Meditație...

Apa curgătoare e ...o expresie materializată a acceptării. Apa curge și...toate resturile, toate cioturile curg în sensul curgerii ei. Respirația curge:inspirăm, expirăm  și exprimăm viața, fără să ne gândim la asta. Prin ”inspirație” accepți ce vine, prin expirație accepți ce pleacă, acceptarea e însăși starea de a fi a existenței. Să stai liniștit și să...accepți: să fii și să accepți ce vine și ce pleacă: asta-i meditația. Viața însăși e meditația. Când ne opunem, când nu vrem, când respingem, când strigăm, când spunem ”nu, tu să nu fii, tu să nu exiști, tu nu ai voie aici și acum”, când îmbrâncim  lucrurile, întâmplările și oamenii, când le vrem departe de noi, ei, bine, atunci sfidăm ritmul vieții. Atunci le ținem aproape, atunci ne împovărăm cu prezența lor prelungită. E ca și cum i-am spune aerului să nu mai fie, ca și cum n-am vrea să trăim ce...este și acest lucru ne face mult rău, căci lucrul căruia-i opunem rezistență, persistă. Acest lucru înseamnă ”rezistență” la curgerea vieții. E ca și cum am deveni un ciot care se luptă cu apa, încercând s-o oprească. Poate că vom reuși o vreme, un timp oarecare, dar – în cele din urmă – ne vom epuiza în această dureroasă și grea încercare de a opri cursul apei. 

În cele din urmă, toate curg, toate sunt, toate trec. Trec iubirile, trec tristețile, trec durerile, trec fricile, trec neliniștile, trec toate acestea pe care le trăim pentru că...nu vrem, nu vrem ce pleacă, vrem ce n-avem, vrem ce nu ni se dă, vrem ce nu e al nostru. A accepta viața așa cum este e...un exercițiu tulburător! A accepta ce vine și ce pleacă, iubirea și ...neiubirea, pierderea și cîștigul, frumusețea și urâțenia, a le privi pe toate precum spectatorul care vede un film, a fi spectator în propria noastră existență e un exercițiu spiritual, cu efecte surprinzătoare. Eliberăm emoții negative prin acceptare, dăm jos haine energetice nevăzute, haine grele, dependențe, frustări și tensiuni, adică emoțiile pe care le-am hrănit încercând să ținem viața în loc.  Încercați acceptarea, stați în viață ca-ntr-o meditație prelungită, cu ochii închiși! Zi de zi, acceptați tot ce se întâmplă, experimentați...curgerea firească a vieții și veți vedea că...ea devine ca râul, curge firesc și voi curgeți împreună cu ea, duși de curenți. 

Sfântul care a ieșit din icoană și vindecarea miraculoasă

Mi-am amintit astăzi o povestioară foarte frumoasă despre un copil care se străduia să citească o carte și nu înțelegea nimic din ea. Un sfânt  a ieșit atunci din carte și i-a descifrat copilului înțelesul. Amintirea aceasta a reapărut în vreme ce o cunoștință pe care n-am văzut-o de mult timp îmi povestea fantastica ei comuniune cu un sfânt. În urmă cu ceva vreme femeia a primit un diagnostic nemilos: cancer de tiroidă, cacer malign. Cu toată suferința, cu toată spaima, cu toată greutatea acestui nefericit diagnostic, n-a pierdut speranța.

Vindecată de cancer malign

A început să meargă la Mănăstirea Ghighiu și acolo s-a simțit atrasă tulburător de o icoană în care...sfântul, despre care ea credea inițial că e Dumnezeu însuși, părea că se mișca. Se mișca în icoană, o privea mereu diferit și părea că ...iese din icoană și îi vorbește. Erau zile în care tristețea o sfâșia, dar sfântul o consola, spunându-i: ”O să fie bine, ai să vezi”! În alte zile se ducea la icoană cu o mare încredere în sine. Egoul ei se simțea puternic, stăpân pe sine și încrezător și atunci sfântul o certa: ”Nu e nimic de capul tău, ce te-a apucat? Nu vezi că n-ai făcut nimic de două săptămâni? Doar ai vegetat, doar ai gândit prostii!” Și ea se trezea spășită, umilă și revenea la smerenie după ceartă, se așeza pe un scaun în biserică și continua să comunice cu el. În alte zile sfântul ieșea din icoană și o mângâia. Uneori simțea că se revarsă asupra ei o iubire fără sfârșit, neomenească. În cele din urmă, după câteva luni de conversații cu sfântul care ieșea din icoană, femeia a citit undeva, deasupra icoanei:”Sântul Spiridon”! Vorbea cu Sfântul Spiridon. S-a dus și în Grecia, acolo unde sunt moaștele sfântului, iar iubirea pe care a trăit-o acolo...a fost de nedescris. Stând lângă moaștele sfântului a plâns neîntrerupt timp de patru ore.  În timpul acesta a ținut și un post drastic, cu sucuri de legume și de fructe, cu semințe. Miracolul deplin a fost confirmat în clipa în care, după opt luni de post și de conversații cu sfântul Spiridon, care ieșea din icoană, iubind-o și certând-o, după caz, analizele medicale l-au șocat și pe medicul ei: nu mai avea cancer.

