșec. Subconștientul omenesc, programat negativ, programat pe ”nu pot”, ”nu-i bine”,  ”cineva sau ceva îmi face rău”, ”sunt în nesiguranță”, ” totul e pierdut”, ”nu am nici o soluție”, ” am eșuat” sau programat prin percepția că alții sunt cauza slăbiciunilor noastre, ne va condiționa permanent să gândim, să simțim și să acționăm greșit și fără iubire. Liberul arbitru al omului devine inactiv atâta vreme cât iubirea nu-i luminează mintea și nu-i deschide inima, căci fără un liber arbitru funcțional, coerent, pozitiv în esența sa, omul se simte înlănțuit de emoții negative, privat de libertate și constrâns să-și asume starea de inconștiență din care gândește și acționează. Revenirea noastră la iubire înseamnă și revenirea la rațiune, la logică, la acțiune corectă și la înțelegerea naturii reale a existenței. Forțele întunecate, cărora le atribuim  iraționalitatea noastră, întreaga cauză a suferinței pe care-o trăim, nu-s altceva decât gânduri și acțiuni create tot de noi, sunt expresii ale inconștienței noastre. 

Viața e o continuă ”alegere” între conștiență și inconștiență. Când noi alegem conștient să vedem, să observăm, să reacționăm și să acționăm negativ, să observăm excesiv răul, războiul, urâtul, să acuzăm, să ne autoacuzăm, să găsim vinovați, să ne înfricoșăm, alegem inconștiența și, în timp, inconștiența ne învăluie și ne absoarbe până acolo unde libertatea noastră dispare cu totul. Victoria emoțiilor negative din noi e totală, victoria inconștienței e totală atunci când liberul arbitru nu mai poate vedea nimic frumos și bun în existență, când soluțiile par să fie undeva, în exterior, în lume, dar nu le aduce nimeni. În această situație omul nu mai este liber. 

Suntem liberi atunci când putem vedea lumina vieții, când percepția  poate extrage și din întuneric ceva luminos, când mintea poate observa sensul și ”partea plină a paharului”. Uneori viața ne duce către pierderi majore și tocmai acolo se poate ascunde cel mai mare câștig pe care l-am avut vreodată, dar acesta devine invizibil minții și percepției aflate în prizonierat. Liberul arbitru e în puterea conștienței noastre; fiecare clipire a lui, fiecare secundă în care el lucrează în mod real, fiecare observație plină de adevăr, de curaj, de iubire și de pace ne duce către înțelegere și ne eliberează de negativitatea ce ne parvine din inconștiență. Fără a fi liberi de emoția negativă, ce se trezește în noi în relația cu experiențele vieții, nu suntem liberi; liberul nostru arbitru e captiv, nu mai putem alege, nu mai vedem adevărul, nu mai avem curaj, acceptare, înțelegere și iubire de câte ori emoția negativă ne domină. Emoția negativă, oricare ar fi ea, e semnul minciunii pe care ne-am spus-o mult timp nouă înșine, nu al adevărului. Emoția negativă nu e un ghid pentru adevăr, ci sesizează că discernământul ne este diminuat sau/și absent ca o consecință a gândirii greșite din trecut. 

Doar atunci când percepția e ghidată de iubire suntem cu desăvârșire liberi. Reflectați la asta! 

Dumnezeu aude ”tăcerile” noastre!

Una dintre rugăciunile pe care le auzim la slujbele religioase este o cerere de iertare:
”Iartă-ne, Doamne, greșeala făcută cu gândul, cu vorba sau cu fapta”!


