Cum îi vorbește Duhul Sfânt inimii noastre?

"Când omul primeşte ceva dumne­ze­iesc, inima i se bucură. Când primeşte ceva diavolesc, inima i se tulbură. Când inima creştinului primeşte ceva de la Dumnezeu, nu mai caută să se în­credinţeze pe altă cale străină că acel lucru provine de la Domnul. Prin însăşi această lucrare se convinge că a primit ceva ceresc. Şi asta pentru că simte roadele Duhului – dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia (Ga­la­teni 4,22-23). (...) Sfântul Macarie Egipteanul explică; chiar dacă Satana va reuşi să arate vedenii luminoase, totuşi, cu nici un chip nu va putea produce o stare de pace în inimă. Prin acest semn se cunosc lucrările lui". (Un serafim printre oameni – Sfântul Serafim de Sarov; Ed. Egumeniţa). (http://www.jurnalul.ro/cautare/maria-timuc-104617.html)

În ultima vreme am studiat viața și învățătura Sfântului Serafim de Sarov. Mă atrage în mod deosebit acest sfânt, poate și pentru faptul că explică atât de frumos ”ce este Duhul Sfânt”(voi scrie un articol despre Duhul Sfânt și, în special, despre felul în care îl descrie Sfântul Serafim de Sarov). Articolul aparut astazi in Jurnalul National, din păcate postat într-un colț din lipsă de spațiu, dar...nimic nu-i întâmplător, nu-i așa?), din care am luat citatul de mai sus și pe care vă recomand să-l citiți, accesând link-ul meu de autor, vorbește despre inima omenească, în calitatea ei de instrument al discernământului nostru. Inima știe precis ce-i bine și ce-i rău, nu mintea. Când inima este în stare de pace sau simte alte trăiri virtuoase ea este inspirată de Duhul Sfânt. Când inima este tulburată, nu suntem pe drumul cel bun, spune Sfântul Serafim de Sarov.
Pentru cei care sunt pe un drum spiritual acum ar fi minunat să înțeleagă, să se ghideze după inimă și, atunci când sunt tulburați, să-și corecteze atitudinea interioară prin rugăciune, prin meditație, prin fapte bune, prin schimbări de gândire. Noi discernem cu inima, iată ce idee minunată și, cred eu, adevărată!

Nu te îngrijora, prietene!