Miracolul și iubirea necondiționată

M-am simțit privilegiată să ascult această minunată poveste adevărată și i-am cerut să-mi permită să scriu despre ea, simțind că – poate – cineva, altcineva are nevoie să știe că există miracole, că ele se pot întâmpla, că ele sunt întâmplări ascunse dincolo de logica și de rațiunea omenească. Sfântul iese din carte chiar și pentru a-i descifra copilului înțelesul cărții, dar – iată – sfântul iese din icoană pentru a o conduce pe femeie către miracolul propriei sale vindecări. Nici un lucru nu e prea mic, nici un lucru nu e prea mare sau prea greu pentru ca un sfânt să se întupeze, să se ”întruchipeze”, să prindă viață și să ajute o ființă care..se roagă lui. ”Auzeam instantaneu ce-mi spune, îmi spunea în mine, dar știam sigur că nu sunt eu cea care vorbește și știam sigur că nu e nici mintea mea. Cuvintele sfântului nu ieșeau din mine, ieșeau instantaneu, fără să treacă prin minte: nu mă puteam îndoi că este el nici dacă aș fi vrut”, îmi spunea femeia, privindi-mă cu ochii ei albaștri, din care părea că picură lumina divină și dragostea ce se manifestase prin ea pentru a o vindeca. ”Ce anume este un miracol”, s-a întrebat doctorul David Hawkins, un psihiatru american, care a avut o experiență de iluminare și o vindecare miraculoasă de cancer, devenind apoi cercetător al stărilor avansate ale conștiinței, unul încă insuficient înțeles. ”Dacă un eveniment se petrece în afara domeniului explicabilului sau dincolo de așteptările cauzalității lineare și ale paradigmei newtoniene, este numit miracol. Este o eventualitate realizată prin înlăturarea impedimentelor negativității. Acest lucru poate implica abandonarea sistemelor de cedință limitate(de genul lui ”este imposibil” sau ”e nemeritat”) sau a punctelor de vedere ale eului. Pentru cei care au atins nivele superioare ale conștiinței, nu numai că miracolul este un loc comun, dar el constituie cursul comun al evenimentelor și devine continuu”, a spus David Hawkins în cartea sa, ”Ochiul Sinelui de care nimic nu se poate ascunde”(Ed. Cartea Daath). Hawkins mai spune că, atunci când cineva atinge nivelul de conștiință al iubirii necondiționate, se poate vindeca.

Nici o problemă nu-i prea mică sau prea mare pentru un sfânt

Aș spune că, atunci când omul trăiește iubirea necondiționată, fie că e un copil care citește o carte, fie că-i o femeie matură, bolnavă de cancer, sfinții pot veni la el, pot prinde viață, îl pot atinge, pot comunica și pot face miracolul posibil. Neînțelegerea mesajului unei cărți nu-i o problemă prea mică pentru ca un sfânt să intervină, nici cancerul nu e o problemă prea grea pentru ca el să o evite. Să le cerem ajutorul sfinților chiar și în micile noastre probleme, să nu credem în imposibil atunci când ele par grele, să nu credem în incurabil și, în același timp, să practicăm clipă de clipă iubirea, această iubire fără condiții: iată micile sau marile chei ale vindecării. Niciodată să nu abandonați în fața unei provocări de viață: s-ar putea să vă întâlniți cu miracolul și să trăiți această experiență fantastică a coborârii sfinților din cărți, din icoane sau din ceruri. Cred că e un mare noroc într-o viață chiar să și asculți povestea unui miracol, dar s-o trăiești e un adevărat dar divin. Credeți în miracol, rugași-vă și, mai ales, iubiți, practicați iubirea în toate situațiile vieții, în toate relațiile și corectați-vă înfumurările Egourilor, căci ați văzut ce făcea sfântul când Eul femeii ieșea din matcă: o certa și ea redevenea smerită. Asta se întâmplă pentru că noi nu putem face nimic doar prin Eul nostru: iubirea, vindecarea, miracolul, tot ce-i minunat în această viață nu e posibil în afara Grației Divine și a Iubirii lui Dumnezeu, care se exprimă pin noi! ”Nu eu am făcut aceastea, ci Tatăl care este în Mine”, spune Isus! Tatăl face ca sfântul să iasă din carte și din icoană, iar noi avem doar să credem că aceste lucruri sunt posibile. 

