Vindecare... prin smerenie

Una dintre marile chei ale sănătății noastre este ”smerenia”, cum spune Mihăiță Toma în cartea sa, ”Sistemul Imunitar – cheia sănătății”(Ed. Dharana). Iată cum ne invită terapeutul Mihăiță Toma să dobândim smerenia și să ne vindecăm, în același timp, mândria și ”slava deșartă” , pășind către vindecarea cauzală, aș spune, către cauzele spirituale ale prăbușirii imunității corpului nostru:

1) Nu-ți judeca aproapele. 2) Arată-i aproapelui iubirea în orice împrejurare. 3) Socotește-l pe cel de lângă tine, din afara ta, mai presus de sine. 4) Ascunde faptele tale bune și virtuțile tale( nu te lăuda cu ele). 5) Recunoaște-ți greșelile proprii și nu le repeta. 6) Iartă-te pe tine și pe ceilalți. 7) Nu te încrede în voința proprie, ci în Voia lui Dumnezeu. 8) Fii răbdător. 9) Nu agonisi. 10) Practică tăcerea. 11) Înfrânează-te. 12. Fii blând și simte compasiunea.

A atinge iubirea din inima noastră

Dacă noi am practica aceste virtuți, numai pe ele singure, am crește în interior, am simți cu adevărat iubirea pe care inima noastră o poartă în ascunsul inimii, căci acolo, în inimă, cum spun sfinții părinți, e lăcașul lui Dumnezeu. Inima noastră fizică e vehiculul iubirii, căruia îi dăm putere să funcționeze, practicând smerenia, respectiv cele două mari forme ale iubirii: iubirea pentru Dumnezeu și iubirea pentru oamenii din jurul nostru. Scopul vieții nu este acela de a dobândi lucruri, de a poseda oamenii la fel ca pe niște obiecte, de a obține titluri și a apărea mari în fața lumii și de ochii lumii, ci acela de a conștieniza iubirea și adevărata sursă a iubirii, care este în noi înșine, este Dumnezeu în inima noastră. Aceasta este cea mai înaltă formă de iubire posibilă, adevărata iubire, este țelul și capătul căutărilor noastre: doar atingând iubirea aceasta și trăind-o în noi înșine avem șansa mântuirii și a îndumnezeirii. În mod potențial, oricărui om îi este dăruită șansa de a atinge iubirea în propria sa inimă și comuniunea cu divinul din sine, numai că omul caută sprijinul în afara sa, omul se atașează periculos de alți oameni, devine dependent de alții, de oamenii apropiați, de un om iubit și, prin aceasta, el încalcă însăși legea iubirii. Într-un fel sau altul, practica smereniei ne ajută să iubim, iar iubirea ne ajută să ne smerim, înțelegând că treapta esențială către iubirea de Dumnezeu, treapta ultimă este abandonul Egoului nostru , a voinței proprii, ceea ce înseamnă că-i permitem iubirii divine să lucreze prin noi, să se manifeste prin noi și să ne vindece, deopotrivă pe noi și lumea din jurul nostru. Dependența de un alt om sau de lucrurile lumii este cauzată de eșecul nostru de a găsi iubirea în noi și aceasta este- poate- lupta fundamentală a omului, căci în dependență el crede că iubirea și vindecarea vin din lume, dintr-o ființă iubită, din a avea bani sau diferite alte forme de posesiune. Când suntem dependenți de formele lumii, punem voința noastră mai presus de voința divină și suferim cumplit; când suntem liberi de lume înseamnă că liberul nostru arbitru a ales să se supună Voinței divine și să-i permită iubirii adevărate să se exprime prin noi. A iubi cu iubirea lui Dumnezeu înseamnă a fi vindecați...