Când curgem în și prin adevăr, când facem ceea ce e bine pentru toți, când suntem în noi înșine împăcați și fără griji, putem simți că spusele lui Isus ”nu te îngrijora pentru ziua de mâine, căci Domnul știe ce-ți trebuie și îți va da” sunt adevărate. Viața curge fără efort și cele obișnuite ale vieții se așează unele după altele, armonios și cu grație, chiar și atunci când pare că ne însoțește dizarmonia și răul.
Am vizitat zilele trecute un prieten preot, la mănăstirea la care slujește. Nu mi-a răspuns la telefon, dar am zis; ”Mă duc oricum. Dacă-l găsesc, bine! Dacă nu, merg în biserică, mă rog și asta este”. Fără griji am plecat de acasă, întârziind pentru diferite treburi mărunte care apăreau tocmai când eram pe picior de plecare. Și iată că am ajuns la mănăstire și tocmai când treceam prin fața casei preotului, un om îi bătea strașnic la ușă. Preotul a apărut în prag în clipa în care am ajuns în dreptul casei sale. Uite că, dacă vrea Dumnezeu ceva, n-ai nevoie de telefon. Cu mintea, chiar si preotul poate crede că-i îndreptățit să nu răspundă. Dar înțelepciunea vieții restabilește adevărul și, dacă ești în pace în tine, cel pe care ai vrea să-l întâlnești îți apare în cale. Roditoare a fost această întâlnire neprevăzută, căci din ea s-a născut și bucuria preotului de a-l fi vizitat fără o nevoie omenească, ci numai din prietenie. Am plecat de la el cu o icoană a Sfântului Nicolae în brațe și, multe zile după aceea mi-am amintit că mare taină-i în ”lipsa de îngrijorare”. Că ea face ca Dumnezeu să lucreze și mintea să stea liniștită. Dacă n-ai îngrijorare sfârșești prin a face ceea ce vrea Dumnezeu, iar ce vrea Dumnezeu nu-i niciodată rău.
Obstacolul sau ceea ce te întârzie pe drum nu-i nici el fără de rost. Oprirea nu-i o întâmplare, și-n ea se găsește un tâlc ascuns al existenței. Obstacolul are nevoie de acceptare, căci acceptarea lui nu provoacă îngrijorare. Acceptarea prezenței obstacolului și răspunsul interior blând în fața lui îi dezamorsează puterea nefastă și-i dezvăluie, în același timp, rostul în dinamica existenței. Un obstacol nu-i bun sau rău, ci-i mai degrabă un indicator de drum. Văzut ca semn de circulație pe marea autostradă a existenței, obstacolul ne arată că el nu-i rodul întâmplării, cât..semnul opririi necesare. Este necesar sa ne oprim uneori, este necesar să amânăm momentul curgerii noastre prin lume și asta pentru că următoarea piesă pe drumul nostru nu-i, încă, la locul stabilit. Inteligența vieții este atât de vigilentă încât puterea noastră de a o înțelege nu-i decât ca apa care ajunge la genunchiul broaștei. Și, dacă înțelegerea noastră se lovește de limite, atunci ceea ce avem de făcut este să ne curățăm de îngrijorare. Căci curățenia aceasta îi permite inteligenței vieții să se miște în folosul nostru și al celor din jur.
Orice s-ar întâmpla are un sens.
NU căuta sensul, căci el se dezvăluie singur, apare din mers. Să știi că există un sens în toate înseamnă să-ți permiți mai puțină îngrijorare.
”ȘI dacă x a făcut cutare lucru, cum să nu mă îngrijorez”? Ei, bine, orice a făcut x, y sau tu însuți, dacă-i făcut, nu-i degeaba. Fapta are treabă, fapta duce undeva, fapta are un înțeles. Atât să înțelegi; că fiecare lucru are înțeles și sens. Stai liniștit, roagă-te, fă ceva dacă ești inspirat către o acțiune, urmează călăuza interioară, pacea și binele lăuntric, căci ele te vor duce sigur acolo unde trebuie să fii. Stai fără griji; cineva are grija ta clipă de clipă. Dacă ești singur, nu te îngrijora. Grija îți prelungește singurătatea și-i semnul că nu știi, nu ai înțeles și nu vrei să accepți că toate au un sens. Dacă nu știi că este sens în toate, cum ai să accepți atâtea nebunii ce se întâmplă pe lume? Ai să fii revoltat, supărat, mereu pus pe harță și pe judecată. Asta îți tulbură mai mult vederea lăuntrică. Asta nu-ți dă voie să înțelegi. Asta te face să te opintești și să crezi că grija ta este prețioasă. De fapt, pacea-i de la Dumnezeu, grija-i de la minte. Cel ce se călăuzește prin pace, pășește în voința divină și îngerii lui lucrează liberi pe Pământ, așa încât el poate vedea într-o zi că uneori ai putea să parcurgi sute de kilometri doar pentru a-i aminti cuiva; ”eu sunt prietenul tău. Pacea lăuntrică m-a trimis la tine să-ți spun asta”...Și, cine știe, poate că pacea m-a îndemnat și pe mine să scriu acum...asta; nu te îngrijora, prietene! Orice ți se întâmplă, are un sens!

