Omul – ca un crab care încearcă să iasă din găleată!

Un om se plimba pe malul mării. La un moment dat a ajuns aproape de un pescar, care avea o găleată plină cu crabi. ”Ai face bine să acoperi găleata aia, fiindcă vor ieși toți crabii din ea”, a observat omul. ”A, nu e nevoie”, a zis pescarul înțelept. ”Când un crab se cațără pe marginea găleții, încercând să iasă afară, ceilalți crabi se reped la el și-l trag înapoi. Așa că nu e nevoie de nici un capac”. ”Pe măsură ce renunțăm la sentimentele negative, devenind mai ușori și mai liberi, vom vedea că, din păcate, lumea este exact ca o găleată cu crabi și atunci ne vom da seama de adevărata amploare a negativității sale. Când vom deveni conștienți de modul în care am fost duși cu preșul este foarte probabil să ne mâniem și să simțim dorința puternică de a ne elibera de constrângerea negativității”, scrie David Hawkins în cartea sa, ”Letting Go – Calea Renunțării”(Ed. Cartea Daath).

Povestea ”crabului care încearcă să iasă din găleată” e – simbolic – povestea omului care încearcă să se elibereze de negativitatea sa. Propria noastră minte, inocentă, în esența ei, la fel ca un copil, acceptă cu ușurință ”adevărurile” lumii înconjurătoare. Ni se induc permanent temeri, sentimente de vinovăție, sentimente de inferioritate, sentimentul că suntem răi și că ceva nu e regulă cu noi, cum și noi facem acestea în relația cu alții. Astfel, ne programăm continuu negativ și proiectăm programări asemănătoare asupra altora. Dacă vine un moment în care, precum crabul, încercăm să ieșim din ”găleata negativității”, primul lucru care se întâmplă este acela că lumea va acționa în așa fel încât să ne tragă înapoi, în găleată. Acesta e un fenomen pe care îl cunoaște orice preot: se manifestă atunci când omul decide să devină mai bun. El merge la biserică, se roagă, își schimbă comportamentul, se desprinde de felul său negativ de a gândi și a fi, dar îndată încep să i se întâmple tot felul de necazuri. I se îmbolnăvesc rudele sau el însuși, se întâmplă tot felul de accidente, rămâne fără slujbă sau cineva încearcă să-i ia bunurile, îl părăsesc oamenii apropiați etc. Acesta e felul în care crabii din lume”, adică lumea însăși, acționează inconștient pentru a te aduce înapoi, în găleata negativității, acolo unde se ascunde întunericul și minciuna, inconștiența, cu fricile ei, cu vinovățiile ei, cu mânia, cu ura, cu neliniștile prin care te-ai programat o viață întreagă. Cu alte cuvinte, când omul vrea să devină conștient de adevărul ființei sale, inconștiența îl atacă, îl atrage înapoi prin intervenția lumii înconjurătoare. Omul care a decis să meargă la biserică, să fie bun și să trăiască în adevăr tinde să renunțe, căci asociază conștiența și binele cu frica de rău. Toată frica acumulată de-a lungul vieții poate ieși la suprafața conștienței în așa manieră încât ”crabul” sfârșește prin a rămâne închis în găleată, alături de mulțimea în care domină inconștiența, frica, vina, ura, neliniștea, răul și ...minciuna despre sine.

Acesta este un fenomen teribil, pe care trebuie să-l luăm în calcul atunci când plecăm pe calea căutării de sine și, din pricina existenței sale, să ne așteptăm la ”un atac” frontal al forțelor întunecate din inconștientul colectiv. Atacul poate lua orice formă posibilă, de la moartea cuiva apropiat până la boală, părăsire, tot felul de pierderi emoționale, materiale sau de altă natură.  O vreme se vor ține lanț necazurile de capul ”crabului”, care vrea să iasă din găleată. Cel mai rău lucru pe care-l poate face el este să cedeze în fața fricii: la polul opus, cel mai bun lucru ar fi să meargă înainte, să-și urmeze decizia de a ieși la lumină, de a fi conștient și a nu ceda, orice s-ar întâmpla. În astfel de momente este vital să ne menținem calea către lumină și conștiență și, pentru că negativitatea implicată poate fi uriașă, singurul mod prin care ne putem apăra de căderea propriei minți în inspita negativității este ”rugăciunea permanentă” și convingerea că aceasta e doar o perioadă, e momentul în care lumea și crabii ei încearcă să ne ducă înapoi, în găleată.  Mintea noastră nu trebuie să cedeze în fața negativității; dacă o face, rămânem în găleată, rămânem inconștienți de adevăr și captivi în lumea forțelor inconștiente, iraționale, în care frica, vina, ura, mânia și toate trăirile negative nu depun nici un efort pentru a ne ține în ele.