Vindecarea este un proces de transformare de sine

Cu alte cuvinte, vindecarea presupune un proces de transformare de sine, care poate dura mulți ani, desigur, practicând  iubirea și smerenia în mod conștient, în toate situațiile vieții, fără nici o excepție. Chiar dacă eșuăm, chiar dacă nu reușim întotdeauna, chiar dacă Egoul omenesc ne atrage și ne ispitește, chiar dacă întreaga lume ne-ar sta împotrivă, noi suntem iubiți și susținuți continuu din interior, adesea și din exterior, prin Grația Divină, să atingem vindecarea ființei noastre sau măcar să pășim apăsat către ea. Vindecarea nu este doar un proces fizic, cum tindem să credem, ci unul spiritual, profund, care ne cere să ”corborâm mintea noastră în inimă”, cum spun tot sfinții părinți, pentru ca gândurile noastre omenești să fie impregnate cu mireasma desăvârșită a iubirii lui Dumnezeu, ce izvorăște din inima noastră. Gândurile omenești sunt precum norii negri, care ascund soarele, iar atunci când soarele e ascuns, viața se ofilește, viața suferă, viața se rătăcește și noi  suferim, iar suferința noastră e semnul separării de Sine și semnul separării de divinul care-i atât de aproape, atât de frumos și de puternic...în inima noastră. Redescoperirea iubirii divine din inima noastră și trăirea în această iubire se numește vindecare. Restul este doar...ameliorare!  

NOTĂ;

 Îngerașul care apare în imaginea de pe Facebook aparține ...Nino Chakvetadze's Art

O întrebare vindecătoare?

”Orice om politic, orice preot, orice filozof, artist, economist, om de știință, pedagog trebuie să se întrebe cutremurat  în ce duh se află, ce duh exprimă, ce operă săvârșește: mântuitoare sau nimicitoare”.( Fragment de Ioan Ianolide – cartea  ”Deținutul Profet”  - ediție îngrijită de Mănăstirea Diaconești,  Editura Bonifaciu,2009).

Întrebarea este deosebit de importantă pentru categoriile menționate de Ioan Ioanide pentru că ele se adresează mulțimilor, ele influențează mulțimile prin duhul căruia îi servesc.  A duce în păcat un om e una, a duce în Duhul Răului zeci, sute , mii sau milioane de oameni e o responsabilitate copleșitoare, care trebuie conștientizată.

Aș spune că aceasta este o întrebare pe care orice ființă umană ar trebui să și-o pună permanent: ”ceea ce fac acum mântuiește sau distruge”? Acțiunea mea zidește, înalță, înfrumusețează, e adevărată, călăuzește, servește viața, e inspirată de Duhul Sfânt sau , dimpotrivă, face rău, distruge, întunecă și este inspirată de Duhul Răului? Fiecare moment din viața noastră poate fi cercetat astfel: acele momente în care luăm mici decizii și facem mici alegeri. În răspunsul sincer la întrebarea menționată, am putea găsi cheia către noi înșine, către lumina pe care o căutăm, către dragostea pe care o râvinim, către frumusețea pe care dorim s-o exprimăm.

Sesizez astăzi puterea vindecătoare a acestei întrebări, puterea ei de a ne dezvălui adevăruri pe care nu avem altfel curajul să le privim în față, adevăruri legate de propriul nostru fel de a gândi, a fi, a acționa, a trăi. ”Ce fac acum mântuiește sau nimicește”? ”Ce fac acum, în ce duh se află, din ce duh vine, spre ce mă duce?

Răspunsurile sincere s-ar putea să vă dăruiească mai mult decât visați; să vă oprească sau, dimpotrivă, să vă stimuleze, să vă scoată de sub puterea unor atitudini, experiențe și situații care vă purtau pe drumuri înfundate, să vă stimuleze către experiențe și acțiuni fericite, pe care nu le-ați alege fără să fiți conștienți că puteți! 

Vă doresc să vă lăsați inspirați de Duhul Sfânt, de duhul iubirii, al frumuseții și al grației, care se află în fiecare ființă!

”Răul” e o boală care se vindecă prin iubire

Ieri, după atentatul de la Paris, am auzit de trei ori ideea că ”răul trebuie extirpat, distrus fizic”, cum distruge doctorul ”buba”(citez aici chiar expresia folosită de unul dintre interlocutorii mei). Desigur, dacă cineva îți pune viața în pericol, ești dator să-ți aperi viața. Dacă buba te amenință, ești dator să te aperi de ea. În acest caz, este probabil că nu vei acumula o karmă distructivă. Altfel, uciderea, ca soluție de extirpare a răului în lume, sau ”dictatura”(conducerea cu ajutorul amenințării și a fricii ca soluție de guvernare) sunt manifestări specifice stărilor de conștiință joasă. Iubirea nu ucide! Iubirea este Adevărul și ea încurajează viața, o servește, o crește, o umple și o binecuvântează. Extirparea răului, prin același mijloc prin care el însuși acționează, presupune să cobori la nivelul lui, căci cel rău crede că, ucigând, restabilește binele.