Lumea sufletului care iubește

Azi mi-a spus cineva la telefon:
”Știi, de vreo jumătate de an încoace simt că trăiesc pe altă lume. Lumea s-a schimbat. Lumea nu mai emite iubire! Sunt alte vibrații, e o stare înnebunitoare în jur”. Observația m-a pus pe gânduri; ”oare să fie așa”? Parcă simțisem și eu ceva de genul ăsta, parcă și mie mi s-a părut că resimt o dinamică diferită a energiilor, a experiențelor vieții(poate-i criza de vină!), parcă și eu am simțit prin lume oameni ..diferiți. Oare este așa? S-a schimbat lumea? Lumea de anul trecut, de acum cinci ani, lumea de acum 10 ani gândește, simte, se comportă și trăiește ..altfel?
Într-un fel...da. Într-un fel, lumea se schimbă continuu. Zi de zi pare doar că ne trezim în aceeași lume, dar fiecare schimbare din interiorul nostru, fiecare eveniment de viață, fiecare problemă schimbă ceva în lumea noastră. Putem resimți, însă, o schimbare a lumii însăși, o schimbare radicală doar dacă ceva s-a schimbat structural, fundamental în noi înșine, ca și în mediul nostru de viață. Putem să simțim că trăim pe altă lume dacă ne-am schimbat, căci schimbarea noastră ne schimbă și mediul, ne schimbă prietenii, ne schimbă modul de viață, modul de a ne petrece timpul, de a ne distra, de a munci și de a iubi. Când noi suntem alții în lăuntru, lumea devine alta afară. Lumea oglindește ființa nouă din lăuntrul nostru, iar dacă în noi nu am găsit o cale ce duce pe cărarea către iubire, simțim că lumea noastră este goală de iubire.
O lume goală de iubire se deschide în sufletul nostru când așteptăm iubirea din lumea exterioară. Când așteptăm să ne iubească lumea. Să vibreze iubirea din lume. Să fie iubirea afară și să vină de acolo...în noi. Asta-i hipnoza umană esențială; dacă cineva mă iubește, eu pot să simt iubirea. Dar, de câte ori nu suntem iubiți, de câte ori lumea nu ar veni către noi pentru o îmbrățișare sau pentru a ne dărui un ajutor pe care-l respingem. Brațele iubitoare, generoase ale lumii îl înăbușă pe cel ce nu iubește. Privirile dulci și cuvintele duioase îl enervează, căci el le vede pe toate false, dacă are norocul să le vadă. Adesea, cel ce nu iubește, nu poate observa prezența iubirii altuia. El n-o înțelege, n-o vede, o judecă sau o crede inoportună. ÎN consecință, o respinge. Nu iubirea lumii îi lipsește celui ce vede absența iubirii în lume, cât iubirea din sine. El nu iubește și nici măcar nu știe că poate îndrepta asta.
Cel ce nu mai simte iubirea lumii ar putea fi ușor deprimat. Ar putea spune că trece printr-o gaură neagră din universul său interior. Ca să iasă din asta, el are nevoie de decizia de a ieși. Apoi, are nevoie de înțelegerea locului din care vibrează cu adevărat iubirea. Sigur că lipsa iubirii din tine te poate face să aluneci către un mediu de viață în care iubirea este așa cum o simți și o trăiești în interior. Sigur că observația ”lumea nu mai vibrează cu iubire” poate reflecta un adevăr al mediului de existență al individului. Dar se întâmplă pentru că mediul și interiorul său nu sunt separate, ci două aspecte ale aceleiași medalii. Puterea fantastică a mediului este tocmai reflecția ”emoțională”; într-un mediu fără iubire devii conștient de absența iubirii din tine sub forma emoției care te face să simți că nu este iubire.
Recuperarea iubirii este o acțiune în sine, în tine însuți, ca să fiu mai clară. Poți începe cu a face lucruri mărunte pentru alții în mod necondiționat. Poți începe prin a dărui cuvinte frumoase sau a răspunde pozitiv nevoilor, așteptărilor și dorințelor unor oameni din jur. Poți medita, poți gândi frumos despre alții, poți să ieși în natură și acolo poți observa prezența iubirii necondiționate și a frumuseții la flori, la frunze, la pomi, la copii, la oameni adulți. Oricând, oriunde este iubire. Ochii care-o pot vedea sau nu sunt cheia înmulțirii iubirii și cheia recuperării golului de iubire, a vindecării lipsei de iubire din noi înșine. O lume plină de iubire este lumea sufletului care iubește.