Gândul nostru poate fi greșit, iată ce ne spune biserica. Vorba noastră poate fi greșită. Fapta noastră poate fi greșită. Dacă ne acceptăm fapta și, uneori înțelegem că și cu vorba păcătuim, ne e din cale afară de greu să ne înțelegem ”greșeala cu gândul”! Dar aceasta este cauza greșelilor, de aici, din gândul nostru, începe orice greșeală. Gândul nostru mânios e un gând greșit. Dar noi îl justificăm. Noi justificăm greșeala, o găsim curată, o găsim o reflecție corectă, care descrie ”realitatea”! Da, avem dreptate, uneori o descrie, dar ignorăm faptul că realitățile greșite sunt create de gânduri greșite, de vorbe greșite și de fapte greșite. Greșeala nu poate fi corectată tot printr-o greșeală, ci mai degrabă greșind, perpetuăm greșeala, îi dăm mai multă putere, căci cum ar putea ceva greșit că corecteze o greșeală? Cum ar putea un gând greșit să corecteze alt gând greșit? Nu se poate; un gând greșit poate fi corectat printr-un gând corect. O faptă greșită poate fi corectată printr-o faptă corectă. Non sensul gândului greșit e acela că el crede că poate corecta un alt gând greșit.


Gândul tău e o ...rugăciune. Când îți justifici furia e ca și cum te rogi să te simți rău și consecința imediată a gândului furios e aceea că te simți rău. Când nu vezi speranța pe aproape e ca și cum te rogi să te simți lipsit de speranță și, pe măsură ce gândești că nu vezi lucrurile frumoase din jurul tău, pe măsură ce gândești că nu există speranțe, simți că ești tot mai lipsit de speranță și te simți tot mai rău. Gândurile greșite crează emoții greșite. Emoțiile greșite pot crea restul; cuvinte, fapte și alte gânduri greșite. Acest lanț al slăbiciunilor nu se încheie pentru că tu ai dreptate, pentru că ai argumente care-ți justifică starea, pentru că ”asta e realitatea”: realitatea și dreptatea pe care te bazezi sunt tot creații ale gândirii greșite, care nu pot fi corectate tot printr-o gândire greșită. Numai gândirea corectă poate corecta. Iar gândirea corectă nu se înfurie, nu-și justifică răutatea, fiindcă natura ei nu este răutatea, nu face dreptate printr-o nedreptate și nu corectează răul prin gânduri rele.

Gândul corect focalizează partea bună a oricărei situații. Gândul corect nu caută să-l distrugă pe altul, să-l facă mai mic, mai slab, mai prost, să-l disprețuiască, să-l lovească, să-și arate superioritatea sau puterea. Gândul corect poartă în el forța iubirii și a înțelegerii. Orice nu înțelegem corect, ne provoacă o stare de rău, care ne apare automat în interior sub forma unei emoții neplăcute. Emoția neplăcută nu ne este un indiciu al adevărului, ci indiciul unei erori de gândire.
Să nu uităm că gândurile noastre sunt rugăciunile noastre. Cum gândim, așa ne rugăm. Să ne amintim de Moise care, mergând prin deșert, tăcea, dar simțea că e disperat și plin de teamă. Dumnezeu l-a întrebat: ”De ce strigi către Mine”? Deci, Dumnezeu îi auzise frica și gândul, rugăciunea fusese auzită, iar Dumnezeu auzise strigăul tăcut al lui Moise.
Așa se aud și ”tăcerile” noastre, căci urechile Domnului sunt ascunse în noi!

Spiritul vinului care...trezește conștiința și nu te îmbată

Culmea degustării de vinuri - să degust eu! :)

Am primit invitație la o degustare de vinuri; prietenul meu din copilărie, Mihai Gălățanu, mare cunoscător de vinuri(editează și niște reviste despre vinuri), a avut ideea să mă invite. În primul moment mi-am spus râzând: ”Să mă inviți pe mine la degustare de vinuri e ...culmea degustării”! Asta fiindcă nu beau deloc alcool. În urmă cu vreo două săptămâni m-a luat o amețeală cruntă de la un păhărel minuscul de vișinată. ”Dulcețurile” de genul ăsta sunt singurele băuturi pe care le tolerez din când în când, dar atât de rar încât le pot număra pe degetele unei mâini într-un an. La mine în casă există tot felul de băuturi, în frunte cu vinurile de calitate, dar nu sunt niciodată curioasă; nici nu le ating, ba chiar nu le văd deloc și, dacă vine cineva în vizită și mă prinde singură, îi dau ceva alcool doar dacă persoana cere. Altfel, uit complet că există alcool.