Viața hrănește viața, nu o distruge. Iubirea singură este puterea care îndepărtează răul, este puterea de care răul nu se poate apropia. Răul este consecința absenței iubirii, este o cădere din conștiința iubirii, o prăbușire a minții în inconștiența, care afirmă falsul ca fiind adevărat. În prezența iubirii, inconștiența încetează. În prezența iubirii, răul este anihilat, nu mai poate acționa. În prezența iubirii, răul se autodistruge.

Dacă am fi doar ființe fizice, ar putea ca uciderea să fie o soluție. Dar noi suntem ființe spirituale, iar alegerea noastră de  a face rău din alt motiv decât acela de a ne apăra viața crează karma. Pe de altă parte, răul înregistrat deja în câmpurile energetice nu este distrus prin distrugerea fizică: programele care au determinat acțiunea în plan fizic continuă să existe și să fie preluate de alți oameni de la respectivul nivel de conștiință. Soluția împotriva răului este creșterea nivelui de conștiință, nu distrugerea fizică. Soluția împotriva răului este educația corectă, conștientizarea esenței vieții și a naturii ei spirituale, conștientizarea cu privire la existența energiilor dincolo de formele fizice, capabile să se manifeste – în anumite condiții – prin formele fizice. Soluția pentru extirparea răului vizează ștergerea lui din plan spiritual, căci în plan spiritual este cauza. Pentru aceasta, avem nevoie să gândim conștient, să eliminăm ura, furia, dorința de a pedepsi, vinovăția, să ne asumăm responsabilitatea și alegerile pe care le facem, să ne concentrăm asupra binelui nostru și al celor din nostru, să binecuvântăm, să sprijinim viața, să fim mai fericiți și să să excludem toate trăirile creatoare de rău. În ele se află cauza răului care se manifestă în lume, în aceste trăiri care ne fac inconștienți și permit intrarea răului din planurile spirituale în propriul nostru câmp energetic.

Cu toate că formele noastre fizice și spirituale sunt departe de perfecțiune, nu trebuie să renunțăm la aspirația continuă de a iubi și a ne îmbunătăți pe noi din punct de vedere spiritual. Sensul omului nu este acela de a avea succes sau a face un lucru sau altul, căci esența succesului și a faptelor este dragostea, bucuria, pacea și frumusețea, pe care le trăim prin tot ce facem. Sensul nostru este iubirea mântuitoare, iar această iubire vede faptele oamenilor, răul din experiența omenească și toate întâmplările omenești mistuitoare ca fiind consecințe ale inconștienței. De aceea Iisus a spus pe cruce:”Iartă-i, Doamne, căci nu știu ce fac”! Cred că acest mesaj, ce ne-a parvenit prin crucificarea Mântuitorului, este acela la care trebuie să ne raportăm atunci când privim răul în lumea noastră și să știm pentru totdeauna că ”uciderea” este o manifestare a inconștienței. Oamenii l-au ucis pe Hristos și l-au salvat pe tâlhar: iată, asta-i capacitatea minții, iar mesajul pare să ne spună că avem nevoie să ne distanțăm de porpria noastră judecată atunci când decidem cine să moară și cine să trăiască. Inconștiența nu este conștientă de adevăr, așa încât îl vom crucifica pe Hristos de câte ori pretindem că știm cine merită să moară. Treaba noastră nu este aceea de a decide moartea cuiva, ci aceea de a sprijini, a iubi, a aprecia viața în toate formele ei și, în loc să urâm inconștiența/răutatea/ura și să coborâm la nivelul ei, folosind aceleași mijloace de extirpare, s-o înțelegem și s-o tratăm ca pe o boală. Inconștiența este – cred – boala cea mai extinsă, cea mai grea, cea mai tulburătoare a ființelor umane. Eu cred că în inconștiență este Iadul, căci în ea se ascunde cauza suferinței umane și din ea nu știm – încă – nici cum să ieșim, iar în cazurile mai grave nu știm că e necesar să ieșim, cum nu știm că mai există și altceva decât lumea poluată prin durere, suferință și rău.

Ar fi bine să ne rugăm continuu pentru ca Dumnezeu să ne binecuvânteze cu harul conștienței, al înțelegerii, al iubirii, al compasiunii, al milei și să ne călăuzească spre adevăr, cu ușurință și cu grație, așa încât viața noastră să servească binele nostru cel mai înalt și binele cel mai înalt al tuturor. 