Atașamentul de fericirea omenească

A căuta fericirea; iată o stare firească a omului. Dorința de a fi fericit este firească, dar atașamentul de fericire înseamnă altceva. Atașamentul de fericire este cauza nefericirii și asta nu pentru că noi n-am avea dreptul la fericire, cât pentru că atașamentul descrie o stare de dependență de fericire. În dependență regăsim, în același timp, neânțelegerea condiției umane, a ființei umane, a propriei ființe și, în consecință, neînțelegerea experienței și neacceptarea ei. Din pricina dependenței noastre de fericirea omenească pierdem chiar starea de fericire, căci nu găsim justificarea și puterea de a înțelege momentele de zdruncin, de umilire sau de umilință a valorilor superioare. Neînțelegând, judecăm, ne supărăm, urâm, simțim frica într-un mod care întrece simpla ei forță protectoare și devenim intoleranți cu noi înșine, ca și cu greșelile sau comportamentele oamenilor din jurul nostru. Când vrem cu orice preț să fim fericiți, cea mai mică stare de durere, de nefericire, de iritare, de suferință ne poate crea un dezastru lăuntric și chiar comportamental. Din acest punct de vedere, modul de creștere al copiilor de astăzi poate avea ca efect secundar un mare atașament al copilui de starea de fericire. Excesiva protecție a copilului față de suferință și durere îl poate face dependent de fericirea omenească și agresiv la cea mai mică...pierdere a stării sale de bine. Mă refer la starea copiilor crescuți printr-un exces de protecție pentru că am observat în ultima vreme intoleranța unora dintre ei la durere și agresivitatea născută din acest atașament.
Un oarecare atașament de fericirea omenească am putea avea cu toții și, dacă îl avem trebuie să-l observăm și să înțelegem ce anume ni se întâmplă. Cum ne dăm seama că suntem atașați de fericire? Ei, bine, cele mai mărunte comportamente neplăcute ale altor oameni ne rănesc, ne stimulează judecata, ne irită, ne mânie și ne fac să ne pierdem capacitatea de a iubi și, mai ales, toleranța. Devenim răi de dragul fericirii, cam asta-i ideea. Devenim agresivi emoțional și ne agresăm pe noi înșine, înainte de a-i agresa pe alții. Cea mai mică durere fizică sau sufletească ni se pare sfârșit de lume atunci când suntem atașați de fericirea omenească. cel mai mărunt comportament al unui partener, al unui părinte, al unui copil sau al unei alte ființe apropiate trezește în noi suferința și neânțelegerea. Fericirea ne fuge de sub călcâie tocmai pentru că suntem dependenți de ea, iar neânțelegerea ne frânge energia și puterea de a iubi.
Noi suntem oameni și oamenii vor simți întotdeauna durerea, suferința, pierderea și dificultățile condiției umane. Fără suferință nu există dezvoltare, spune Lazarev și asta nu-i o scuză pentru existența suferinței, cât un fel în care acceptăm că ea are un rol bine determinat în viața noastră. IUbirea noastră se poate ridica deasupra suferințelor pe care le îndurăm, dar asta nu înseamnă că avem scutire de suferință. Sufletul nostru poate aspira către fericire, o poate trăi, dar - în același timp - să avem grijă ca fericirea sau, mai bine spus, dependența de ea să nu ne înrăiască. Acceptarea suferinței, a durerii și a pierderii în viață, indiferent că pierdem cinci lei, iubirea unui om sau confortul obișnuit, presupune o conexiune corectă cu puterea iubirii, cu puterea divină și o mai bună adaptare la viață. Cei ce ne iau fericirea uneori ne încearcă inconștient puterea de a iubi, a ierta, a înțelege, a accepta condiția umană. Durerile omenești nu există pentru a ne lua fericirea, ci pentru a ne ajuta să înțelegem că nici o stare umană nu-i fixată pe un perete pentru noi anume; fericit poate fi acela care acceptă că este și nefericit, că nu-i nefiresc să trăiești și suferința, că tocmai capacitatea de a acecpta, a tolera, a înțelege suferința și pierderile vieții deschide poarta către...iubire. Dacă devenim răi în numele fericirii, rămânem în nefericire. Dar, dacă izbutim să trecem peste greutăți cu bunătate și cu înțelepciune, să ne acceptăm lacrimile și slăbiciunea pe care ele o trădează, avem capacitatea să percepem fericirea și nu atât pe aceea izvorâtă din ceea ce avem, cât pe aceea ce se naște în interiorul nostru, din ceea ce suntem.

