Parfumul dragostei dintre bărbat şi femeie

email print

0

 

Autor: Maria Timuc08 Feb 2011 - 20:40

„Iubeşti o femeie – este o experienţă frumoasă. Dragostea dintre un bărbat şi o femeie conţine un extraordinar adevăr, un parfum specific, o binecuvântare. Este unul dintre cele mai incredibile mistere ale vieţii. Dar nu este acelaşi lucru să te duci cu o prostituată – fizic, este acelaşi lucru, spiri­tu­al este ceva cu totul diferit. Prostituata constituie un fenomen urât; iu­bi­ta este ceva divin”, spune Osho în car­tea sa „Întâlniri cu oameni remarca­bili”. Să reţinem de aici expresia „dra­gos­tea dintre un bărbat şi o femeie este unul dintre cele mai incredibile mistere ale vieţii”. Să reţinem această expresie pentru că ea conţine un adevăr atât de înălţător, de fascinant, de tulburător, de care nu suntem conştienţi atunci când ne aflăm în faţa dragostei în propria experienţă a vieţii.

Devenim puţin inconştienţi, puţin absurzi şi mai degrabă îngâmfaţi în faţa dragostei, căci de ce cele mai multe ori  sfârşim prin a ne comporta cu ea ca şi cum ar fi o prostituată. Iubim şi primim semne că suntem iubiţi, dar oare de ce avem lucruri mai importante de făcut? „Am alte priorităţi acum, nu dragostea”, mi-a spus zilele trecute un tânăr inteligent şi foarte ambiţios. În faţa dragostei, cu toţii se poate să fi avut alte priorităţi. Se poate să avem chiar acum alte priorităţi. Visul la o carieră strălucitoare, alergarea după bani, putere, prestigiu şi alte ingrediente bune pentru mân­gâ­ierea Egoului şi lucirea noastră ome­nească ne pot azvârli vijelios din tră­sura dragostei. Aşa ratăm momentul de trăire a misterioasei iubiri, despre care nimeni nu ştie ceva precis şi, pentru că nimeni nu ştie ceva clar, ea rămâne cu adevărat „unul dintre cele mai incredibile mistere ale vieţii”.

Dacă avem alte priorităţi, ratăm şansa trăirii în misterul iubirii dintre bărbat şi femeie. Dragostea nu vine când vrem noi. Nu vine când o che­măm. Nu vine fiindcă avem timp şi pentru că o plasăm printre priori­tăţi. Ea vine, pur şi simplu. Dragostea nu întreabă dacă ai timp pentru ea. Nu înţelege că eşti înnebunit să-ţi construieşti o poziţie socială, nu-i interesată dacă eşti puternic, frumos sau urât şi nu-i deloc interesată dacă ai o dispoziţie pentru ea. Dragostea este un fenomen. Are în ea spontaneitatea şi vigoarea marilor evenimente surprinzătoare. Ea poate veni pe furiş. Poate veni tocmai când n-ai timp, când nu poţi, când eşti blocat într-o situaţie, când nu vrei, când ai o mie şi una de alte priorităţi. Tocmai

atunci se găseşte să vină dragostea pentru o femeie sau pentru un bărbat şi, pentru că nu-ţi aminteşti că ea este un fenomen misterios al existenţei, îţi trece prin minte că mai ai timp. Că poţi s-o amâni şi ai toată puterea să o pui la coada listei tale.

 Viaţa demonstrează fastuos că dragostea dintre bărbat şi femeie conţine în ea un parfum divin. Darul divin ce ţi se dă prin trăirea dragostei nu poate fi găsit în nici o altă formă, în nici o altă stare, în nici o altă mani­fes­tare a existenţei. Dacă eşti con­şti­ent de divinitatea dragostei, o trăieşti, amintindu-ţi că ea nu vine în fiecare zi, în fiecare an, nici măcar o dată la câţi­va ani; ba, se poate să fie pentru unii o dată într-o viaţă. Să trăieşti dragostea când vine, asta-i esenţa.

S-o trăieşti în clipa ei, asta-i cerinţa. Să te bucuri de ea acum, când a apă­rut, căci asta-i dragostea, o apariţie, o ivire, un dar divin, un surâs unic al celor două suflete. Dragostea aceasta poate suporta amânare, iar istoria iubirilor omeneşti o confirmă. Numai că ar putea fi în amânarea aceasta un fel de a amâna să guşti misterul, esenţa şi frumuseţea existenţei, doar pentru că ai alte priorităţi şi crezi că ea este un fenomen obişnuit. Vine peste noapte, vine când vrei, poţi s-o planifici, or s-o manipulezi. Dar asta-i eroarea, uiţi că dragostea este un mister.