Orice s-ar întâmpla, orice ni s-ar lua, orice am pierde, decizia de a merge către lumina conștienței și cunoașterea adevărului, susținută de rugăciune, iertare și acceptare, trebuie să rămână neschimbată. La capătul drumului ne așteaptă iubirea, adevărul și lumina, ne așteaptă conștiența și descoperirea că o viață întreagă ne-am lăsat programați negativ, autodistructiv de lumea înconjurătoare, care ne-a determinat să uităm că suntem ființe frumoase, inocente, capabile și minunate. La capătul acestui drum greu, iubirea divină va străluci în noi și va lumina apoi peste crabii care au rămas în găleată și care, impresionați de exemplul nostru persoanl, ar putea lua aceeași cale, asumându-și mai întâi condițiile vitrege ale momentului în care se vor confrunta cu umbra, cu întunericul, cu negativitatea specifică inconștienței. Să ținem drumul drept, să ne ținem decizia de ”a merge la biserică”( simbolic sau chiar real), orice s-ar întâmpla, orice suferință și orice pierdere ne-ar lovi. Trec toate, trec și acestea și...după ele e senin, e lumină, e dragoste, e dezvăluirea ființei frumoase , pe care mintea negativă ne-a ascuns-o... Acesta este momenutl în care războiul dintre forțele întunericului și cele ale luminii e la nivel maxim, când iraționalitatea luptă cu rațiunea, cândbinele luptă cu răul în interiorul nostru. Să știm aceasta înseamnă să avem deja cunoașterea că nu ne vom pierde, chiar dacă în calea noastră către ieșirea din găleată vom vedea că suntem singuri. În realitate, Dumnezeu este cu noi mai mult decât oricând! 

Îngerul m-a sărutat ...ieri

Ieri a fost prima zi în care, după 22 de ani de scris în presa cotidiană, n-am mai scris. S-a încheiat relația mea contractuală cu Jurnalul Național. Am mai avut o pauză de o lună și jumătate în acești 22 de ani, când am plecat de la ziarul Național, acum trei ani. Văd acest moment ca pe unul inițiatic, ca pe încheierea unei ”misiuni de viață”!

Editorialul pe care îl scriam a fost pentru mulți oameni, timp de 12 ani, punctul de plecare către SINE. Sunt mii de oameni care și-au schimbat traiectoria, căutările, percepțiile și viața însăși, citindu-l zi de zi. Cafeaua de dimineață a mii de oameni era însoțită de acest articol, care venea ca o oportunitate de meditație și - fără ca ei să știe, dar să simtă - de ridicare a vibrației energetice. Spun că văd acest moment ca pe unul de încheiere a unei misiuni de viață pentru că, înainte să scriu editorialul la ziarul Național(câteva luni înainte), am avut un vis. În vis scriam editorialul, care apărea pe prima pagină a ziarului, în partea de sus, dreapta. Oamenii îl decupau și împătureau articolul, iar atunci când îl deschideau din nou, din articolul împăturit apărea o cruce. ”E crucea celtică”, îmi spunea cineva în vis. Crucea celtică este simbolul inspirației Divine, al Voinței Divine. Peste câteva luni, când redactorul șef de atunci mi-a cerut să scriu editorialul, mi-am amintit de acest vis, dar nu i-a spus nimic. Articolul apărea, culmea, în dreapta primei pagini, în partea de sus, ca-n vis. În scurt timp am constat cu stupoare că oamenii decupau articolul, ca-n visul meu. 

Eu n-am scris nici o carte, dar mii de oameni au cărți cu aceste articole decupate. Și-au făcut propriile lor cărți cu ele. Ce poate fi mai frumos decât atât? Ce poate fi mai frumos decât ca acea carte pe care tu n-ai scris-o niciodată să existe în varianta pe care fiecare persoană a găsit-o potrivită pentru ea însăși, cu acel conținut care a impresionat-o pe fiecare? Acum trei ani, când am discutat cu Marius Tucă să scriu la Jurnalul Național, i-am spus: ”Cititorii mei sunt foarte speciali”(mă bucuram și mă mândream cu cititorii mei, desigur!), iar el a ripostat:”Știu, tocmai am fost la munte cu niște prieteni și doamna avea la ea  un dosar, în care își decupase articolele tale. Mi le-a arătat, era foarte încântată”! Chiar și acum, în era Internetului, mai erau oameni care decupau articolul, iar dovada o aveam zi de zi în fața ochilor. Unul dintre portarii de la blocul meu avea o asemenea carte, a venit cu ea, să mi-o arate. 

