Cristina Niculescu; ”Draga mea Maria, ca intotdeauna, randurile
tale nu numai ca imi merg la suflet dar sunt hrana pentru el exact cand am mai
mare nevoie de asa ceva. E foarte real tot ce ai scris. Eu traiesc acum nu doar
aceasta puternica intentie de a lasa mintea sa se prabuseasca (si bucuria ca am
identificat acest scop care in sfarsit sa imi aduca starea de pace
neconditionata, daca voi reusi...) dar si frustrarea de a nu sti cum sa las
mintea sa se prabuseasca. Ori de cate ori incerc, ea se agata cu sete de tot ce
este si stie si imi provoaca situatii de viata ca sa se hraneasca in
continuare, iar eu raman confuza... Cum sa reusesc sa imi las mintea sa se
prabuseasca”?
Am preluat de pe pagina mea de Facebook întrebarea Cristinei,
care-i interesantă și, cred eu, este întrebarea oricărui om care a descoperit
într-o zi că mintea sa e cheia poveștii de viață pe care o trăiește. Întrebarea
a apărut după publicarea articolului meu ”Lasă
minteasă se prăbușească” din Jurnalul Național. Răspunsul era cuprins în
articolul menționat, dar – în același timp- el este cu mult mai amplu, nu
pentru că sufletul omenesc ar avea nevoie de răspunsuri ample, ci tocmai pentru
că mintea însăși are nevoie de ele. Pentru a înțelege mintea și modul nostru de
funcționare în lume avem nevoie de o decizie, de o alegere conștientă, de un
sacrificiu, dacă vreți( deși e impropriu spus, căci sacrificiul înseamnă
renunțare forțată; avem nevoie să ne asumăm situația noastră din prezent,
oricare ar fi ea și să pornim, precum Hoinarul din legendele
lumii, în căutarea noastră de sine; asumarea presupune că, orice vom pierde pe drum și
orice vom găsi pe el, bine, rău, frumos sau urât trebuie asumat). A-ți lăsa
mintea să se prăbușească nu presupune – așadar – un efort minim, e un efort
spiritual pentru o viață. Mintea e prețioasă atunci când o folosim corect,
atunci când înțelegm că noi suntem ”șefii ei”, nu invers. Problema fundamentaă
a minții omenești , a noastră, deci, este aceea că noi ne credem victimele
minții noastre și, din cauza asta, victimele emoțiilor, ale trăirilor noastre. De
ce spun asta?
Pentru că noi chiar așa trăim; haideți să luăm un exemplu.
Simțim frică de ceva. Frica e o emoție, o resimțim ca pe o presiune, care ne
poate chiar paraliza, poate fi atât de puternic resimțită încât ea să ne
ghideze reacțiile, răspunsurile din comportament, faptele. Unui om căuria îi
este frică să meargă cu avionul nu-i poți da o explicație logică, care să-l
ajute; nu așa de ușor. Frica îl apasă cu atâta forță, el simte o frică soră cu
disperarea și, o dată cu frica, zeci de gânduri îi spun că avionul se va
prăbuși, că el va muri, că s-a întâmplat cândva undeva ceva...Mintea îi va
justifica emoția, iar emoția îl va stăpâni în așa manieră încât va fi stăpâna lui.
Mintea negativă îl stăpânește pe omul furios în clipa de furie. Mintea îl va stăpâni
pe om în clipa de suferință intensă din dragoste sau în fața pierderii unei
ființe dragi, sau în fața unei frici de pierdere. Vedeți, subliniez faptul
că nu-i nevoie pentru minte să se
întâmple lucruri rele. Ea reacționează la gândurile proprii, la ceea ce noi
înșine ne imaginăm ca fiind real, cu tot atât de mare putere ca și atunci când lucruruile
se întâmplă concret. Mintea reacționează la propriile imaginații , la ceea ce
singură afirmă că-i real, făcând totul ca și cum ar fi real. Înțelegerea
acestui proces ne poate ajuta în mod esențial în procesul de prăbușire al
minții noastre distructive. Pentru că tocmai reacția minții la imaginar e
problema noastră fundamentală, fiindcă imaginațiile ne parvin adesea din inconștient,
unde experiențele noastre din trecut sunt stocate și înregistrate. Cu alte
cuvinte, emoția e experiență înregistrată, iar caracterul ei negativ, apăsător
provine din erorile noastre de percepție din trecut. Este exact ceea ce ne trage
înapoi continuu atunci când ne dorim să ne purificăm mintea; erorile noastre de
gândire apar la suprafața conștienței sub forma diferitelor emoții, anunțându-ne
în exact aceeași fracțiune de secundă, că avem în subconștient percepții
eronate. Noi le tratăm ca pe informații veridice, noi ne luăm emoțiile drept
adevăr(uneori ele chiar ne arată în lumea fizică imagini care confirmă acel
adevăr) și de aceea ne lăsăm ghidați de fricile noastre, de îndoielile noastre,
de mânia noastră, de gelozie, de ură, de răzbunare sau de trăiri prin care ne
hrănim suferința.