Tot experienţa spune că cele ce ţin de voinţa ta pot fi construite ori­când. Vrei să ridici o clădire, se poate şi mâine, şi peste o jumătate de an. Dar cu dragostea lucrurile nu stau în acelaşi fel; oricât ai vrea să iubeşti, dacă dragostea n-a apărut singură în tine, ai să iubeşti accesoriile altei fiinţe, picioarele, ochii, fustele creţe, capacităţile intelectuale, banii, pute­rea etc. Parfumul dragostei dintre băr­bat şi femeie înseamnă doar că dra­gostea nu are motivaţii, nu implică vo­inţa, puterea sau dorinţele ome­neşti obişnuite; ca orice parfum, îşi îm­prăştie mirosul un timp şi apoi... dis­pare. Să simţi parfumul la vreme, asta-i ideea. Există un timp, o clipă, un ceas al parfumului dragostei. Fie că îl simţi, îl trăieşti sau îl pui la coada priorităţilor, el pleacă într-o zi.

Nu-i etern. Vine şi pleacă, fie că-l trăieşti sau nu. Să nu treci pe lângă acest parfum cu ochii închişi, căci cine ştie când şi dacă se va mai ivi?

(articol de-al meu, publicat in ziarul Jurnalul National)

Schimbări mici... care ne pot schimba decisiv viața

Dacă nu-ți merge mașina, ce faci? Schimbi vreo piesă, mergi la atelier și repari ceva. E nevoie de o schimbare de traseu, de priorități, e nevoie de schimbare pentru ca mașina să meargă din nou. Uneori e nevoie să schimbi toată mașina, dar tot ”schimbare” e și asta. Legea schimbării este, poate, una dintre legile esențiale ale existenței, ale mișcării noastre în lumea materială. Fără să schimbăm ceva, nu se schimbă consecințele, efectele, situațiile indezirabile. Dacă nu zugrăvim o casă, nu se curăță pereții singuri; peisajul în care nu introducem nimic nou rămâne vechi și chiar se deteriorează pe zi ce trece. Lucrurile stau la fel în ce privește conștiința umană; de fapt, în conștiință crește rădăcina schimbării, intenția și tot pe baza dorinței sau a deciziei de a schimba ceva, acționăm asupra lumii materiale, ceea ce schimbă automat consecințele, efectele, evenimentele și, în multe cazuri, întreaga viață.

De câte ori în viața noastră apare o problemă, o sincopă, o stare nefericită de lucruri, evenimente tulburătoare, discordante și chiar dramatice (situație valabilă pentru indivizi, ca și pentru conștiința colectivă) primim prin ele o comunicare importantă; ceva trebuie să schimbăm. Tiparele pe baza cărora acționăm în perioada cu pricina nu ne sunt favorabile, nu ne poartă către consecințele dorite, ba, se poate să ne sugereze că se întâmplă lucruri tot mai nefericite. Tensiunea în conștiință se intensifică pe măsură ce tiparul nepotrivit și negativ se manifestă. Oare trebuie neapărat să știm care-i tiparul discordant, acela ce pare să ne tensioneze și să ne aducă evenimente tulburătoare de viață ? Aș spune; dacă trebuie, vom ști unde anume am gândit și am creat eroarea, dacă nu-i necesar, ceea ce trebuie să știm este chiar faptul că trebuie să facem unele schimbări. Mintea se gândește că ar trebui să facem schimbări mari; să ne părăsim partenerii dacă ne certăm excesiv, să atacăm lumea întreagă dacă cineva ne-a atacat pe nedrept, să ne schimbăm slujbele, or să părăsim relațiile problematice imediat. De fapt, nu-i nevoie să schimbăm mașina prea des, nu-i așa? De obicei, schimbăm o piesă, dregem alta, ajustăm mărunțișuri și mașina merge. La nivelul conștiinței și al vieții de zi cu zi nu-i indicat, de asemenea, să schimbăm ”mașina”, ci doar lucruri cât se poate de mărunte pentru ca efectele, consecințele și rezultatele să se schimbe decisiv. De exemplu, dacă ne merge rău într-o situație de viață, programul pe care-l avem acum trebuie ajustat. Veți observa că tindem să facem zilnci aceleași lucruri, să le repetăm, să mergem pe aceleași drumuri, să ne trezim la aceleași ore, să ne întâlnim cu aceleași persoane etc. 