Pentru că am avut un vis premonitoriu, care s-a împlinit sută la sută, n-am făcut pași de retragere prin voința personală; am urmat întru totul Voința Divină, acceptând în acești ani și neajunsurile, și problemele, și chinurile energetice, provenite din conexiunea cu energia joasă, specifică presei cotidiene. Articolul meu era la polul opus al vibrației practicate de ziare. Mi-am luat misiunea în serios, am urmat întru totul Voința Divină, acceptând totul și practicând meditația, rugăciunea și conștientizarea în momentele dificile, în care energia colectivă era grea și plină de asperități. Am învățat în acești ani că distanța nu există la alt nivel, la nivel subtil; oamenii care mă citeau trăiau sentimentul straniu că în fiecare zi le răspund unei frământări personale. Adesea am avut probleme cu persoane apropiate, care mă suspectau că ”scriu despre ei” sau că ”am știut ceva despre ei” de la altcineva. În realitate, scriam din ”inspirație”, prin conectarea la câmpul energetic, subtil, de prezența căruia devenisem conștientă. Uneori începeam să scriu o idee, dar sfârșeam prin a scrie alta până terminam articolul. Cam asta este, pe scrut, povestea mea..., povestea unui vis, care m-a călăuzit timp de 12 ani și m-a ajutat să le aduc cititorilor mei energia călăuzitoare a Sinelui Divin, căci asta cred că s-a întâmplat. 

Patru oameni au susținut apariția acestui articol, care ieșea din tiparele presei scrise: redactorul șef de la Național, de acum 12 ani, Gheorghe Voicu, cel care mi-a cerut să scriu mai întâi, și patronul ziarului, Iliuță Naghi. În ultimii trei ani au fost încă doi oameni, de data asta la Jurnalul Național: Dan Voiculescu, cel care a sesizat articolul când lucram la Național, și Marius Tucă. Eu le mulțumesc tuturor din toată inima și cred că cititorii mei (sunt unii care au întâlnit articolele în momente în care se gândeau să-și curme viețile, știu sigur acest lucru) trebuie să știe că există mâini nevăzute, prin care a lucrat bunul Dumnezeu spre ajutorul lor și, la rândul lor, să le trimită un gând de iubire, de mulțumire și de recunoștință acestor oameni. 

Ironia sorții: ieri, 2 noiembrie, în prima zi în care nu am scris la ziar, imaginea blogului meu s-a schimbat și mi-a dispărut fotografia de acolo. Cred că programul a generat o fotografie în locul fotografiei mele, care era acolo, tot în colțul din dreapta, sus: nu știu ce reprezenta fotografia, n-am reușit să deslușesc, dar pe ea scria mare, mare: ”SĂRUTUL ÎNGERULUI”! Ieri, toată ziua, cine a intrat pe blogul meu, a putut vedea în locul chipului meu fotografia cu ”Sărutul Îngerului”. Astăzi dimineață era altă fotografie... Sărutul Îngerului a venit ieri, parcă spre a-mi mângâia nostalgia și a-mi aduce un mesaj de dragoste din tărâmurile care lucrează prin mâinile oamenilor, dincolo de conștiența lor. 

Voi continua să scriu pe blog pentru aceia dintre dumneavoastră care sunteți atrași de lumină, de conștiența de sine, care căutați, nu senzaționalul, nu amăgirea, ci lumina conștiinței și adevărul. Forțele binelui și ale răului, forțele întunecate și cele luminoase sunt aici, sunt în noi; ne luptăm noi cu noi înșine, conștientul cu inconștientul, lumina conștienței cu întunericul îngropat în inconștient, rațiunea cu absența ei, negativitatea emoțională se opune iubirii și a conștientizării. Omul se opune lui Dumnezeu și aceasta este sursa suferinței omenești, sursa întunericului și a iraționalității noastre. Dacă ați înțeles că a gândi contează, că rațiunea este imposibil să fie corectă în absența iubirii, că nu gândim rațional din emoțiile noastre negative, că iubirea s-ar putea să ne despartă de tot ce am știut că suntem, atunci știu că mă veți căuta în continuare. 

”Îngerul m-a sărutat ieri” și de aceea ”sunt aici pentru toți cei care vin la mine”. Vă iubesc!

În fața Adevărului, inima e copleșită de iubire!

”Căutaţi Adevărul, căci Adevărul vă va face liberi”! Dar, oare, ce este Adevărul? Dacă vedem un om rănit, a spune că omul acela este rănit înseamnă a exprima Adevărul? Dacă un om minte sau fură, înşeală, trădează, or loveşte, a spune că el face aceste lucruri înseamnă a spune Adevărul despre care ne vorbea Isus? Căci noi privim spre lucrurile ce ni se prezintă evident în faţă şi credem că ele reprezintă Adevărul. Un bărbat sau o femeie privesc către indiferenţa partenerului de viață și spun: ”Acesta-i Adevărul; omul de lîngă minte este indiferent”! Privind către ”adevărurile” nenumărate ce populează experienţa vieţii de zi cu zi, a căror lipsă de frumuseţe, de bucurie, de dragoste, de speranţă şi de pace nu poate fi pusă la îndoială, credem că  ele reprezintă Adevărul, dar ele sunt ceea ce credem noi că-i adevăr, nu adevărul însuși.