Programarea: voi bea și voi rămâne perfect conștientă

Am acceptat provocarea la degustarea de vinuri fără să mă gândesc la ceva anume, dar amuzându-mă permanent la gândul că nu beau alcool deloc... În ziua cu pricina, adică joi, 16 octombrie, înainte de a ajunge la Restaurantul Burebista(în spatele Hotelului Intercontinental), unde m-a întâmpinat cu un zâmbet larg Lucia Pârvu, o doamnă drăguță, însuși sufletul ”degustării”,  aș spune, apoi m-a preluat Mihai Gălățanu, care-mi pregătise un loc în capul mesei. ”Dacă mă îmbăt, măcar să mă vadă toată lumea bine”, am gândit o clipă. Am alungat repede gândul, fiindcă plecasem de acasă cu ideea năstrușnică de a face un experiment. Să beau și să rămân într-o stare de conștiință trează, lucidă, perfectă. Să beau și să mă simt ca și cum n-aș fi băut nimic. Mi-am amintit că doi mari inițiați au băut conștient o noapte întreagă, unul dintre ei a clacat  - în cele din urmă, dar altul a rămas perfect conștient și alcoolul nu i-a afectat conștiința cu nimic. O bună ocazie să fac acest exercițiu pentru prima oară în viața mea. Nu mi-am pus problema că nu voi reuși. Pur și simplu, mi-am spus că voi rămâne conștientă, lucidă, perfect odihnită. În stânga mea aveam ca vecin un prieten de pe Facebook, pe care-l vedeam pentru prima oară, un patron de presă, mare cunoscător al vinurilor, iar în dreapta aveam o doamnă care făcuse un masterat ”în vinuri”, la Paris. Vecinătatea cu ei m-a amuzat, dar nu m-am dat în lături să fac aprecieri. Am fost întâmpinați cu un vin spumant brut de la Casa Panciu, din care am băut puțin. Apoi a sosit un Dry Muscat de la Domeniile Ostrov, din 2013, care m-a cucerit. Cu acest vin a început aventura mea spirituală profundă, deși o începusem mirosind spumantul de la Casa Panciu. Aroma puternică a Muscatului m-a atras într-o lume în care pășeam pentru prima oară; lumea interioară a vinului. Încă nu eram complet conștientă de legătura subtilă pe care o realizasem, deși simțeam că vinul îmi șoptea o poveste, despre o lume catifelată, cu miros de parfum, în interiorul căreia se auzea - parcă - un soi de muzică a sferelor. ”Ce bun e”, am zis spontan, iar doamna Pârvu m-a confirmat, spunându-mi că vinul primise o medalie de aur la nu știu ce salon internațional. Ei, mi-a crescut încrederea în sine după o așa confirmare..

Transcendența prin ”vin”