Micile schimbări la nivelul obiceiurilor noastre de zi cu zi vor schimba conformația evenimentelor, dar și a conștiinței noastre. Dacă schimbarea făcută ne schimbă în bine starea de spirit, apoi schimbă și peisajul realității noastre imediate, atunci am schimbat un tipar negativ, distructiv, care ne tulbura existența. Dacă schimbarea n-a produs schimbare pozitivă, atunci ceea ce am schimbat n-a fost suficient sau ceea ce trebuia schimbat pentru ca viața noastră să primească vibrația și energia plină de vitalitate a unui tipar pozitiv. Este de reținut că cea mai măruntă schimbare la nivelul obiceiurilor noastre de zi cu zi schimbă conformația evenimentelor și uneori... ne schimbă viața.

Să-l faci pe celălalt conștient de ceea ce-i bun în el...

Să-l faci pe celălalt conștient de ceea ce poate, de ceea ce-i valoros în el, de calitățile sale, de frumusețea caracterului, a acțiunilor sale, să-l încurajezi, să-i mulțumești, să-i spui ”ești bun, e minunat ce faci”, asta-i ceva cu adevărat puternic. Asta-i o formă de exprimare a iubirii, un fel de a-ți încuraja ție însuți calitățile, de a ți le sublinia în propria conștiință doar pentru că ai puterea să le vezi în alții. Iubirea se manifestă subtil, într-o mulțime de forme, ea e o stare de spirit, e ceva atât de adânc și atât de puțin înțeles uneori încât singuri ne autoprivăm de ea și proiectăm apoi această lipsă, această incapacitate de a iubi asupra oamenilor dragi, iar manifestarea concretă a proiecției noastre se regăsește în tendința permanentă de a-i critica pe ceilalți și a-i vedea ca pe niște neisprăviți. Nici nu știm ce eroare-i aceasta, ce consecințe are o asemenea eroare, ce ne facem nouă înșine când privim cu inconștiență și dintr-o stare de inconștiență neputiințele celorlalți. În ce nesiguranță, în ce ce stare de neîncredere în sine, în ce absurde și adânci prăpăstii ale inconștienutlui ne aruncăm, crezând că alții ne-au făcut-o!

Fără să iubim nu suntem conștienți cu adevărat, iar a nu fi conștienți înseamnă, de fapt, a nu găsi cu mintea noastră, a nu vedea niciodată binele din preajma noastră. Numai iubirea poate lua partea bună și numai ea poate găsi chiar și atunci când omul e căzut într-o prăpastie adâncă, soluția de ieșire. Fără iubire simțim frică, urâm, respingem, suferim, nu vedem ieșirea și dacă ea-i la un centimetru de respirația noastră. Iubirea înseamnă a fi conștient de sine, iar sinele înseamnă putere, puterea de a depăși obstacolele, de a vedea căile frumuseții și ale succesului chiar și în eșec. Subconștientul omenesc, programat negativ, programat pe ”nu pot”, ”nu-i bine”,  ”cineva sau ceva îmi face rău”, ”sunt în nesiguranță”, ” totul e pierdut”, ”nu am nici o soluție”, ” am eșuat” sau programat prin percepția că alții sunt cauza slăbiciunilor noastre, ne va condiționa permanent să gândim, să simțim și să acționăm greșit și fără iubire. Liberul arbitru al omului devine inactiv atâta vreme cât iubirea nu-i luminează mintea și nu-i deschide inima, căci fără un liber arbitru funcțional, coerent, pozitiv în esența sa, omul se simte înlănțuit de emoții negative, privat de libertate și constrâns să-și asume starea de inconștiență din care gândește și acționează. Revenirea noastră la iubire înseamnă și revenirea la rațiune, la logică, la acțiune corectă și la înțelegerea naturii reale a existenței. Forțele întunecate, cărora le atribuim  iraționalitatea noastră, întreaga cauză a suferinței pe care-o trăim, nu-s altceva decât gânduri și acțiuni create tot de noi, sunt expresii ale inconștienței noastre.

A-l pune pe celălalt în valoare trădează capacitatea ta personală, existentă în propria conștiință, de a vedea acea valoare. Dacă-l vezi pe altul frumos e semn că în conștiința ta e frumos. Iată că noi nu descriem lumea cu adevărat, ci starea de conștiință din care privim lumea. Frumusețea e-n ochii privitorului și, așa cum ne-a spus Isus, ”bârna” e-n ochiul celui ce vede paiul din ochiul altuia. Conștiența luminată de iubire poate vedea adevărul, poate vedea binele, poate vedea șansele, poate și stie că întotdeauna e ceva bun de văzut în toate pe lumea asta. Cel ce vede binele, vede adevărul și ”adevărul” e șansa noastră de a simți și înțelege libertatea. 