Fiinţa umană se confruntă cu dilema evidenţei unui adevăr încărcat de suferinţă, care pare să împiedice transcendenţa sau percepţia Adevărului despre care ne-a vorbit Isus. Dificultatea aceasta face din noi nişte inocenţi, dar şi nevinovaţi, şi neştiutori, la fel de lipsiţi de vină precum copiii, căci firele realităţii suferinţei ne împiedică “viziunea”, ne absorb şi ne determină să fim “opaci în faţa Adevărului”. Când vedem lumea în suferinţă, automat mintea noastră vedea suferinţa ca pe un adevăr. Mintea noastră  “nu ştie” şi “nu poate” înţelege că suferinţa este o umbră, or că avem opţiunea interioară de a alege să vedem Adevărul pe care-l ascunde suferinţa. Căci cele pe care le pătimim, nu reprezintă altceva decât “vălul mental” care ne ascunde Adevărul! Umbra reprezintă o stare a minţii. În clipa fantastică în care mintea vede că are şi altă opţiune, în clipa în care mintea înţelege că orice stare sau situaţie de viaţă poate fi văzută cu ochii iubirii, ai milei, ai iertării,  ai înţelegerii şi ai echilibrului, Adevărul apare de la sine. Adevărul spiritual, adevărul Lui Hristos este Iubirea. Orice alt argument, orice piedică în calea iubirii nu face decât să îngroaşe vălul mental şi să ne arunce în prăpastia inconştienţei, a inocenţei, dar şi a nevinovăţiei. Alegerea continuă a suferinţei nu este o stare intenţionată. Ca urmare, omul este nevinovat pentru patimile sale, dar el resimte vinovăţia în subconştient  ca efect al abaterii sale de la Adevăr.

Calea către adevărul lui Hristos este un fel în care alegem zi de zi şi cu orice ocazie iubirea ca mod de a exista. Să abandonăm orice altă strădanie, fie ea obţinerea unor mari câştiguri omeneşti, fie dragostea altui om, şi să alegem în locul câştigurilor imediate percepţia vindecătoare a iubirii, a milei şi a iertării. Dacă un om pe care-l iubiţi cu disperare nu vă răspunde prin iubire, continuaţi să iubiţi omul acesta, căci iubirea pe care o simţiţi pentru el este Adevărul. Dacă pierdeţi şi dacă sunteţi trădaţi, or expuşi suferinţei, căutaţi sensul experienţei şi păstraţi în minte dorinţa neclintită de a iubi şi a ierta, căci acestea sunt trăirile Adevărului. Trăirile minţii sunt acelea ce ne crează “umbra”. Este inevitabil pentru un om să nu aibă umbră şi este inevitabil pentru o fiinţă să nu cunoască suferinţa. Dar, precum Lotusul ce se înalţă în albul său pur din noroi, dragostea ce nu ne părăseşte niciodată se poate ivi în toată splendoarea sa tocmai atunci când noroiul umbrelor ne poate copleşi. Lumina lui Hristos trece mai înainte pe drumul Crucii. Este şi drumul nostru, drumul umbrelor şi al patimilor ce ne duc direct şi sigur spre Adevăr. Ceea ce vedem în lume este percepție despre Adevăr, dar adevărul are virtuțile divine înscrise în sine, iar el spune că noi suntem și avem totul, doar că mintea se înconjaoră de umbrele proprii și, din pricina lor, nu poate vedea prezența adevărului aici și acum. El este însă, iar noi avem să ne deschidem către a-l percepe, a-l cunoaște, a-l înțelege și a ne elibera de umbrele pe care mințile noastre le crează, de percepțiile care ne arată adevărul minții, adevărul omenesc, percepțiile noastre despre adevăr  și nu... ADEVĂRUL.

Tot ce vedem în lume e adevăr perceput. Adevărul despre care ne-a vorbit Iisus se află dincolo de percepție, acolo unde doar inima pătrunde uneori și, când o face, e copleșită de iubire!

Percepția liberă de emoții negative...ne face liberi!

Fără să iubim nu suntem conștienți cu adevărat, iar a nu fi conștienți înseamnă, de fapt, a nu găsi cu mintea noastră, a nu vedea niciodată binele din preajma noastră. Numai iubirea poate lua partea bună și numai ea poate găsi chiar și atunci când omul e căzut într-o prăpastie adâncă, soluția de ieșire. Fără iubire simțim frică, urâm, respingem, suferim, nu vedem ieșirea și dacă ea-i la un centimetru de respirația noastră.