Au venit și niște prepelițe, învelite în sos caramel și aruncate frumos peste niște cartofi la tavă, și rața pe varză, iar mai târziu seoriemnte diferite de brânzeturi, cu felii de mere, boabe de struguri și miez de nucă. Vinurile se perindau unul după altul. Am băut Muscatul cu totul. Aproape un pahar întreg.
Au urmat: Rose 2013 de la Domeniile Anastasia, apoi Rouge de Roumanie, 2011, de la Domeniile Sâmburești. Acest vin de Sâmburești m-a azvârlit direct în structura intimă, în esența vinului, în energia pe care o intuisem mai devreme. Țineam paharul cu ambele mâni și miroseam vinul cu ochii închiși(luam câte o gură apoi și îl țineam așa, timp în care se producea uniunea perfectă între mine și vin). Îi simțeam povestea, îi simțeam energia și, simțindu-l, părea că sunt într-o tainică și frumoasă poveste tet a tet cu o ființă. Devenisem una cu energia vinului, eram vinul însuși și vinul ...eram eu. O clipă de transcendență, asta a fost; o clipă în care am devenit însuși vinul, am intrat în acel loc fantastic al experienței de a fi iubirea din care s-a născut vinul. A venit apoi un Cabernet Sauvignon din 2011 - DD; Urlați Paganus, acesta și mai aromat, m-a împins mai sus, mai în mine, mai în profunzime. N-am băut totul de aici, dar m-am conectat cu totul, cu esența vinului. Am gustat cu bucurie din fiecare, am gustat binișor. A urmat Vinarte, Merlot - din 2012, Crama Dealul Dorului, Cabernet Sauvignon din 2013, apoi Cabernet Sauvignon 2011 și la urmă, desertul, Vinarte, Merlot din 2012. Printre degustări am avut un moment când mintea mă luase, șoptindu-mi că e de rău. Am cerut o cafea, nu un expresso, ci o cafea normală, care să fie mai ușoară, firește. Până a venit cafeaua m-am ocupat de mintea mea, repetându-i că eram într-un experiment, că trebuia să rămână clară, că totul era bine și că mă voi simți din ce în ce mai conștientă. Pe loc mi-am revenit din ușoara euforie care-mi spunea că mintea se îndoise de reușită. La final am băut de-a binelea, în două rânduri, din Merlot-ul dulce, a cărui aromă și dulceață ținea loc de prăjituri. Am ajuns acasă pe la miez de noapte și abia am ”scris” până pe la ora două, când eram mai lucidă decât în timpul zilei, fără pic de oboseală, fără pic de amețeală. Dimineață, la ora opt, am fost în picioare. O doamnă cochetă, pe care am întâlnit-o dimineață, a remarcat îndată; ”Ce bine arăți astăzi”! Iar o alta, pe care am întâlnit-o după amiază, mi-a spus, privindu-mă cu bucurie: ”Ce frumoasă ești”(complimentele venite de la persoane de același sex nu sunt suspecte, nu?).

Echilibrul celor două emisfere cerebrale

Ei, ce am făcut în plus, pe lângă autosugestie/ autoprogramare mentală fără să forțez nimic, pur și simplu, sub forma unor gânduri liniștite, libere și clare? Subconștientul mi-a readus o amintire în timp ce era la degustare; m-a ghidat să țin paharul cu ambele mâini. Mi-am amintit că citisem de mult că, atunci când bem ceva cu ambele mâini, cele două emisfere cerebrale se sincronizează perfect, lucrează în armonie și aceasta induce un echilibru în întregul câmp energetic, desigur, echilibrând capacitățile de funcționare ale creierului. deși nu băusem de mult timp cu ambele mâini, m-am trezit făcând-o acum. Subconștientul meu și-a folosit cunoștințele anterioare automat, pus în fața unei exepriențe pe care trebuia s-o ducă la îndeplinire. Starea de bine pe care am accesat-o în timpul acestui experiment voluntar este prezentă și acum, când scriu. ”Spiritul vinului” mi-a limpezit conștiința, nu a amețit-o, așa cum se întâmplă când bem inconștient. Cu această ocazie am înțeles că puteam să beau un păhăruț de vișinată și să mă amețesc zdravăn, dar nu fiindcă vișinata era problema, ci fiindcă eu beam, convinsă fiind că ”amețesc”! E adevărat că omul ”se îmbată”, cum spunem în limba română, nu este ”îmbătat” de vin. Ne îmbătăm noi pe noi înșine, fiindcă ne programăm mental să ne îmbătăm. Probabil calitatea deosebită a vinurilor este cheia ”băutului”, căci, dacă spiritul alcoolului e amețit, e de calitate joasă, energia lui e...la fel. Trascendența are loc în relația cu energia cea mai înaltă și, când o poți înțelege, când te poți apropia de ea, de fapt nu te îmbeți, ci te energizezi, te limpezești, devii iubirea care ești și iubirea care... a făcut vinul!