Dacă n-ai pierdut un om drag, orice ai pierde, n-ai pierdut nimic...

!


M-am întâlnit astăzi cu un foarte vechi prieten, care și-a pierdut...unicul copil. Băiatul, care nu cred că împlinise 40 de ani, se căsătorea pentru prima oară în viața lui. În ziua căsătoriei, i s-a făcut rău, s-a prăbușit la propriu și a ajuns la spital. Nu la un spital din România , ci la unul din America. Diagnosticul nemilos a fost pus repede: cancer, un cancer de sânge, care i-a adus și plecarea din lume în numai câteva luni. Cele mai mari spitale din lume, cei mai mari speciliști, cei mai buni doctori din lume și banii cât de mulți n-au izbutit să lupte...cu destinul, cu acest sfârșit tragic. Când era mai fericit, când își întâlnise dragostea vieții lui, acest bărbat...a plecat, lăsând în urmă părinții sfâșiați de durere, o femeie care și-a pierdut iubirea violent și sute de cunoscuți și prieteni buimaci, șocați. ”Cum s-a întâmplat? Era sportiv de performanță, nu bea, nu fuma, nu se droga, trăia echilibrat. Era înalt, suplu și frumos. Atunci, de ce”, se întreabă tatăl plângând. Iar eu, incapabilă să-l consolez, incapabilă să-i dau vreun motiv, ridic din umeri și abia îmi stăpânesc lacrimile și emoțiile proprii.

Prin fața ochilor mi se perindă imaginea băiatului pe care îl cunoșteam și eu de când era copil. Îmi dau seama că o asemenea suferință nu are seamăn, e ceva ce te lasă fără toate explicațiile deștepte pe care ți le-ai dat vreodată despre lume și viață. Înțelegi că nu înțelegi nimic, înțelegi că nu poți mângâia cu nimic un om care-și pierde copilul și înțelegi că...măruntele tale pierderi omenești sunt un fel de apă de ploaie.  Că ai pierdut un leu sau o avere, că ai avut ghinion în dragoste sau copilul ți-a luat nota patru la școală, că te-ai lovit la picior sau te-a părăsit o persoană dragă...nu e mare lucru. Că nu ești iubit, că plângi, că nu ai bani de pâine..parcă nu e mare lucru, dar nu ești conștient că nu e mare lucru decât în prezența unui factor de comparație. Pe lângă durerea pierderii copilului tău sau a unei ființe iubite, toate pierderile și nefericirile acestei vieți sunt...un fel de mângâieri amărui, dar mângâieri. Ce vreau să vă transmit astăzi este chiar ideea aceasta: fiți conștienți de micimea pierderilor și a suferințelor pe care le trăiți, căci viața ne arată negru pe alb că a pierde o ființă dragă e ca și cum ai pierde o parte din tine. Și nu-i doar un...ca și cum ai pierde, e chiar o pierdere a unei părți din tine. o pierdere care te lasă cu o rană imposibil de vindecat. Să fii conștient că orice supărare trece. Orice trădare trece. În orice altă situație de viață ai fi, e bine. Fii conștient de binele tău, privind către durerea fantastică a unei mame sau a unui tată care-și pierde copilul. Viața ne învață și prin experiențele altor oameni că nimic nu se compară cu pierderea unei ființe iubite, căci fără aceasta rămânem ca niște jumătăți rătăcite, ca niște jumătăți de suflete.
Să învățăm să pierdem...în această viață. Să pierdem lucrurile mici, lucrurile nesemnificative. Că-s bani, că-s poziții sociale, că-s libertăți, că-s lucruri, că-s averi, chiar nu contează. Toate-s doar forme trecătoare, toate-s ..nimic. Să le lăsăm să treacă, dar să păstrăm în interiorul nostru bucuria de a fi prezenți aici, în această viață, pentru noi înșine și pentru cei care ne iubesc. Fiecare ființă are aproape pe cineva care s-ar pierde pe sine pierzând-o pe ea. Rămâneți lângă cei ce vă iubesc, stați cât mai mult posibil lângă oameni și lăsați lucrurile lumii să treacă mai ușor. Fiți mai buni, fiți varianta cea mai bună a celui ce puteți fi și bucurați-vă din tot sufletul pentru fiecare clipă alături de oamenii iubiți. A fi împreună cu cei pe care-i iubim...e un privilegiu, e un dar, e adevărata forță a vieții noastre. Dacă avem oamenii iubiți aproape, nu pierdem nimic important, ci numai forme pe care le posedăm, pe care le putem recrea, reconstrui și redobândi. Dacă n-ați pierdut un om drag, bucurați-vă: sunteți norocoși, fiți conștienți de norocul acesta fantastic!