Fii atent la ceea ce-i sugerezi subconștientului tău!

Ceea ce noi spunem că este adevărat, devine adevărat. Ceea ce sugerăm că-i bun sau rău, devine bun sau rău. Subconştientul nostru nu-i interesat dacă lucrul cu pricina este bun sau rău; el are o funcţie de înregistrare în acest caz, aşa încât ceea ce noi spunem, devine real. Devine reală suferinţa atunci când o afirmăm şi devine real miracolul, de îndacă ce îi sugerăm subconştientului că este posibil. Devine posibil să ne punem întrebări nouă înşine, să avem căutări, fără a forţa, însă, un răspuns imediat, cât a-i sugera subconştientului să ni-l aducă. Un vis, o intuiţie, un eveniment de viaţă, reacţia unei persoane sau a unor grupuri mari de oameni, în alte cazuri, devin forme în care subconştientul răspunde întrebărilor noastre şi, adesea, forme în care el ne aduce soluţii practice.

Toată lucrarea la nivelul subconştientului începe, însă, la lumina zilei, prin intermediul mentalului conştient. Dacă am fi mai atenţi la credinţele noastre şi am face chiar şi mici eforturi pentru a le îmbrăca în straie puţin mai plăcute, am putea să ne găsim surprinşi în clipa în care şi viaţa de zi cu zi se va îmbrăca în aceleaşi straie. Am putea să creăm conştient o lume diferită, fie şi numai înţelegând felul în care conştientul şi inconştientul lucrează împreună pentru a ne crea realitatea. Fie şi înţelegând extraordinara putere a sugestiei, a oricărei sugestii de a deveni autosugestie, deci credinţă, convingere şi adevăr personal, am putea alege să găsim pentru noi înşine şi pentru cei din jurul nostru reflecţii şi percepţii care, o dată înregistrare în subconştient, pot să ne schimbe vieţile. Un  destin mai blând poate însemna mai multă responsabiliutate a ideilor pe care le găsim adevărate, deopotrivă despre noi înşine şi despre cei din jur. Lumea ideilor devine o lume solidă sau ceea ce vedem a fi lumea realităţii, numai că nu izbutim întotdeauna să o recunoaştem. Eşecul sau şansa ar putea începe în noi şi de la noi. Faptul simplu de a şti că ne putem programa pentru şanse mai bune în această viaţă, alegând să înregistrăm în subconştient muzică de Mozart în loc de manele şi vise frumoase în loc de coşmaruri, ne deschide drumul către şansă şi progres. Să fim atenţi şi la sugestiile pe care le transmitem în subconştientul altor oameni, căci – iată – şi acestea pot deveni arme de luptă sau flori, capabile să ucidă sau să mângâie..Nu ne strică mai multă rugăciune, o gândire mai curată şi mai pozitivă, o creştere a calităţii actului simplu de observaţie, căci – dacă ceea ce observăm ne determină, atunci pe cine să mai dăm vina pentru tot ce-i rău?

De ce mintea se agață de tot ce ”ESTE” și ”ȘTIE”?

Cristina Niculescu; ”Draga mea Maria, ca intotdeauna, randurile tale nu numai ca imi merg la suflet dar sunt hrana pentru el exact cand am mai mare nevoie de asa ceva. E foarte real tot ce ai scris. Eu traiesc acum nu doar aceasta puternica intentie de a lasa mintea sa se prabuseasca (si bucuria ca am identificat acest scop care in sfarsit sa imi aduca starea de pace neconditionata, daca voi reusi...) dar si frustrarea de a nu sti cum sa las mintea sa se prabuseasca. Ori de cate ori incerc, ea se agata cu sete de tot ce este si stie si imi provoaca situatii de viata ca sa se hraneasca in continuare, iar eu raman confuza... Cum sa reusesc sa imi las mintea sa se prabuseasca”?

Am preluat de pe pagina mea de Facebook întrebarea Cristinei, care-i interesantă și, cred eu, este întrebarea oricărui om care a descoperit într-o zi că mintea sa e cheia poveștii de viață pe care o trăiește. Întrebarea a apărut după publicarea articolului meu  ”Lasă minteasă se prăbușească” din Jurnalul Național. Răspunsul era cuprins în articolul menționat, dar – în același timp- el este cu mult mai amplu, nu pentru că sufletul omenesc ar avea nevoie de răspunsuri ample, ci tocmai pentru că mintea însăși are nevoie de ele. Pentru a înțelege mintea și modul nostru de funcționare în lume avem nevoie de o decizie, de o alegere conștientă, de un sacrificiu, dacă vreți( deși e impropriu spus, căci sacrificiul înseamnă renunțare forțată; avem nevoie să ne asumăm situația noastră din prezent, oricare ar fi ea și să pornim, precum Hoinarul din legendele