Schimbându-ne vibrația putem schimba orice

Sistemul Maestrului

“Noi ştim că orice acţiune mentală reprezintă o vibraţie şi că orice formă este, pur şi simplu, o formă de mişcare, adică o rată a vibraţiei. De aceea, orice vibraţie modifică instantaneu fiecare atom al corpului, fiecare celulă şi fiecare reacţie chimică din organism. Toate lucrurile din univers sunt ceea ce sunt, exclusiv datorită ratei lor vibratorii. Dacă schimbăm această rată, noi schimbăm practic natura, calitatea şi forma. Imensa panoramă a naturii, deopotrivă cea vizibilă şi cea invizibilă, este modificată constant prin simpla schimbare a ratei vibratorii. Gândul însuşi reprezintă o vibraţie, aşa că noi putem aplica această metodă inclusiv în cazul lui. Dacă îI vom schimba vibraţia, noi vom putea produce orice condiţie fizică pe care ne-o dorim la nivelul corpului nostru”, spune Charles F. Haanel în cartea “Sistemul Maestrului”, ED. Adevăr Divin. Cu alte cuvinte, acest excepţional autor şi cercetător al legilor spirituale ale universului ne spune că, schimbându-ne gîndurile, putem schimba orice situaţie s-ar manifesta în experienţa noastră, inclusiv o stare disperată a corpului fizic.

Concentrîndu-ne atenţia asupra gândurilor pozitive(sau asupra unor trăiri de apreciere, muțumire, recunoștință etc), care au o vibraţie înaltă sau “vibraţia Adevărului”, putem modifica o stare de boală, o situaţie problematică din vieţile noastre şi, dacă schimbarea se face în conştiinţa colectivă( adică grupuri mari de oameni gândesc cu încredere, cu speranţă, cu înţelepciune şi cu responsabilitate), putem schimba o criză economică mondială. “Sistemul Maestrului” ne spune că adevărata putere se află în puterea minţii de a se concentra asupra dorinţelor sale, a lucrurilor care sunt, deja, bune sau asupra celor ce pot fi cert îmbunătățite și  nu asupra lucrurilor pe care le respinge. Maestrul nu este acela dedicat efortului fizic concentrat, cât acela ce se poate concentra mental asupra gândurilor de înaltă vibraţie. Pe măsură ce vibraţia ni se modifică, pe măsură ce putem gândi puţin mai frumos, puţin mai bine, atragem..stări de spirit mai bune şi mai frumoase, dar şi evenimente de viaţă sau oportunităţi în planul experienţei fizice. 

Nici o schimbare în bine, fie ea socială, legislativă sau pur personală nu este posibilă din punctul de vedere al marilor maştri fără ca ea să apară mai întâi în mintea umană şi în starea de spirit. Cauzele lucrurilor nu se află în afara noastră.  Cauzele profunde ale puterii şi ale slăbiciunii, ale fericirii sau ale suferinţei umane se nasc în interior, sub forma gândurilor pe care le acceptăm ca fiind reale şi le cultivăm în mintea noastră. Iată de ce, înţelegând puterea minţii, mulţi oameni au reuşit să transforme sărăcia în bogăţie, urâţenia şi nefericirea în frumuseţe şi-n bucurie, or eşecul în succes. 
Reflectați la acest subiect și, mai ales, aplicați! Practicați....

Despre frica de …singurătate

”Atunci când te joci cu un copil și îți ascunzi fața în palme, el crede că ai dispărut, apoi când mori crede din nou același lucru”(Alexandru Preda – Bine ai Venit – Ed. Bo Yang)

Cu alte cuvinte, ”dispariția” e o iluzie, e o credință, e doar o percepție autohipnotică. Ceea ce vine în existență, nu poate să dispară. Ceea ce a apărut, a fost întotdeauna și va rămâne pentru totdeauna. Vălul morții este descoperit și înlăturat în clipa în care vom înțelege că noi, ca și copiii, care cred că am dispărut dacă ne ascundem fața în palme, vedem cu inocență ceea ce credem, nu realitatea. Și moartea e un fel de a te ascunde în umbra unei palme! Și când ești singur se poate să te autohipnotizezi, să crezi…că ești singur.