Iubește-mă, te rog!


Care este nevoia fundamentală a ființei? N-am întrebat ”care este dorința fundamentală”, deși iubirea e și o dorință, dar înainte de a fi dorință, e nevoie. Nu doar de aer avem nevoie să trăim, nu doar de apă, nu doar de hrană, ci și de iubire. Iubirea e aerul sufletului, e mâncarea sufletului și e apa lui. Ființa care nu are iubire nu mai vrea să trăiască și e de înțeles asta, căci sufletul bea, mănâncă și respiră iubire. Iată ce spune Luule Vilma în cartea sa, ”Lumina Sufletului - Învață să ierți”(Ed. Dharana), despre momentul în care se naște un copil: ”Mama geme din cauza durerilor sale, moașa e agitată din cauza muncii sale, medicul e preocupat numai de rezolvarea problemelor sale. Copilul, însă, simte și imploră: iubiți-mă, vă rog, întrucât numai atunci îmi este bine. Fără iubire nu pot rezista...”.

Ei, bine, nu doar copilul non născut strigă ”iubește-mă”! Copilul, care continuă să fie o prezență ascunsă în noi, chiar și în cei mai vârstnici dintre noi, pare să păstreze în memorie  acest strigăt dintâi, așa încât în viața sa toată, prin tot ce face, prin tot ce caută, prin tot ce este, strigă disperat: ”iubește-mă, te rog”! În adultul rănit e un copil care strigă că vrea iubire. În bătrânul furios e un copil care cere iubire. În adolescentul rătăcit și disperat, e un bebeluș care strigă după iubire. În omul care pierde, în cel care greșește, în cel care ridică glasul la altul, în cel care lovește, în toate manifestările emoționale ale ființelor, un copil strigă disperat ”vreau să fiu iubit: nu mă iubești, dacă m-ai iubi, aș fi fericit”! Da, am fi fericiți dacă am avea iubire ne-ar cuprinde pacea, blândețea, bunătatea și ne-ar sfredeli pe dinăuntru înțelegerea pentru tot ce-i omenesc. Când suntem îndrăgostiți de o persoană trăim adevărata dimensiune a ceea ce poate iubirea, căci dragostea are în ea un fel de lumină, dar și un fel de nebunie. Îndrăgostitul strălucește, iartă, cântă, înțelege totul, se trezește bun fără să facă vreun efort: iubirea care-i hrănește sufletul iubește lumea, pur și simplu, și vede frumos chiar și urâtul. Iubirea poate lua în brațe copacii și poate vedea că și pietrele strălucesc. La această nebunie a iubirii visăm cu toții, dar așteptăm ca alții să ne iubească și, poate, această așteptare are în ea un firesc, poate-i chiar amprenta primelor clipe de viață, când - abia veniți pe lume, șocați de preocparea banală a celor ce ne întâmpină, de neștiința lor, de ignoranța lor - strigăm prin plânsul nostru dintâi: iubiți-mă, vă rog!