Iubirea înseamnă a fi conștient de Sine, iar Sinele înseamnă putere, puterea de a depăși 

obstacolele, de a vedea căile frumuseții și binele chiar și în eșec. Subconștientul omenesc, programat negativ, programat pe ”nu pot”, ”nu-i bine”,  ”cineva sau ceva îmi face rău”, ”sunt în nesiguranță”, ” totul e pierdut”, ”nu am nici o soluție”, ” am eșuat” sau programat prin percepția că alții sunt cauza slăbiciunilor noastre, ne va condiționa permanent să gândim, să simțim și să acționăm greșit și fără iubire. Liberul arbitru al omului devine inactiv atâta vreme cât iubirea nu-i luminează mintea și nu-i deschide inima, căci fără un liber arbitru funcțional, coerent, pozitiv în esența sa, omul se simte înlănțuit de emoții negative, privat de libertate și constrâns să-și asume starea de inconștiență din care gândește și acționează. Revenirea noastră la iubire înseamnă și revenirea la rațiune, la logică, la acțiune corectă și la înțelegerea naturii reale a existenței. Forțele întunecate, cărora le atribuim  iraționalitatea noastră, întreaga cauză a suferinței pe care-o trăim, nu-s altceva decât gânduri și acțiuni create tot de noi, sunt expresii ale inconștienței noastre. 

Viața e o continuă ”alegere” între conștiență și inconștiență. Când noi alegem conștient să vedem, să observăm, să reacționăm și să acționăm negativ, să observăm excesiv răul, războiul, urâtul, să acuzăm, să ne autoacuzăm, să găsim vinovați, să ne înfricoșăm, alegem inconștiența și, în timp, inconștiența ne învăluie și ne absoarbe până acolo unde libertatea noastră dispare cu totul. Victoria emoțiilor negative din noi e totală, victoria inconștienței e totală atunci când liberul arbitru nu mai poate vedea nimic frumos și bun în existență, când soluțiile par să fie undeva, în exterior, în lume, dar nu le aduce nimeni. În această situație omul nu mai este liber. 

Suntem liberi atunci când putem vedea lumina vieții, când percepția  poate extrage și din întuneric ceva luminos, când mintea poate observa sensul și ”partea plină a paharului”. Uneori viața ne duce către pierderi majore și tocmai acolo se poate ascunde cel mai mare câștig pe care l-am avut vreodată, dar acesta devine invizibil minții și percepției aflate în prizonierat. Liberul arbitru e în puterea conștienței noastre; fiecare clipire a lui, fiecare secundă în care el lucrează în mod real, fiecare observație plină de adevăr, de curaj, de iubire și de pace ne duce către înțelegere și ne eliberează de negativitatea ce ne parvine din inconștiență. Fără a fi liberi de emoția negativă, ce se trezește în noi în relația cu experiențele vieții, nu suntem liberi; liberul nostru arbitru e captiv, nu mai putem alege, nu mai vedem adevărul, nu mai avem curaj, acceptare, înțelegere și iubire de câte ori emoția negativă ne domină. Emoția negativă, oricare ar fi ea, e semnul minciunii pe care ne-am spus-o mult timp nouă înșine, nu al adevărului. Emoția negativă nu e un ghid pentru adevăr, ci sesizează că discernământul ne este diminuat sau/și absent ca o consecință a gândirii greșite din trecut. 

Doar atunci când percepția e ghidată de iubire suntem cu desăvârșire liberi. Reflectați la asta! 

Dumnezeu aude ”tăcerile” noastre!

Una dintre rugăciunile pe care le auzim la slujbele religioase este o cerere de iertare:
”Iartă-ne, Doamne, greșeala făcută cu gândul, cu vorba sau cu fapta”!


Gândul nostru poate fi greșit, iată ce ne spune biserica. Vorba noastră poate fi greșită. Fapta noastră poate fi greșită. Dacă ne acceptăm fapta și, uneori înțelegem că și cu vorba păcătuim, ne e din cale afară de greu să ne înțelegem ”greșeala cu gândul”! Dar aceasta este cauza greșelilor, de aici, din gândul nostru, începe orice greșeală. Gândul nostru mânios e un gând greșit. Dar noi îl justificăm. Noi justificăm greșeala, o găsim curată, o găsim o reflecție corectă, care descrie ”realitatea”! Da, avem dreptate, uneori o descrie, dar ignorăm faptul că realitățile greșite sunt create de gânduri greșite, de vorbe greșite și de fapte greșite. Greșeala nu poate fi corectată tot printr-o greșeală, ci mai degrabă greșind, perpetuăm greșeala, îi dăm mai multă putere, căci cum ar putea ceva greșit că corecteze o greșeală? Cum ar putea un gând greșit să corecteze alt gând greșit? Nu se poate; un gând greșit poate fi corectat printr-un gând corect. O faptă greșită poate fi corectată printr-o faptă corectă. Non sensul gândului greșit e acela că el crede că poate corecta un alt gând greșit.