lumii, în căutarea noastră de sine; asumarea  presupune că, orice vom pierde pe drum și orice vom găsi pe el, bine, rău, frumos sau urât trebuie asumat). A-ți lăsa mintea să se prăbușească nu presupune – așadar – un efort minim, e un efort spiritual pentru o viață. Mintea e prețioasă atunci când o folosim corect, atunci când înțelegm că noi suntem ”șefii ei”, nu invers. Problema fundamentaă a minții omenești , a noastră, deci, este aceea că noi ne credem victimele minții noastre și, din cauza asta, victimele emoțiilor, ale trăirilor noastre. De ce spun asta?

Pentru că noi chiar așa trăim; haideți să luăm un exemplu. Simțim frică de ceva. Frica e o emoție, o resimțim ca pe o presiune, care ne poate chiar paraliza, poate fi atât de puternic resimțită încât ea să ne ghideze reacțiile, răspunsurile din comportament, faptele. Unui om căuria îi este frică să meargă cu avionul nu-i poți da o explicație logică, care să-l ajute; nu așa de ușor. Frica îl apasă cu atâta forță, el simte o frică soră cu disperarea și, o dată cu frica, zeci de gânduri îi spun că avionul se va prăbuși, că el va muri, că s-a întâmplat cândva undeva ceva...Mintea îi va justifica emoția, iar emoția îl va stăpâni în așa manieră încât va fi stăpâna lui. Mintea negativă îl stăpânește pe omul furios în clipa de furie. Mintea îl va stăpâni pe om în clipa de suferință intensă din dragoste sau în fața pierderii unei ființe dragi, sau în fața unei frici de pierdere. Vedeți, subliniez faptul că  nu-i nevoie pentru minte să se întâmple lucruri rele. Ea reacționează la gândurile proprii, la ceea ce noi înșine ne imaginăm ca fiind real, cu tot atât de mare putere ca și atunci când lucruruile se întâmplă concret. Mintea reacționează la propriile imaginații , la ceea ce singură afirmă că-i real, făcând totul ca și cum ar fi real. Înțelegerea acestui proces ne poate ajuta în mod esențial în procesul de prăbușire al minții noastre distructive. Pentru că tocmai reacția minții la imaginar e problema noastră fundamentală, fiindcă imaginațiile ne parvin adesea din inconștient, unde experiențele noastre din trecut sunt stocate și înregistrate. Cu alte cuvinte, emoția e experiență înregistrată, iar caracterul ei negativ, apăsător provine din erorile noastre de percepție din trecut. Este exact ceea ce ne trage înapoi continuu atunci când ne dorim să ne purificăm mintea; erorile noastre de gândire apar la suprafața conștienței sub forma diferitelor emoții, anunțându-ne în exact aceeași fracțiune de secundă, că avem în subconștient percepții eronate. Noi le tratăm ca pe informații veridice, noi ne luăm emoțiile drept adevăr(uneori ele chiar ne arată în lumea fizică imagini care confirmă acel adevăr) și de aceea ne lăsăm ghidați de fricile noastre, de îndoielile noastre, de mânia noastră, de gelozie, de ură, de răzbunare sau de trăiri prin care ne hrănim suferința.