”Iubiți, vă rog”, zic și eu, căci acesta-i șocul bebeluțului, cum spune Luule Vilma: lumea care-l primește e banală, scufundată în nimicurile ei, îndepărtată de esența ei, de iubire. Iubirea pe care o dăruim e cel mai puternic vaccin împotriva celor mai aprige boli ale lumii. După iubire strigăm cu toții ca niște armate de a cerșetori și, poate, tocmai asta e problema: rămânem în stadiul de bebeluși, în acel strigăt inițial, în acea așteptare mistuitoare a iubirii pe care ceilalți au uitat-o printre grijile banale ale vieții. Să ieșim din așteptare înseamnă să iubim noi, să ne luăm înapoi puterea de a iubi, înțelegând că strigătul nostru după dragoste ar putea rămâne la fel de neânțeles cum a rămas strigătul copilului non născut. Toți spunem ”iubește-mă, te rog”, dar cine mai iubește dacă toți așteptăm doar să fim iubiți? Starea noastră firească e starea de iubire, cheia hranei sufletului nostru e-n puterea de a iubi, pe care o avem înscrisă în fiecare ungher al ființei și al biologiei noastre, dar șade ascunsă, încă neeliberată pentru mulți dintre noi din simplul motiv că am rămas...în așteptare. Și atâta ne obișnuim să așteptăm încât..dacă vine, dacă suntem iubiți într-o zi, ne cuprinde frica, groza și disperarea, căci iubirea e o forță, e un șuvoi nebunesc, e o stare de așa natură încât...schimbă toate reperele și ne dezbracă pe noi de Eul nostru, de orgoliile noastre și de tot ce am învățat că suntem. ”Te rog, iubește-mă” - ”Te rog, iubește tu”...ambele ipostaze sunt omenești și divine și, într-un fel sau altul, avem nevoie de amândouă, dar amândouă apar din starea noastră de ”a iubi”! Așa că... te rog, iubește tu! Te rog, iubește-mă!

Domnul...fericirii!

Aveam vreo 16-17 ani când mă plimbam pe stradă cu un băiat. Nu mai știu cine era băiatul, nici cum arăta, dar îmi amintesc ca acum..sentimentul profund, șocant, strivitor pe care l-am avut când el m-a întrebat: ”Maria, tu ești fericită”? N-am avut răspuns. Cuvintele mi-au rămas suspendate undeva, într-un spațiu tainic și fără putiință de descriere, în care tăcerea era tot ce puteam auzi în mine însămi! Nu știam dacă eram fericită, nu-mi pusesem niciodată o asemenea întrebare, nu avusesem vreodată experiența...gândirii despre fericire. Numai peste ani și ani, când am trăit dezastrul nefericirii, când am căzut în adâncurile disperării, am înțeles că nu mă puteam gândi la fericire și nu mă gândisem la ea până la vârsta de 19 ani din simplul motiv că atunci eram fericită. Nu aveam în cutiuța cu experiențe trăite opusul fericirii atunci când băiatul mă întrebase dacă sunt fericită. Dar eu eram fericită și nu știam că sunt. Am avut conștiența fericirii de atunci numai când am devenit nefericită și când am simțit impulsul și dorința perseverentă de a mă întoarce la starea de pace, de bine și de absență a negativității interioare pe care o avusesem până la vârsta de 19 ani. Ceea ce am căutat de-a lungul vieții a fost chiar întoarcerea acolo, în trăirea de pace și de frumusețe interioară în care fusesem fără nici un efort, întoarcerea la acel Eu pierdut în relația cu o lume dură, înfricoșătoare și cenușie, în ghearele căreia am căzut ca îngerul în Iad.