Gândul zilei

Relația reciprocă și trăirea care dăruiește

Nici dragostea, nici prietenia, nici măcar relațiile interesate nu sunt unilaterale: reciprocitatea este necesară în relații, e un fel de aer al relațiilor. Aceasta decurge din legea firească a existenței, din însăși ”legea darurilor”, care presupune curgerea energiei prin dăruire și primire. Acolo unde numai unul dă și celălalt doar primește apare stagnarea, căci cel ce dă trebuie să primească de undeva. Atenția, mulțumirea și recunoștința sunt expresii esențiale ale dăruirii. Toate virtuțile umane curg din iubirea însăși, iar acolo unde este iubire și este reală, sunt imposibile relațiile unilaterale.

Existența respiră întotdeauna prin ”doi” și de aceea este imposibilă o relație acolo unde iubește doar unul, e prieten doar unul sau are un interes doar unul. Cel ce dăruiește fără să primească nimic se dezenergizează mai devreme sau mai târziu și tocmai această nevoie a lui de enegie, care nu-i altceva decât o nevoie de iubire, de confirmare, de bunăstare sufletească, o nevoie de a fi reflectat în ”celălalt”, îl va îndepărta de oglinda exterioară, care nu-i poate reflecta chipul. Putem fi împreună prin aceeași trăire: trăirea identică crează relația noastră cu altul, iar absența ei exclude relația. Așadar, dacă nu suntem iubiți, nu vom fi în relația cu cineva care nu ne iubește. Vom fi în relația cu cel ce nu ne iubește atâta vreme când noi înșine nu iubim. Și vom ști că relația noastră nu este una ”de bunăstare” atunci când, în loc să ne simțim fericiți și plini de bucurie în relația noastră, ne simțim nefericiți, frustrați și tensionați. Relația reciprocă este hrănitoate și ne împlinește, căci ea presupune un schimb benefic de energie, o infuzie sinceră de iubire, care curge firesc între noi și celălalt, împlinind legea ”iubirii aproapelui”. Noi ne simțim hrăniți sufletește și avem energie numai atunci când stăm în relații în care trăirea noastră frumoasă este reflectată prin celălalt și aceasta se întâmplă în relația de iubire reciprocă sau în relația de prietenie împărtășită și chiar în relația în care fiecare ...câștigă ceva, se îmbogățește cu ceva, primește ceva.

Numai Dumnezeu poate dărui complet necondiționat, căci numai el are iubire nelimitată/ energie nelimitată.  În experiența umană, poți să dai doar ceea ce ai și, dacă nu primești, te poți epuiza. Iată de ce relațiile unilaterale nu supraviețuiesc mult timp. Cheia primirii corecte în experiența vieții, a primirii dăruitoare, este...recunoștința și mulțumirea. Nu e nevoie să dai ce-ți dă altul, dar dăruiești tu însuți atunci când îți exprimi recunoștința și mulțumești pentru darul primit. Proverbul care spune că ”nemulțumitului i se ia darul” reflectă tocmai această putere fantastică a recunoștinței de a fi ...un dar în sine și o trăire care hrănește sau leagă doi oameni, care împlinește o relație și, mai ales, crează reflecția trăirii frumoase, care dăruiește și primește, hrănind sufletele celor doi, mereu a celor...doi! Singura relație reală, corectă, care exprimă legea dăruirii, legea iubirii aproapelui, e relația reciprocă, împlinită prin trăirea care ...dăruiește și care face ca cei doi...să primească, să se simtă hrăniți cu energie și iubiți.  

Să crezi că-ți va fi bine, oricâte stele ți-ar fi potrivnice

Începturile de an sunt asaltate de ”previziuni astrologice”, semn că noi, oamenii, continuăm să proiectăm puterile și slăbiciunile noastre în exterior. Pare că astrele ne fac fericiți sau ne constrâng la lipsuri, ne crează probleme, ne favorizează sau, dimpotrivă, ne pun bețe-n roate, devenind vinovate pentru ceea ce facem noi singuri. Un mare cercetător al stărilor de conștiință avansată, dr. David Hawkins, spunea că principala problemă a minții umane este ”inocența” ei, care-o predispune la programare. Inocența minții noastre crede orice i se spune, inclusiv că astrele ne pun bețe-n roate sau ne aduc fericirea pe tavă. În realitate, programăm cu puterea propriei minți ceea ce credem că ne fac astrele. Suntem în plin câmp al puterii sugestiei și autosugestiei de câte ori ascultăm horoscopul și, dacă auzim că ne pândesc dezastrele, să refuzăm mental o asemenea programare și să ne amintim că ”legea liberului arbitru” este și legea asumării responsabilității pentru alegerile noastre. Între aceste alegeri este și aceea de a ne asuma un viitor pe care-l rostesc gurile unora, poate la fel de inocenți ca și noi, care cred că ființa umană e slabă și, pe lângă faptul că trebuie să facă slalom printre atâtea asperități ale vieți, mai e și apăsată sau favorizată de stele.