Dacă stai într-o mulțime, poți închide ochii și atunci…lumea va dispărea pentru tine. Lumea continuă să fie, dar ochii tăi închiși n-o mai văd și de aceea tu crezi că ești singur, tu spui ”sunt singur, nimeni nu e cu mine, nimeni nu mă iubește”! Și apoi deschizi ochii și vezi puzderie de lume în jurul tău, dar tu continui să-ți spui ”sunt singur, sunt singur și părăsit”! Degeaba există șapte miliarde de oameni pe pământ, degeaba te vor vizita unii, degeaba alții te vor suna, te vor întreba ”ce mai faci?”, vor dori să-ți vorbească, or să te viziteze. Vei vedea ce crezi și anume că ești singur!

Frica de singurătate e o stare autohipnotică, autocreată, ca și frica de moarte, adică frica din spatele fricii de singurătate. Când apare frica în tine, frica de singurătate, despre care vorbim acum, e doar un semn că ”vezi ca un copil”, că te afectează credința ta, nu singurătatea în sine. De îndată ce vei înțelege, ce vei deschide ochii conștiinței, de îndată ce vei accepta că vederea ta e inocentă și inexactă, vei vedea că lumea e plină de ființe și de aceea nu este posibil să fii vreodată singur. Lumea pare departe, pare să nu existe și tu pari să fii singur pentru că nu știi că iubești lumea și nu știi că ești iubit. Ai făcut doar o fixație; vrei să fii iubit de x, de y, de z, de copil, de soț, de o persoană anume și dacă aceea nu răspunde cum aștepți, dacă nu răsunde la un simplu telefon, singurătatea ta explodează, fiindcă tu crezi că ”nu ești iubit”! Celălalt nu răspunde fiindcă nu te iubește și dacă el nu te iubește, tu ești singur, îți spui. Nu e absurd? E absurd, e o gândire irațională, e o credință, pe care o ții strâns, să nu o pierzi, pentru că pierzând-o riști să-ți pierzi suferința de a fi singur, precum și frica de moarte.

De îndată ce vei deschide ochii și vei vedea puzderia de lume care populează pământul, vei observa că cineva te sună când ai nevoie. Cineva  vine la tine la momentul potrivit. Cineva te îmbrățișează fără nici o așteptare. Altcineva îți dăruiește un lucru exact când ai nevoie de el. Tu nu poți vedea acestea atâta vreme cât păstrezi iluzia că nu ești iubit, alimentându-ți sentimentul singurătății. Când crezi că ești singur e doar pentru că ți-e frică de moarte, iar frica nu-ți dă voie să vezi că și ea e un văl aruncat peste mintea ta, o palmă, care-ți ascunde prezența. Dispariția e o iluzie, e doar o credință, iată ce spune simplu și parcă venit din profunzimile spiritului, Alexandru Preda! Inocența noastră crede că un trup care dispare nu mai există. Doar copilul din noi crede aceasta, dar e numai o credință… Refectați, e o temă minunată!

Despre Alexandru Preda

Alexandru Preda este psiholog, unul care a trecut peste zidurile academice, a zburat spre tărâmul spiritului, al profunzimilor ființei, dând naștere, iată, unei cărți de înțelepciune. ”Bine ai venit”(Ed. Bo Yang), cartea lui Alexandru Preda, care va fi lansată duminică, 28 septembrie a.c, ora 16,00, la Hotel Parliament din București, str Izvor, nr 106, e – indiscutabil – o carte de înțelepciune, a cărei profunzime se ascunde în simplitatea ei. E atât de simplă încât te toate păcăli; nu e o carte care trebuie citită, cât mai degrabă simțită. Fiecare pasaj conține o cheie, o reflecție care te poate arunca într-o stare surprinzătoare de cunoaștere, în locuri ale sinelui tău în care n-ai mai fost vreodată.