Așteptând fericirea din lume, a venit suferința!
Drumul către fericirea pierdută, calea către lumina lăuntrică în care eram( nu mă gândeam că sunt), a fost un fel de a mă dezbăra de toate obiceiurile de percepție, de gândire și de reacție pe care le învățasem în lume. Eu, cea fericită, cea fără de pizmă, cea fără de ură, cea fără de nimic rău înlăuntru, cea care traversase o mulțime de întâmplări grele de viață fără să mă doboare durererile lor, am devenit nefericită când am crescut și ochii mi s-au deschis într-o lume ca..din altă lume. Am căutat fericirea în oameni, în prieteni, în iubiri, în lucruri, în toate iluziile și-n deziluziile existenței și am văzut într-o zi că fericirea e ca o frântură, ca un petec de primăvară într-o iarnă vastă. Am văzut că ea vine într-o clipă și-n cealaltă clipă a și plecat. Căutarea mea spirituală mi-a dezvăluit incertitudinea și inconsistența lucrurilor lumii și, încetul cu încetul am observat că, atunci când eram fericită, pur și simplu, nu aveam lucruri, nu mă bazam pe oamenii din jur, dar îi iubeam cumva pe toți, fără nici o excepție, chiar pe cei mai răi dintre oameni. Îmi amintesc că trăiam stări de iubire halucinantă pentru persoane pe care le critica toată lumea și atunci nu știam că asta era fericire. Adultă fiind am devenit ca lumea. Am început să aștept fericirea din lume și am cunoscut suferința. Pe măsură ce mă atașam de fericirea însăși, pe măsură ce-o căutam cu îndârjire, ea aluneca mai încolo, ca o Fata Morgana, ea scăpa iarăși și iarăși, iar eu pierdeam legătura cu esența mea frumoasă. Nu era o pierdere continuă, slavă Domnului! Păstrasem nenumărate trăsături frumoase din vremea aceea și, probabil, ele mi-au fost bărcuțe care m-au purtat prin furtunile vieții, ajutându-mă să mă bucur de fiecare luminiș care-mi apărea în cale.

Trăind ca un Eu, te îndepărtezi de Sine!

Cu alte cuvinte, când se formează Eul, ne distanțăm cumva de Sinele nostru. Intensitatea și amploarea suferinței pe care o trăim descrie distanța dintre Eu și Sine, arată cât de departe suntem de adevărul divin și de lumina Sinelui nostru.  Fericirea e starea de conștiință în care plonjăm firesc, natural pe măsură ce ne apropiem de divinul din noi înșine.Eul e - în esența sa - un nefericit! Eul vede viața în afară, în lume și caută ca un mic cerșetor firimituri de fericire, pe care le soarbe din micile plăceri omenești. Dar, de îndată ce e satisfăcut, de îndată ce nu i se dă ceea ce așteaptă, de îndată ce realitatea lumii iese din schema sa de așteptare, Eul se inflamează, se supără, devine nefericit. Fericirea lui e condiționată de fiecare mică schimbare, de fiecare mică neîmplinire, de bătaia din aripă a unui fluture. Eul fiecăruia dintre noi are vocația suferinței, dar tocmai prin ea el cunoaște și recunoaște fericirea. Cum aș fi știut eu că fusesem fericită dacă n-aș fi fost nefericită? Eram fericită, dar nu știam asta. Nefericirea pe care Eul nostru o cunoaște e pentru ca noi să recunoaștem fericirea, să fim conștienți de fericire atunci când ea ...ESTE! Să stăm în ea cu luciditate și să-i gustăm atingerea în clipa în care este.

Domnul fericirii...
Fii conștient de fericire, asta e ideea! În fața fiecărei nefericiri, amintește-ți că Eul tău e un instrument de cunoaștere și de conștientizare, că el te poate duce în adâncurile Iadului pentru ca tu să-ți amintești că ai trăit deja în Rai. E bună și o zi a fericirii, precum e chiar ziua aceasta, dar fericirea e o stare de conștiință, care se dobândește cu transpirație, cu înțelepciune, cu iubire, cu încredere, cu nădejde și curaj. Pentru fericire avem nevoie să devenim frumoși lăuntric, cât de frumoși putem fi noi, fiecare dintre noi. Pentru fericire avem nevoie să înțelegem rolul suferinței, faptul că suferința este ingredientul prețios al fericirii. Nu să fugim de suferință, ci să-i înțelegem mesajul, să ne amintim că ea e ca un indicator care ne constrânge să mergem pe drumul către Sine, către Domnul fericirii...ascuns în noi înșine!

Practică frumusețea interioară - acesta este un post adevărat!

„Incercaţi să creaţi doar lucruri frumoase, nu aduceţi la viaţă nimic urât”, spunea Osho. În acest scurt citat s-ar putea ascunde o decizie şi nu una simplă, nu una oarecare, nu-i un fel de a decide sau a visa că vei câştiga un milion de euro, nici un fel de a te hotărî să te îmbogăţeşti, să ai o familie, să fii savant sau să inventezi o maşină care te duce în cinci minute pe lună! Să creezi doar lucruri frumoase ar putea fi, însă, o decizie de creştere, care poate conţine oricare dintre visele enumerate aici şi încă multe altele, mai mari, mai mici, mii şi miliarde de alte feţe ale experienţei. Dintr-o alegere ca aceasta – anume să creezi în viaţa ta numai lucruri frumoase, să nu-ţi dai voie ţie însuţi să faci nimic urat – s-ar putea naşte în tine, în conştiinţa ta, în inima ta, în mintea şi în manifestările vieţii tale o lumină fantastică! Poate că pare inocenţă, iluzie, poate părea nefiresc, chiar lipsit de sens să-ţi imaginezi că se poate să creezi doar lucruri frumoase, dar asta se întâmplă doar pentru că nu ştim, nu avem înţelegerea naturii noastre, care-i făcută anume pentru exprimarea frumuseţii.