De ce e suparata Maica Domnului?

Este zi de rugaciune, ziua Maicii Domnului si de aceea astazi va invit sa cititi articolul din Jurnalul National, ”De ce e suparata Maica Domnului”? Sper sa va placa si - mai ales - sa va fie de ajutor.
http://www.jurnalul.ro/cautare/autor/maria-timuc-1200.html

Dupa ce se consuma emotia iubirii...

Iubirea şi dorinţa de a face bine sunt sinonime din punct de vedere spritual. “Legea Creaţiei” – exprimată în primele două porunci – dezvăluie faptul că iubirea lui Dumnezeu şi Binele tuturor sunt unul şi acelaşi lucru! Iubirea pentru Dumnezeu ne inspiră întotdeauna să ne facem nouă bine, dar să le facem bine şi celorlalţi. Dorinţa de a face bine ne ridică pe cel mai înalt nivel al stării de conştiinţă, pe cea mai înaltă frecvenţă pe care o poate accesa creierul omenesc:frecvenţa iubirii. A face bine cu bucurie, a dărui cu bucurie, a gîndi binele celorlalţi, a ne bucura pentru ei sunt stări care exprimă iubirea şi din care nu se pot naşte..trăiri negative. Nu se poate naşte invidia sau orgoliul agresiv, violenţa mentală, or comportamentală, nici ura sau suferinţa de orice fel. Aceasta este, de fapt, iubirea pe care o căutăm.

Emoţia umană numită “iubire” poate avea rolul excepţional de a ne ridica la nivelul frecvenţei iubirii divine. Ştim că îndrăgostiţii iubesc tot ce-i înconjoară. Ei speră, ei se bucură de orice, ei nu mai au ochi pentru negativitate într-o primă fază a trăirii sentimentului. După ce emoţia se consumă, însă, ne vom întîlni la celălalt şi la noi înşine cu “iubirea” adevărată..Cu ceea ce se numeşte “caracterul” nostru sau al celuilalt. Oare, după ce emoţia iubirii s-a scurs în uitare, acelaşi om iubitor în interiorul trăirii emoţionale rămîne deschis către a ne face bine? Noi înşine vrem numai binele partenerului faţă de care nu mai simţim aceeaşi emoţie? Pentru că abia..în absenţa emoţiei iubirii putem şti dacă iubim sau nu şi aceasta este ceea ce se numeşte “iubire adevărată”. În absenţa emoţiei care ne atrăgea spre exprimarea sexualităţii, or spre dorinţa de a fi aproape de celălalt avem disponibilitatea de a ierta, a înţelege, a face şi dori ce-i mai bine pentru celălalt? Avem destulă acceptare pentru el, putem ..să-i dăruim fără a aştepta în schimb ceva anume? Putem accepta că el nu poate face totul pentru noi, or putem să-i dăruim, încă, totul? Iată iubirea. Aceasta-i iubirea care crează.