Gândul tău e o ...rugăciune. Când îți justifici furia e ca și cum te rogi să te simți rău și consecința imediată a gândului furios e aceea că te simți rău. Când nu vezi speranța pe aproape e ca și cum te rogi să te simți lipsit de speranță și, pe măsură ce gândești că nu vezi lucrurile frumoase din jurul tău, pe măsură ce gândești că nu există speranțe, simți că ești tot mai lipsit de speranță și te simți tot mai rău. Gândurile greșite crează emoții greșite. Emoțiile greșite pot crea restul; cuvinte, fapte și alte gânduri greșite. Acest lanț al slăbiciunilor nu se încheie pentru că tu ai dreptate, pentru că ai argumente care-ți justifică starea, pentru că ”asta e realitatea”: realitatea și dreptatea pe care te bazezi sunt tot creații ale gândirii greșite, care nu pot fi corectate tot printr-o gândire greșită. Numai gândirea corectă poate corecta. Iar gândirea corectă nu se înfurie, nu-și justifică răutatea, fiindcă natura ei nu este răutatea, nu face dreptate printr-o nedreptate și nu corectează răul prin gânduri rele.

Gândul corect focalizează partea bună a oricărei situații. Gândul corect nu caută să-l distrugă pe altul, să-l facă mai mic, mai slab, mai prost, să-l disprețuiască, să-l lovească, să-și arate superioritatea sau puterea. Gândul corect poartă în el forța iubirii și a înțelegerii. Orice nu înțelegem corect, ne provoacă o stare de rău, care ne apare automat în interior sub forma unei emoții neplăcute. Emoția neplăcută nu ne este un indiciu al adevărului, ci indiciul unei erori de gândire.
Să nu uităm că gândurile noastre sunt rugăciunile noastre. Cum gândim, așa ne rugăm. Să ne amintim de Moise care, mergând prin deșert, tăcea, dar simțea că e disperat și plin de teamă. Dumnezeu l-a întrebat: ”De ce strigi către Mine”? Deci, Dumnezeu îi auzise frica și gândul, rugăciunea fusese auzită, iar Dumnezeu auzise strigăul tăcut al lui Moise.
Așa se aud și ”tăcerile” noastre, căci urechile Domnului sunt ascunse în noi!

Spiritul vinului care...trezește conștiința și nu te îmbată

Culmea degustării de vinuri - să degust eu! :)

Am primit invitație la o degustare de vinuri; prietenul meu din copilărie, Mihai Gălățanu, mare cunoscător de vinuri(editează și niște reviste despre vinuri), a avut ideea să mă invite. În primul moment mi-am spus râzând: ”Să mă inviți pe mine la degustare de vinuri e ...culmea degustării”! Asta fiindcă nu beau deloc alcool. În urmă cu vreo două săptămâni m-a luat o amețeală cruntă de la un păhărel minuscul de vișinată. ”Dulcețurile” de genul ăsta sunt singurele băuturi pe care le tolerez din când în când, dar atât de rar încât le pot număra pe degetele unei mâini într-un an. La mine în casă există tot felul de băuturi, în frunte cu vinurile de calitate, dar nu sunt niciodată curioasă; nici nu le ating, ba chiar nu le văd deloc și, dacă vine cineva în vizită și mă prinde singură, îi dau ceva alcool doar dacă persoana cere. Altfel, uit complet că există alcool.

Programarea: voi bea și voi rămâne perfect conștientă

Am acceptat provocarea la degustarea de vinuri fără să mă gândesc la ceva anume, dar amuzându-mă permanent la gândul că nu beau alcool deloc... În ziua cu pricina, adică joi, 16 octombrie, înainte de a ajunge la Restaurantul Burebista(în spatele Hotelului Intercontinental), unde m-a întâmpinat cu un zâmbet larg Lucia Pârvu, o doamnă drăguță, însuși sufletul ”degustării”,  aș spune, apoi m-a preluat Mihai Gălățanu, care-mi pregătise un loc în capul mesei. ”Dacă mă îmbăt, măcar să mă vadă toată lumea bine”, am gândit o clipă. Am alungat repede gândul, fiindcă plecasem de acasă cu ideea năstrușnică de a face un experiment. Să beau și să rămân într-o stare de conștiință trează, lucidă, perfectă. Să beau și să mă simt ca și cum n-aș fi băut nimic. Mi-am amintit că doi mari inițiați au băut conștient o noapte întreagă, unul dintre ei a clacat  - în cele din urmă, dar altul a rămas perfect conștient și alcoolul nu i-a afectat conștiința cu nimic. O bună ocazie să fac acest exercițiu pentru prima oară în viața mea. Nu mi-am pus problema că nu voi reuși. Pur și simplu, mi-am spus că voi rămâne conștientă, lucidă, perfect odihnită. În stânga mea aveam ca vecin un prieten de pe Facebook, pe care-l vedeam pentru prima oară, un patron de presă, mare cunoscător al vinurilor, iar în dreapta aveam o doamnă care făcuse un masterat ”în vinuri”, la Paris. Vecinătatea cu ei m-a amuzat, dar nu m-am dat în lături să fac aprecieri. Am fost întâmpinați cu un vin spumant brut de la Casa Panciu, din care am băut puțin. Apoi a sosit un Dry Muscat de la Domeniile Ostrov, din 2013, care m-a cucerit. Cu acest vin a început aventura mea spirituală profundă, deși o începusem mirosind spumantul de la Casa Panciu. Aroma puternică a Muscatului m-a atras într-o lume în care pășeam pentru prima oară; lumea interioară a vinului. Încă nu eram complet conștientă de legătura subtilă pe care o realizasem, deși simțeam că vinul îmi șoptea o poveste, despre o lume catifelată, cu miros de parfum, în interiorul căreia se auzea - parcă - un soi de muzică a sferelor. ”Ce bun e”, am zis spontan, iar doamna Pârvu m-a confirmat, spunându-mi că vinul primise o medalie de aur la nu știu ce salon internațional. Ei, mi-a crescut încrederea în sine după o așa confirmare..