Pentru ca mintea negativă să piardă energie și emoțiile grele să-și micoșoreze inerția, trebuie să înțelegem că noi suntem stăpânii noștri și ai minții noastre și că, ceea ce ne trage înapoi, este ”doar experiența din trecutul nostru”, care – s-a descoperit mai nou – este codificată și în creier sub forma unor scheme biologice, care corespund unor obiceiuri de reacție. Cu alte cuvinte, trebuie să ne creăm obișnuințe noi de reacție, care să le înlocuiască pe cele deja existente în toate sistemele noastre interne; fizic, mental, emoțional. Dacă ți-e frică de avion, de exemplu, trebuie să știi că frica din trecut, pe care ai folosit-o ca pe un sistem de autoapărare împotriva morții, nu-i altceva decât o eroare de percepție, dedesubtul căreia se ascunde frica de moarte. Corectura acestei frici presupune o perioadă de timp în care vei fi nevoit să înfrunți energia emoțională acumulată în trecut privind această problemă; frica de pierdere a vieții. Așadar, să înfrunți lupul înseamnă întâi să accepți să mergi prin pădure, direct la întâlnirea cu el. Vei continua să simți frica, dar nu te opi, fiindcă te-ai oprit mereu de frică; acum treaba ta e să creezi în creierul tău o altă scemă de reacție. Acum trebuie să mergi înainte, chiar dacă simți frica. Asta-i mintea neprăbușită: în ea sunt spaimele, durererile, interpretările noastre imaginare, ale căror conținuturi vin din copilărie, din toate întâmplările care ne-au înfricoșat. Procesul pe care-l avem de parcurs e dificil, dar presupune o repunere la locul corect al propriei noastre gândiri raționale, logice și , nu în ultimul rând, o repunere în scena lăuntrică a existenței, a vieții, care ne vrea vii, nu morți. Negativitatea emoțională ne blochează puterea de a trăi frumos, de a simți frumos, de a ne bucura de viața aceasta. Când Cristina spune; mă întorc în confuzie, asta spune; emoțiile trecutului sunt acolo încă, le simte și crede că ele nu pot fi depășite. E doar o schemă neuronală care trebuie schimbată prin repetarea perseverentă a unui comportament nou. Până ce schema neuronală se va schimba, vom resimți emoțiile care ne trag în jos și ne fac să credem că este imposibil să ne bucurăm n această viață sua să facem un lucru nou; de exemplu, să mergem cu avionul!  Vindecarea noastră are loc atunci când făcând un lucru, care odinioară ne crea frică, îndoială, suferință  de orice fel, respingere etc, ne sițim liniștiți complet și avem încredere că totul e bine, fără să mai apară emoția teribilă din trecut! Fără a ne schimba obiceiurile în mod premeditat, însă, vom fi predispuși să repetăm toate experiențele vieții sub forma emoțiilor, chiar dacă în exterior le vom trăi ân relația persoane diferite, iar evenimentele ne vor părea diferite. Multe dintre articolele mele din trecut conțin explicații pentru acest fenomen, inclusiv unul mai recent, numit ”Nemuritorul copil din noi”!  Era acolo descrierea fenomenului care face ca noi să trăim în emoțiile copilului interior până la adânci bătrâneți dacă nu ne schimbăm obiceurile emoționale care ne fac rău! Practica autosugestiei pozitive și practica percepției pozitive deliberate ne ajută foarte mult să întrerupem alimentarea cu gânduri distructive a propriului subconștient.  Ceea ce spunem chiar și în gândurile noastre tainice contează tocmai pentru că se înregistrează în noi și devine apoi emoția noastră. Practicați gândirea pozitivă, schimbați gândul  negru cu gândul ”alb”, ca să spun așa, și căutați să faceți întotdeauna bine în jurul vostru, să dăruiți, să iubiți, să fiți frumoși. Orice alegere diferită, orice alegere care sprijină viața mai dărâmă o cărămidă din mintea noastră irațională, negativă și ne ajută să iubim dincolo de toate condițiile, dar după un efort masiv pe care trebuie să-l facem în relația directă cu propria minte!

@@

E un articol lung, dar tocmai de aceea l-am scris pe blog; să aveți timp să vă gândiți, să-l studiați și să practicați ulterior. Atenționarea mea esențială se referă tocmai la practică; mulți oameni citesc excesiv, dar uită de îndată ce au citit și nu practică. Fără practică nu este posibil să înțelegem pe ce lume trăim și , mai ales, să înțelegem, cât de mult depinde și lumea de ceea ce facem noi în interiorul nostru.

Când vine vremea înfloririi

Tuturor cititorilor mei le doresc să...înflorească în primăvara asta!

Autor: Maria Timuc01 Oct 2010 - 00:00

Ecleziastul a spus că „vine o vreme pentru fiecare lucru". Vine o clipă în care ceea ce se întâmplă devine ine­vi­tabil. În clipa înfloririi apare floarea. Înainte de floare este clipa bobocului şi după floare... vine clipa fructului. Şi pentru fiecare este o clipă a coa­cerii. O clipă a plinătăţii. O clipă în care bobocul se arată deplin şi una în care... floarea-i puternică, vie, completă. Natura explică în tăcere secretele existenţei. Şi unul dintre ma­rile, dar atât de simple dezvăluiri ale naturii ne îmbie să înţelegem că vine o vreme a fiecărui lucru. O vreme pentru coacere şi una pentru înflorire. O vreme a exprimării tale depline şi o vreme a oboselii. O vreme a frumuseţii şi una... a căderii. Dar toate se petrec în clipa aceea, în propria clipă ori în propriul timp.