Legea creaţiei( legea iubirii de Dumnezeu, a iubirii de sine şi a iubirii de altul ) ne spune că iubirea este o stare de spirit şi nu doar o emoţie. Iubirea adevărată dezvăluie puterea noastră de a fi buni cu noi înşine şi cu ceilalţi în absenţa emoţiei de dragoste. Căci, oare cum am putea trăi unii lîngă alţii în absenţa iubirii, de vreme ce nu simţim emoţia îndrăgostirii faţă de toţi oamenii? Cum am putea să privim cu toleranţă, cu înţelegere, cu iertare şi cu înţelepciune spre greşelile copiilor noştri sau ale celor ce ne înconjoară dacă n-am cunoaşte iubirea în forma ei..autentică? Iar atunci cînd ea nu este completă, o vom resimţi sub forma gîndurilor negative, a agresivităţii, a dorinţei de a-i face rău omului iubit sau apropiat, a dorinţei de răzbunare, a invidiei etc. Iubirea autentică ‘iartă totul şi rabdă totul”. Iubirea adevărată..nu se împiedică..de cioturi. În absenţa stării de îndrăgostire, iubirea..rămîne dreaptă, iertătoare, înţelegătoare şi dornică să facă bine tuturor. Iată de ce noi iubim adesea mai degrabă oamenii pe care-i tolerăm şi-i ajutăm necondiţionat decît pe aceia faţă de care simţim ..emoţia îndrăgostirii..

Despre daruri

De îndată ce un om se întîlneşte cu altul, fiecare începe să-i arate celuilalt o imagine “de sine”..Ceea ce fiecare vrea să pară, ceea ce ar vrea să fie, ceea ce – pe alocuri – este, ceea ce visează, or doar îşi imaginează că este. Imaginea pe care i-o arăţi lumii este finisată, cusută cu franjuri şi cu briz briz-uri, pe care singur le coşi, le vinzi sau le dăruieşti lumii, dar şi ţie însuţi. Imaginea prezentată lumii este, adesea, diferită de imaginea prezentată unui partener de viaţă, unui copil, unui părinte, unei familii. Societatea te cunoaşte într-un fel, familia te cunoaşte în alt fel, partenerul de viaţă în felul său. Se poate întîmpla ca tu să vrei să pari măreţ în faţa fiecăruia. Se poate întîmpla să-ţi ceri ţie însuţi prea mult şi se poate întîmpla ca, de fiecare dată, să observi că ceilalţi îţi cer şi mai mult, şi mai mult, şi mai mult. Tu plusezi, faci eforturi, dai peste măsură, pînă într-o zi în care începi să te simţi epuizat. Nu mai ai energie pentru a întreţine această imagine sau dorinţă de a le da celorlalţi ceea ce ei cer şi atît cît cer. ŞI atunci, care-i soluţia?
Fii tu însuţi şi dă întotdeauna cît poţi, cît îţi face plăcere şi cît te ajută să te simţi bine. Nu încerca să-i mulţumeşti pe ceilalţi, căci atunci ei se vor simţi nemulţumiţi de tine. Ei vor vrea mai mult şi vor vrea altfel. Vor cere să fii diferit, mereu diferit, pentru că stările, sentimentele şi nevoile lor nu sunt constante. Cînd toate acestea se schimbă, se schimbă dorinţele lor. Nu alerga să le împlineşti altora dorinţele, ascunzînd sub această alergare propria ta dorinţă de a face în faţa lor o imagine “frumoasă”. Dă cît poţi. Cît îţi face plăcere. Cît te ajută să menţii în tine rezerve de energie pentru a construi un “tu” pe care să-l placi şi să-l iubeşti tot tu. Nu te simţi vinovat cînd nu poţi sau nu îţi face plăcere să faci un dar. Dăruieşte cu toată inima, iar dacă toată inima ta nu este aşezată în interiorul darului, nu dărui. Dă cu bucurie şi primeşte întotdeauna cu bucurie ceea ce ţi se dă. ŞI, dacă nu-ţi place ceea ce primeşti, atunci spune că nu ai nevoie de acel dar. Adevărul spus cu iubire construieşte imaginea ta şi te ajută să te simţi tu însuţi o fiinţă liberă. Căci libertatea autentică nu poate exista decît prin sentimente. ŞI, cînd eşti liber de pretenţiile şi de aşteptările celor din jur, eliberezi sufletul tău, inima ta şi mintea ta..