De fapt, mintea noastră își proiectează propria putere asupra oricărui lucru exterior, inclusiv a stelelor. Dacă ne-am raporta strict la învățătura pe care ne-a adus-o Iisus Hristos și, în special, la ”legea iubirii” și la”legea credinței”, am privi cu simpatie către stele, știind că puterea lor e dată de investiția de credință pe care noi singuri o facem în ele.  Fără credința noastră, stelele rămân doar ceea ce sunt ele. Ne regăsim propriile credințe, propriile slăbiciuni, temeri sau speranțe și așeptări în orice lucru exterior nouă. Cheia se află în mintea noastră, în caracterul nostru, în alegerile noastre: cheia e la noi, e în puterea noastră de a ne alege calea, drumul, de a fi cine suntem, de a face ceea ce facem, de a crede ceea ce credem și a călători apoi prin viață, dând față-n față cu manifestările propriei conștiințe. Avem nevoie să credem că ne va fi bine și să știm că avem puterea de a ne ridica deasupra oricăror previziuni negative pe care ni le prezintă...ghicitorii cum avem nevoie să știm că nici fericirile nu vin fără să credem că sunt posibile. Să ne punem mintea la îndoială de câte ori acceptăm că zodia noastră va fi defavorizată, cum ne spun unii la talevizor sau prin alte mijloace de informare, să ne amintim că noi singuri ne autosugestionăm negativ în clipa în care acceptăm orice ne spune altcineva că ni se poate întâmpla. ”Credința ta te-a vindecat”, a spus Isus. Tot El a spus: ”Orice vei crede că este cu putiință, ți se va da ție”. Așadar, nu crede că îți va fi rău, că va fi greu, că sunt stele care te constrâng, care îț vor răul, căci singurul rău e-n credința ta că răul are putere. Spune-ți cu mintea: ”Mie îmi va fi bine, eu pot ceea ce Hristos mi-a spus că pot dacă voi crede”.

Să ne conștientizăm puterea ce ne e dăruită prin credință e, poate, dovada responsabilității și a conștientizării fantastice că liberul arbitru este o putere, aflată la îndemâna noastră, chiar în noi, că libertatea de alegere este reală și este...în interiorul nostru. De aceea, la început de an aș recomanda practica afirmațiilor care ne fac bine, a credinței și a încrederii că Dumnezeu e cu noi, iar dacă el este cu noi, să alegem să credem că totul va fi bine, oricâte stele ne-ar fi potrivnice. 

La mulți ani!

Vă doresc să aveți un an nou plin de iubire, bucurie și binecuvântare! Grația Divină să vă călăuzească, să vă însoțească și să vă ispire în fiecare moment al anului ce vine.

Amintiți-vă ca, în noaptea dintre ani, să fiți fericiți, orice ar fi. Rămâneți în iubire necondiționată în mod conștient, iubiți totul, chiar și ce nu-i așa cum vă așteptați. Iubirea fără condiții și fără așteptări vă imprimă și vă dăruiește cea mai înaltă vibrație posibilă și atrage spre voi lucruri pe care le visați, dar credeți că le puteți dobândi prin eforturi fizice uriașe. Iubiți ...măcar o noapte și apoi faceți diferența.

Fie ca anul acesta să fie pentru voi toți unul ...fastuos și plin de iubire!

Oamenii ”mari”, oamenii ”mici”

(când regii servesc sau așteaptă să fie serviți)