Pentru mintea noastră, expresiile naturii - atât de evidente - par ri­di­cole ori tocmai bune de evitat. Min­tea nu vrea să ştie că ceea ce ne dorim şi nu s-a întâmplat este, pur şi simplu, doar un stadiu al evenimentului, la fel cum în copilăria sa bobocul există într-un stadiu de exprimare, într-un timp al experienţei sale. Dacă bobocul nu-i în clipa sa deplină de exprimare, n-a venit clipa aceea. Pur şi simplu n-a venit. Bobocul nu poate dori să vină clipa următoare mai repede, dar mintea umană tocmai asta face. Şi de aceea mintea se scufundă continuu în angoasă, nelinişte, suferinţă şi... debusolare. Pentru că mintea vrea să sară peste etape. Copilul vrea să fie adult. Adolescentul vrea să fie tânăr. Apoi, bătrânul enervat de asaltul ridurilor, visează o întoarcere la tinereţe. Femeia cu sâni mici vrea să aibă unii mari, iar cea brunetă vrea să fie blondă sau invers!

Mintea vrea să schimbe... natura şi, prin aceasta, contestă... ordinea divină. Mintea neliniştită, nerăb­dă­toa­re, îmbufnată priveşte necontenit că­tre pomul înflorit în clipa altui om şi se lasă pradă ne­mul­ţu­mirii. „Cu ce-i mai presus acela decât mine, de vreme ce face flori acum", se întreabă ea şi apoi începe să muncească statornic şi continuu către distrugerea celuilalt. Dar natura ne arată că există până şi o ordine a înfloririi; cireşii în­floresc în timpul lor, caişii în al lor, prunii şi merii în timpul lor. Şi noi, chit că suntem oameni, dăm roade di­ferite, căci suntem şi soiuri diferite. Pentru fiecare fiinţă vine „o clipă a florilor", dar nu toate fiinţele îşi pot percepe, accepta şi înţelege clipa aceas­ta. Tocmai pentru că ele sunt prea ocupate cu întrebările, prea neliniştite din pricina răspunsurilor, prea nemulţumite de ceea ce li se întâmplă, încât îşi pierd puterea de a se bu­cu­ra în propria lor stare de înflorire...

În ordinea divină a existenţei, nimeni nu-i un pom cu flori eterne. Nimeni nu-i continuu în vreme de rod şi nimeni nu-i într-un eşec infinit. Nimeni nu cunoaşte doar înălţimile, cum nimeni nu cunoaşte doar adâncu­rile. Până şi peştii se mai avântă la suprafaţa apei, până şi ei fac salturi fascinante, dar asta nu se poate întâmpla continuu. Toate lucrurile se întâmplă la vremea lor. Şi, dacă vom putea înţelege aceasta, mintea noastră va fi mai liniştită. Mai îngăduitoare. Mai caldă. Mai toleran­tă. Mai concentrată şi mai puternic focalizată în prezent. Mintea va deveni mai receptivă la iubire şi mai tolerantă.

Mintea ar vedea că invidia nu se manifestă în natură; n-ai să vezi niciodată un cireş invidios pe zarzăr, nici o mare nemulţumită pentru că ea nu-i munte. Dar oamenii mereu par nemulţumiţi, tocmai pentru că nu-şi amintesc că toate lucrurile sunt exact ceea ce sunt şi nu pot fi nimic mai mult fără ca aceasta să fie scris în natura lor. Dacă un lucru s-a reali­zat, a venit timpul şi dacă nu s-a întâmplat, n-a venit timpul. Şi dacă putem înţelege aceasta, ne vom putea bucura de propria noastră stare de înflorire şi vom putea accepta, când vine vremea, fiecare stare prin care trecem inevitabil.

@@

Dacă tot vine primăvara, iată un articol de-al meu despre ”Înflorirea noastră” în diferite feluri; despre înflorirea minții, a sufletului, a existenței! Textul a apărut în Jurnalul Național în octombrie 2010 și a fost selectat între timp pentru examenul de  bacalaureat -  proba orală - de la Limba și literatura română. 

Vă doresc ”primăvară interioară” în primăvara asta și nu uitați, putem și noi să înflorim dacă alegem aceasta! Urarea se adresează cititorilor mei de pe blog, de pe Facebook, de pe Google, de pe site-urile care urmăresc ce scriu și din toate colțurile lumii...Cu multă iubire pentru voi toți...

Când rănim sau suntem răniți din...dragoste!