Transcendența prin ”vin”

Au venit și niște prepelițe, învelite în sos caramel și aruncate frumos peste niște cartofi la tavă, și rața pe varză, iar mai târziu seoriemnte diferite de brânzeturi, cu felii de mere, boabe de struguri și miez de nucă. Vinurile se perindau unul după altul. Am băut Muscatul cu totul. Aproape un pahar întreg.
Au urmat: Rose 2013 de la Domeniile Anastasia, apoi Rouge de Roumanie, 2011, de la Domeniile Sâmburești. Acest vin de Sâmburești m-a azvârlit direct în structura intimă, în esența vinului, în energia pe care o intuisem mai devreme. Țineam paharul cu ambele mâni și miroseam vinul cu ochii închiși(luam câte o gură apoi și îl țineam așa, timp în care se producea uniunea perfectă între mine și vin). Îi simțeam povestea, îi simțeam energia și, simțindu-l, părea că sunt într-o tainică și frumoasă poveste tet a tet cu o ființă. Devenisem una cu energia vinului, eram vinul însuși și vinul ...eram eu. O clipă de transcendență, asta a fost; o clipă în care am devenit însuși vinul, am intrat în acel loc fantastic al experienței de a fi iubirea din care s-a născut vinul. A venit apoi un Cabernet Sauvignon din 2011 - DD; Urlați Paganus, acesta și mai aromat, m-a împins mai sus, mai în mine, mai în profunzime. N-am băut totul de aici, dar m-am conectat cu totul, cu esența vinului. Am gustat cu bucurie din fiecare, am gustat binișor. A urmat Vinarte, Merlot - din 2012, Crama Dealul Dorului, Cabernet Sauvignon din 2013, apoi Cabernet Sauvignon 2011 și la urmă, desertul, Vinarte, Merlot din 2012. Printre degustări am avut un moment când mintea mă luase, șoptindu-mi că e de rău. Am cerut o cafea, nu un expresso, ci o cafea normală, care să fie mai ușoară, firește. Până a venit cafeaua m-am ocupat de mintea mea, repetându-i că eram într-un experiment, că trebuia să rămână clară, că totul era bine și că mă voi simți din ce în ce mai conștientă. Pe loc mi-am revenit din ușoara euforie care-mi spunea că mintea se îndoise de reușită. La final am băut de-a binelea, în două rânduri, din Merlot-ul dulce, a cărui aromă și dulceață ținea loc de prăjituri. Am ajuns acasă pe la miez de noapte și abia am ”scris” până pe la ora două, când eram mai lucidă decât în timpul zilei, fără pic de oboseală, fără pic de amețeală. Dimineață, la ora opt, am fost în picioare. O doamnă cochetă, pe care am întâlnit-o dimineață, a remarcat îndată; ”Ce bine arăți astăzi”! Iar o alta, pe care am întâlnit-o după amiază, mi-a spus, privindu-mă cu bucurie: ”Ce frumoasă ești”(complimentele venite de la persoane de același sex nu sunt suspecte, nu?).