Citind cartea am reflectat asupra unei teme interesante: mi-am dat seama că România nu i-a dat lumii mari inițiați, mari iluminați, ființe care să clatine de la rădcini experiența interioară a ființei umane și să ajungă în lumea întreagă prin învățăturile lor.  Sigur că avem pe Eliade, avem pe Țuțea, avem pe Cioran, îl avem pe Noica, avem sfinți, dar nu despre acest gen de mari spirite vorbesc aici, ci despre mari inițiați, despre un Osho al nostru, despre un Yogananda, despre un David Hawkins, despre ființe care mută conștiința în clipa în care au apărut și, prin cunoașterea lor, venită direct din spirit, ridică nivelul de conștiință al lumii întregi. Zic astăzi că avem șanse, iată, mai există semne, mai sunt oameni tineri, de vârsta lui Alexandru Preda, care par să se îndrepte către…acest destin. Însuși Alexandru Preda pare să…calce spre o asemenea cale și cred, sper că nu mă înșel!

Eu iubesc – eu sunt iubit

Eu iubesc – eu sunt iubit

Nu există în experiența umană nici o putere vindecătoare mai mare decât IUBIREA! Când un copil vine pe lume, are nevoie de aer, de lapte și de iubire: primele două îi hrănesc micuțul corp la nivel fizic, pe când iubirea îi hrănește corpul, sufletul, spiritul, întreaga ființă. Sunt dovezi științifice care arată că mângâierea are efecte minunate asupra bebelușului; îl ajută să crească mai repede, să fie mai vioi și mai inteligent. În pofide percepției noastre de ”suprafață” – aș zice – care ne arată că supraviețuim cu aer, cu apă și cu hrană solidă, nici o formă de hrană nu poate compensa absența iubirii. Iubirea este energia Vieții. Când nu trăim sentimentul de a avea iubire în noi înșine ne simțim dezenergizați. Lipsa de energie trebuie să ne atragă atenția asupra nevoii urgente de a ne recupera puterea noastră de a iubi.

Să iubim noi înseamnă să ne reconectăm cu Viața, cu energia care ne susține în această fabuloasă experiență numită ”viața noastră”!Când noi vom iubi, această stare se va reflecta înapoi spre noi, în virtutea legilor existenței, sub forma iubirii ce va veni către noi din lume. Așadar, dacă nu suntem iubiți este doar pentru că noi nu emitem iubire. Dacă simțim dezenergizare, apatie, dezinteres și chiar alte trăiri negative, care sugerează că energia noastră e în declin, avem nevoie să ne întrebăm:”Oare cum m-am îndepărtat de iubire? Oare ce aș putea face să iubesc din nou”?

Să iubim nu înseamnă să așteptăm venirea unui Mesia din afara noastră pentru a-l iubi, ci să facem pași mărunți spre recuperarea conexiunii noastre cu acest câmp magic și măreț al vieții, IUBIREA. Să dăruim iubire celorlalți și putem face aceasta prin cuvinte, prin gesturi mici, prin daruri cât de mărunte, dar care ne antrenează energia internă și ne reântorc rapid către iubire. Poți să gătești o mâncare cu drag pentru cineva, poți face curățenie pentru tine și pentru cineva, poți ajuta un om, poți spune un cuvânt frumos și poți trimite în lume un zâmbet, care-i dăruiește altui om un sentiment de bine. Toate aceste mici daruri ne întorc din drumul distructiv al așteptării, căci aceasta-i dezenergizarea: așteptarea de a fi iubiți, iar să fim iubiți e imposibil  în absența iubirii lăuntrice. Se întâmplă una ca asta pentru că iubirea e un câmp al conștiinței, însuși câmpul vieții, ascuns adânc în interiorul nostru, și de aceea nu-l putem găsi pe altă cale decât...creând condițiile de reconectare cu el în noi înșine.

”Eu iubesc” e condiția esențială pentru a fi iubit;  nu cred că există altă cale adevărată, ci doar un efect iluzoriu, autohipnotic al ființelor, care continuă să caute în afară ceea ce nu vine fără a fi în lăuntru!