Șamanii spun că oamenii ”își pierd sufletul”, nu doar atunci cand iubesc și dragostea lor este trădată, respinsă, tratată cu răutate și cruzime, ci și atunci cand, iubiți fiind, noi suntem cruzi cu cel ce ne iubește. ”Dragostea poate fi o formă de pierdere a sufletului, dacă ne dăruim atat de complet și iubim atat de profund, încat nu mai suntem noi înșine și ne vedem iubitul/iubita ca fiind întreaga noastră viață. Inimile pot să ni se frangă, cand ne părăsește cineva pe care-l iubim. Oamenii de știință din Viena au găsit, de exemplu, că părți ale inimii noastre pot intra într-o stare de somn atunci cand suferim o durere emoțională”(Ross Heaven și Howard G. Charing – Shaman – Spoiritul plantelor; Ed. elena francisc).

Iată, două surse de durere emoțională ( asta se poate numi și ”pierdere a sufletului” sau ”somnul inimii”, iar după unii ”oprirea inimii”, sigur, o oprire emoțională, nu fizică), care ne poate schimba experiența interioară, relația cu noi înșine, cu viața, cu frumusețea și cu lumea. Cand suntem răniți din dragoste și cand rănim dragostea altei persoane se poate ca noi să ne ”pierdem sufletul”, să ne adormim inima, să ne rănim puterea emoțională de a trăi iubirea. Sigur că ne este ușor să conștientizăm sentimentul acut și devastator al pierderii iubirii, durerea și neputiința cand suntem noi cei răniți, cei respinși, cei ce iubesc fără speranță, dar mai greu și mai rar ne punem întrebarea ”ce simte cel ce mă iubește și eu nu pot și nu vreau să-i răspund cu iubire”? Nu ne trece prin minte că aceasta ar putea fi una dintre sursele esențiale ale rănilor emoționale pe care le purtăm în noi în tăcere, nu avem habar că respingerea și cruzimea manifestată față de cineva care ne-a iubit ar putea fi cauza durerii ce continuă să ne macine sufletul, cauza adormirii inimii noastre, cauza împietririi ei. A părăsi și a fi părăsit, a iubi fără speranță și a a fi iubit fără speranță sunt experiențe ale vieții. Dacă suntem din cale afară de atenți la durerea ce ne e pricinuită de cei ce ne frang inimile, atenția noastră spre cei cărora le frangem inimile e aproape nevăzută, trece fără să înțelegem vreodată că din aceasta s-ar putea să ne fi luat otrava care blochează puterea sufletului de a simți afecțiune. Cruzimea emoțională e problema, e ceea ce avem de reparat pentru  a ne retrezi sufletele adormite și pentru a le reda inimilor noastre integritatea și deschiderea reală către iubire și viață.

Dacă am cauzat ”pierderi ale sufletului cuiva” în trecut probabil că vom atrage în experiențele noastre de zi cu zi iubiri interzise și alte și alte ființe ce ne vor oferi șansa de a ne vindeca, căci ele ne vor iubi și noi nu vom putea răspunde acelor iubiri, ne vom simți răceala, răcoarea, cruzimea, respingerea, absența afecțiunii și a înțelegerii. Tocmai atunci, tocmai în acele situații, viața ne privește din nou cu iubire, căci în aceste situații se ascunde brațul ei vindecător și șansa de a ne recupera sufletul pierdut candva. Sigur, dacă nu simțim dragoste pentru cineva care ne iubește nu trebuie să ne prefacem că iubim, dar ne putem reconsidera comportamentul, putem exclude cruzimea, respingerea și atitudinile pline de toxicitate, înlocuidu-le cu bunăvoință, cu acceptare, cu înțelegere și cu un comportament ”uman”, cu răbdare și cu înțelepciune. Am putea să ne facem timp pentru cel îndrăgostit de noi, să-l tratăm cu bunăvoință, să-i spunem adevărul, să comunicăm mai mult cu el, să-l încurajăm în privința prieteniei, să-i dăruim atata timp cat are nevoie pentru ca rana sufletului său să nu rămană deschisă și mortală pentru inima sa. Căldura ”înțelegerii”, a compasiunii și a răbdării ne va încălzi propriul suflet, ne va dărui puterea de a simți afecțiune și nu cruzime, deopotrivă nouă, cat și celuilalt. Ne putem vindeca sufletul prin atitudinea binevoitoare față de un om care ne iubește, prin adevărul rostit cu înțelepciune, care ne ajută să nu lăsăm în urma noastră răni tulburătoare, capabile să închidă sufletul altui om și pe al nostru. Rănile provocate altora s-ar putea să fie una dintre cele mai mari surse de suferință emoțională a oamenilor și de aceea, pentru a o vindeca, să fim atenți la cei ce ne iubesc, să-i tratăm cum bunăvoință, căci asta ne poate salva sufletul de la ”împietrire”!

Maria Timuc - articol publicat în Jurnalul Național