Echilibrul celor două emisfere cerebrale

Ei, ce am făcut în plus, pe lângă autosugestie/ autoprogramare mentală fără să forțez nimic, pur și simplu, sub forma unor gânduri liniștite, libere și clare? Subconștientul mi-a readus o amintire în timp ce era la degustare; m-a ghidat să țin paharul cu ambele mâini. Mi-am amintit că citisem de mult că, atunci când bem ceva cu ambele mâini, cele două emisfere cerebrale se sincronizează perfect, lucrează în armonie și aceasta induce un echilibru în întregul câmp energetic, desigur, echilibrând capacitățile de funcționare ale creierului. deși nu băusem de mult timp cu ambele mâini, m-am trezit făcând-o acum. Subconștientul meu și-a folosit cunoștințele anterioare automat, pus în fața unei exepriențe pe care trebuia s-o ducă la îndeplinire. Starea de bine pe care am accesat-o în timpul acestui experiment voluntar este prezentă și acum, când scriu. ”Spiritul vinului” mi-a limpezit conștiința, nu a amețit-o, așa cum se întâmplă când bem inconștient. Cu această ocazie am înțeles că puteam să beau un păhăruț de vișinată și să mă amețesc zdravăn, dar nu fiindcă vișinata era problema, ci fiindcă eu beam, convinsă fiind că ”amețesc”! E adevărat că omul ”se îmbată”, cum spunem în limba română, nu este ”îmbătat” de vin. Ne îmbătăm noi pe noi înșine, fiindcă ne programăm mental să ne îmbătăm. Probabil calitatea deosebită a vinurilor este cheia ”băutului”, căci, dacă spiritul alcoolului e amețit, e de calitate joasă, energia lui e...la fel. Trascendența are loc în relația cu energia cea mai înaltă și, când o poți înțelege, când te poți apropia de ea, de fapt nu te îmbeți, ci te energizezi, te limpezești, devii iubirea care ești și iubirea care... a făcut vinul!

Schimbându-ne vibrația putem schimba orice

Sistemul Maestrului

“Noi ştim că orice acţiune mentală reprezintă o vibraţie şi că orice formă este, pur şi simplu, o formă de mişcare, adică o rată a vibraţiei. De aceea, orice vibraţie modifică instantaneu fiecare atom al corpului, fiecare celulă şi fiecare reacţie chimică din organism. Toate lucrurile din univers sunt ceea ce sunt, exclusiv datorită ratei lor vibratorii. Dacă schimbăm această rată, noi schimbăm practic natura, calitatea şi forma. Imensa panoramă a naturii, deopotrivă cea vizibilă şi cea invizibilă, este modificată constant prin simpla schimbare a ratei vibratorii. Gândul însuşi reprezintă o vibraţie, aşa că noi putem aplica această metodă inclusiv în cazul lui. Dacă îI vom schimba vibraţia, noi vom putea produce orice condiţie fizică pe care ne-o dorim la nivelul corpului nostru”, spune Charles F. Haanel în cartea “Sistemul Maestrului”, ED. Adevăr Divin. Cu alte cuvinte, acest excepţional autor şi cercetător al legilor spirituale ale universului ne spune că, schimbându-ne gîndurile, putem schimba orice situaţie s-ar manifesta în experienţa noastră, inclusiv o stare disperată a corpului fizic.

Concentrîndu-ne atenţia asupra gândurilor pozitive(sau asupra unor trăiri de apreciere, muțumire, recunoștință etc), care au o vibraţie înaltă sau “vibraţia Adevărului”, putem modifica o stare de boală, o situaţie problematică din vieţile noastre şi, dacă schimbarea se face în conştiinţa colectivă( adică grupuri mari de oameni gândesc cu încredere, cu speranţă, cu înţelepciune şi cu responsabilitate), putem schimba o criză economică mondială. “Sistemul Maestrului” ne spune că adevărata putere se află în puterea minţii de a se concentra asupra dorinţelor sale, a lucrurilor care sunt, deja, bune sau asupra celor ce pot fi cert îmbunătățite și  nu asupra lucrurilor pe care le respinge. Maestrul nu este acela dedicat efortului fizic concentrat, cât acela ce se poate concentra mental asupra gândurilor de înaltă vibraţie. Pe măsură ce vibraţia ni se modifică, pe măsură ce putem gândi puţin mai frumos, puţin mai bine, atragem..stări de spirit mai bune şi mai frumoase, dar şi evenimente de viaţă sau oportunităţi în planul experienţei fizice. 

Nici o schimbare în bine, fie ea socială, legislativă sau pur personală nu este posibilă din punctul de vedere al marilor maştri fără ca ea să apară mai întâi în mintea umană şi în starea de spirit. Cauzele lucrurilor nu se află în afara noastră.  Cauzele profunde ale puterii şi ale slăbiciunii, ale fericirii sau ale suferinţei umane se nasc în interior, sub forma gândurilor pe care le acceptăm ca fiind reale şi le cultivăm în mintea noastră. Iată de ce, înţelegând puterea minţii, mulţi oameni au reuşit să transforme sărăcia în bogăţie, urâţenia şi nefericirea în frumuseţe şi-n bucurie, or eşecul în succes. 
Reflectați la acest subiect și, mai ales, aplicați! Practicați....