Se spune că ”regele știe să servească”! Poate din pricina asta avem în lume atât de puțini regi: am uitat că cel mai mare e în serviciul celor mai mici, că niciodată nu poți fi rege fără să ”servești” . Oamenii ”mari” (adică cei ce au atins un anumit nivel de creștere intelectuală, socială, morală, cei recunoscuți, deja)  nu mai știu să-i servească pe cei mici, să-i ajute să crească, să-i încurajeze, să-i învețe, să-i valorizeze, să-i aprecieze, să le îndrume pașii. Ei așteptă ca cei mici să se închine lor, să le recunoască poziția, valoarea, să le stea la picioare, să le mulțumească, să-i ridice mai mult, să-i facă mai mari. În vreme ce egosimul celor ”mari” e întreținut de cei mici, frustrați și neîmpliniți, de cei care-și consolidează complexul de inferioritate și tensiunea aferentă lui, de cei ce-și servesc ”regii înfumurați”, cu speranța că într-o zi aceștia îi vor remarca, îi vor observa și vor face un gest cât de mic de recunoaștere și de valorizare, cei mai mari devin mai mari, iar cei mici devin mai...mici. Regalitatea s-a pierdut din lumea noastră, fiindcă egoismul a înlocuit serviciul autentic. Regalitatea s-a pierdut pentru că ”regele”(cel mare, cel care a dat din coate în felul lui pentru a fi recunoscut sau cunoscut) așteaptă să fie servit. De aceea ”oamenii mari” devin mici, oricât de sus ar părea că au ajuns!

Citeam recent un interviu al Dorei Stănescu, soția marelui poet Nichita Stănescu. Ea spunea că Nichita îi primea la el acasă pe toți cei care veneau și-i asculta pe toți. Poetul zicea: ”Dacă printre ei este Eminescu și eu nu-l primesc”?(am citat din memorie, dar esența am păstrat-o). Iată forța Regelui, puterea lui de a-l descoperi pe cel mic, care s-ar putea să fie unul mai mare decât el. Generozitatea autentică e amprenta ”regalității umane” : generozitatea descoperirii în cel mic a unuia mai mare decât tine se poate să fie chiar calea regală către propria ta regalitate. Această generozitate le aparține marilor spirite umane și, pentru că nu e o trăsătură universală, lumea are probleme de apreciere a valorii. Lumea îl descoperă pe cel eminent, pe cel valoros, pe cel măreț abia după ce el nu mai este. Lumea l-a recunoscut chiar și pe Hristos după plecarea sa din trup.

Să fii capabil să apreciezi valoarea celui mic e o trăsătură regală, fantastică: pentru asta trebuie să fii cu adevărat ”mare”. Să ai tăria să-l crești pe cel mic, care-ți apare în cale și să-ți asumi riscul ca el să devină mai mare decât tine: iată amprenta marilor spirite, iată frumusețea și măreția regilor, a celor care... știu să servească existența și să genereze evoluția în această lumea. Când marile valori, cei recunoscuți și puternici așteaptă doar să fie slăviți, doar să fie și mai mari, închizându-și ochii în fața valorilor din jurul lor, lumea, societatea, sistemele de valori, criteriile de valorizare o iau razna. Fără să știe, acești ”regi” merg desculț, acești ”regi” fără coroană îl ucid pe Eminescu, pe Einstein, pe Tesla, pe Iisus însuși.

În viața de zi cu zi, fiecare dintre noi poate juca rolul ”regelui” care nu știe să servească. Pentru a nu pica în acest păcat, ar trebuie să apreciem deliberat cele mai mărunte activități pe care oamenii din preajma noastră se străduiesc să le facă pentru binele nostru. De la mâncare gustoasă și pănă la un gest de afecțiune, de la o notă bună a unui copil și până la efortul unui părinte de a-și trimite copilul la școală sunt lucruri care pot fi apreciate, lucruri pentru care îi putem valoriza pe cei mai neînsemnați dintre oameni. ”Să-i creștem” pe cei de lângă noi e o lucrare regală, e un exercițiu psihologic fenomenal, e o dovadă că suntem întregi emoțional și psihic, e ceva ce ne întoarce de pe calea egoistă a așteptării de a primi și ne duce către calea regală a ”dăruirii”! Regele știe să dăruiască și de aceea primește totul...Reașezarea valorilor nu este posibilă nici în familie, nici în societate, nici măcar pentru un singur om, fără ca spiritul dăruirii să lucreze corect, fără ca acest spirit al ”regelui” să renască în fiecare dintre noi.

Să fii rege acolo unde ești, să nu te abții de la a-i spune celuilalt: ești minunat, faci un lucru grozav, să-l sprijini, să-i arăți calea dacă el chiar e grozav, dacă apreciezi ceva la el cu adevărat, căci abținerea și invidia ascunsă în umbra ei ne fac să nu-i recunoaștem nici pe Iisus, nici pe Eminescu, nici pe Einstein, să trecem pe lângă ei precum păgânii și să ne recunoaștem valorile târziu, mereu...prea târziu.