Dacă am alege pentru o zi, două sau pentru o săptămână să nu aducem la viaţă nimic urât, nici măcar un gând, nici măcar un cuvânt, nici o idee, cu atât mai puţin o faptă sau un eveniment de viaţă, am experimenta iubirea, ca stare de conştiinţă în care suntem noi înşine, ca o stare ce ne aparţine, e-n noi şi nu depinde de nimeni şi de nimic altceva. O asemenea alegere poate şi, în mod obişnuit, ar trebui să însoţească decizia de a ţine post, căci altfel ce fel de post e acela în care te abţii de la mâncare, dar nu şi de la gânduri urâte, nu şi de la ură, respingere, frustrare, furie sau frică? Nu spune nimeni că trăirile acestea, ce ne intoxică minţile, inimile şi trupurile, nu sunt omeneşti, dar – de vreme ce ele conţin ceva urâţenie, ceva hidos, ceva terifiant, uneori vulgar şi alteori distructiv – pot fi considerate urâte. Dacă ne-am abţine de la „acest soi de urât lăuntric” cât de frumoasă ar fi lumea asta, cât de bucuroşi am fi să stăm unii cu alţii şi unii lângă alţii? De ce şi de cine ne-am ascunde, de ce ne-am mai încuia uşile şi-am ridica în jurul caselor noastre ziduri înalte, care să ne ferească de alţii, de acei alţii, de cei care „crează” lucruri urâte şi fac ca viaţa să pară urâtă? Cui i-ar mai trece prin minte să păsărească un copil, să ucidă pe cineva, să lovească, să-i de-a altuia droguri, să-l folosească pentru satisfacerea propriilor plăceri egosite, cine ar mai vrea să aibă dreptate dacă dreptatea te face o bestie, cine ar mai putea să simtă ura şi să-i ia altuia fie şi un ac dacă ar conştientiza „urâţenia” acestor fapte?

Aş spune că ne-am simţi cuprinşi într-un cerc al Graţiei dacă am practica în lăuntrul nostru, absolut conştient şi tainic, fără să batem tobele, fără să ne expunem meritele pe toate uliţele, „frumuseţea”. Să ne dăm nouă înşine câte o zi în care să gândim doar gânduri frumoase despre tot ce ne apare în cale, orice ar fi. Să postim „o zi” de la „ urât” i-ar fi de ajutor lumii în care trăim mai mult decât putem înţelege, căci simplul fapt de a practica frumuseţea face vârtejuri de lumină în lume şi în noi. Cei din jurul nostru s-ar putea să se simtă mai vii, să primească un sprijin energetic, o vigoare pe care o resimt ca aparţinandu-le în clipa în care gândul nostru pentru ei e rugăciune, e speranţă şi e iertare. În a „ţine post de la urât” e o generozitate a fiinţei şi o renunţare teribilă a ei, renunţarea la fericirea propriului Eu; egoismul nu poate fi destructurat în absenţa acestui gen de renunţare, dar nici fericirea nu poate fi cunoscută altfel. O zi fără nimic urât, iată o provocare, iată un test pe care ni-l putem da noi nouă înşine şi apoi putem experimenta consecinţele; o experienţă de zile mari, care se poate să ne atragă mai sus, către noi înşine, către un alt fel de a fi în lume şi a trăi aproape de natura noastră divină! 

Duhul frumosului este Hristos în noi! Reflectați la asta!

Să fim conștienți de ceea ce se întâmplă în interiorul nostru!

”Emanăm și captăm elemente sufletești fără întrerupere: semănăm cu o baterie electrică, ce mai întâi emană forță, pentru ca apoi să fie din nou încărcată. Atunci când ne cheltuim puterile prin conversații, prin scris, prin meditație sau prin diferite alte ocupații - suntem pozitivi: în caz contrar - negativi. (...) Este de o covârșitoare importanță mediul în care ne aflăm în timpul stării noastre negative, deoarece în acel timp, asemănător buretelui, absorbim fluidul sufletesc. (...) Un om obosit, aflat într-o societate de oameni neliniștiți, găsindu-se într-o stare de agitație febrilă, va recepționa, cel puțin pentru un timp, calitățile lor josnice: iar ei, la rândul lor, vor extrage din el forțe psihice, de care și așa e aproape secătuit. El va împrumuta felul lor de a gândi și a interpreta lucrurile, subestimându-se. Va pierde încrederea în sine și va deveni îndoielnic. Acele proiecte ce nu de mult i se păreau solide, vor deveni dintr-o dată întunecate”, spunea Prentice Mulford( cartea ”În zarea nemuririi”, Ed Dharana).


Vedeți ce spunea acest - zic eu - mare inițiat, care cunoștea tainele ființei umane încă din anii 1850: emanăm și captăm elemente sufletești. Energia noastră este emanată în mediul înconjurător și noi captăm energia din mediul înconjurător. Acest lucru este foarte profund: înțelegerea lui ne poate ajuta să ne îngrijim pe noi înșine și să ne responsabilizăm, în același timp, privind emisiile noastre mentale și emoționale, dar să și înțelegem că adesea ceea ce gândim și simțim s-ar putea să nu fie gândurile și simțirile noastre, cât unele preluate din mediul în care trăim. Felul în care ne petrecem timpul, natura gândurilor și a trăirilor noastre contează enorm, anturajul pe care-l frecventăm și ceea ce simțim în preajma lui ne pot schimba starea de spirit și viața însăși. Să fim conștienți de ceea ce se întâmplă permanent în interiorul nostru, apoi să conștientizăm mediul în care apar schimbări mari de gândire, de percepție și de simțire e o atitudine de autoresponsabilizare, care are un dublu efect: mai întâi ne ajută pe noi înșine și apoi îi ajută pe cei din jurul nostru. Subconștientul nostru preia emanațiile din mediu și, dacă în mediul imediat sunt oameni supărați, mânioși, care cred că nu e nimic de capul nostru, care ne invidiază, sunt geloși sau ne urăsc, atunci începem să ne simțim mizerabil. Emisile nu-s mai puțin bune dacă cei din apropierea noastră sunt deprimați, supărați pe sine, înfricoșați și plini de resentimente: apăsarea lor poate deveni apăsarea noastră. Fără să știe ei pot să ne absoarbă forțele sufletești pozitive, ei se pot simți minunat lângă noi, dar pentru noi se poate ca prezența lor să devină un dezastru.

Când suntem conștienți de ceea ce se întâmplă în interiorul nostru putem refuza gândurile și trăirile joase, amintindu-ne că se poate ca ele să nu fie ale noastre, deși le ascultăm ca izvorând din noi. Este important să ne petrecem timpul în meditație, în rugăciune, în credință, dedicându-ne unor activități pozitive, deci să ne ducem atenția în alte sfere ale conștiinței, în unele mai înalte și mai pline de energie hrănitoare. Sunt importante lecturile pe care le avem, emisiunile tv pe care le vizionăm, oamenii pe care-i întâlnim, căci toate acestea ne pot hrăni cu lumină sau ne pot otrăvi. În lumea aceasta nimic nu e fără nici un efort, iubirea și starea de bine nu vin de la sine, avem să lucrăm cu mintea, să fim conștienți și să ne responsabilizăm privind propriile noastre calități sau defecte, așa încât să devenim o sursă de lumină pentru oamenii din jurul nostru, identificând întunericul și refuzându-l atunci când apare în noi înșine. Contează ce mâncăm, ce bem, cu cine ne întâlnim, cu cine ne însoțim, ce ne preocupă, ce citim, contează ieșirea în natură, mișcarea fizică, fiindcă toate acestea pot deveni surse de lumină și de dragoste sau... sursă de hrănire negativă. Să avem grijă de alții înseamnă să avem grijă de noi înșine și, atunci când mintea și sufletul ne sunt asaltate de răutate, de răzbunare, de invidie, de ură, de neliniște, de deprimare, să le spunem nu acestor trăiri, să alegem ce anume dorim să trăim și să gândim, căci gândurile și trăirile noastre sunt forțe care pot schimba viața noastră și viețile oamenilor din jurul nostru.