Pentru ca mintea negativă să piardă energie și emoțiile
grele să-și micoșoreze inerția, trebuie să înțelegem că noi suntem stăpânii
noștri și ai minții noastre și că, ceea ce ne trage înapoi, este ”doar
experiența din trecutul nostru”, care – s-a descoperit mai nou – este codificată
și în creier sub forma unor scheme biologice, care corespund unor obiceiuri
de reacție. Cu alte cuvinte, trebuie să ne creăm obișnuințe noi de reacție,
care să le înlocuiască pe cele deja existente în toate sistemele noastre
interne; fizic, mental, emoțional. Dacă ți-e frică de avion, de exemplu,
trebuie să știi că frica din trecut, pe care ai folosit-o ca pe un sistem de
autoapărare împotriva morții, nu-i altceva decât o eroare de percepție,
dedesubtul căreia se ascunde frica de moarte. Corectura acestei frici presupune
o perioadă de timp în care vei fi nevoit să înfrunți energia emoțională
acumulată în trecut privind această problemă; frica de pierdere a vieții.
Așadar, să înfrunți lupul înseamnă întâi să accepți să mergi prin pădure,
direct la întâlnirea cu el. Vei continua să simți frica, dar nu te opi, fiindcă
te-ai oprit mereu de frică; acum treaba ta e să creezi în creierul tău o altă
scemă de reacție. Acum trebuie să mergi înainte, chiar dacă simți frica. Asta-i
mintea neprăbușită: în ea sunt spaimele, durererile, interpretările noastre
imaginare, ale căror conținuturi vin din copilărie, din toate întâmplările care
ne-au înfricoșat. Procesul pe care-l avem de parcurs e dificil, dar presupune o
repunere la locul corect al propriei noastre gândiri raționale, logice și , nu în
ultimul rând, o repunere în scena lăuntrică a existenței, a vieții, care ne
vrea vii, nu morți. Negativitatea emoțională ne blochează puterea de a trăi
frumos, de a simți frumos, de a ne bucura de viața aceasta. Când Cristina spune;
mă întorc în confuzie, asta spune; emoțiile trecutului sunt acolo încă, le
simte și crede că ele nu pot fi depășite. E doar o schemă neuronală care
trebuie schimbată prin repetarea perseverentă a unui comportament nou. Până ce
schema neuronală se va schimba, vom resimți emoțiile care ne trag în jos și ne
fac să credem că este imposibil să ne bucurăm n această viață sua să facem un
lucru nou; de exemplu, să mergem cu avionul!
Vindecarea noastră are loc atunci când făcând un lucru, care odinioară
ne crea frică, îndoială, suferință de orice
fel, respingere etc, ne sițim liniștiți complet și avem încredere că totul e
bine, fără să mai apară emoția teribilă din trecut! Fără a ne schimba
obiceiurile în mod premeditat, însă, vom fi predispuși să repetăm toate
experiențele vieții sub forma emoțiilor, chiar dacă în exterior le vom trăi ân relația
persoane diferite, iar evenimentele ne vor părea diferite. Multe dintre
articolele mele din trecut conțin explicații pentru acest fenomen, inclusiv
unul mai recent, numit ”Nemuritorul copil din noi”! Era acolo descrierea fenomenului care face ca
noi să trăim în emoțiile copilului interior până la adânci bătrâneți dacă nu ne
schimbăm obiceurile emoționale care ne fac rău! Practica autosugestiei pozitive
și practica percepției pozitive deliberate ne ajută foarte mult să întrerupem
alimentarea cu gânduri distructive a propriului subconștient. Ceea ce spunem chiar și în gândurile noastre
tainice contează tocmai pentru că se înregistrează în noi și devine apoi
emoția noastră. Practicați gândirea pozitivă, schimbați gândul negru cu gândul ”alb”, ca să spun așa, și
căutați să faceți întotdeauna bine în jurul vostru, să dăruiți, să iubiți, să
fiți frumoși. Orice alegere diferită, orice alegere care sprijină viața mai
dărâmă o cărămidă din mintea noastră irațională, negativă și ne ajută să iubim
dincolo de toate condițiile, dar după un efort masiv pe care trebuie să-l facem
în relația directă cu propria minte!
@@
E un articol lung, dar tocmai de aceea l-am scris pe blog;
să aveți timp să vă gândiți, să-l studiați și să practicați ulterior.
Atenționarea mea esențială se referă tocmai la practică; mulți oameni citesc excesiv, dar uită de îndată ce au citit și nu practică. Fără practică nu este
posibil să înțelegem pe ce lume trăim și , mai ales, să înțelegem, cât de mult
depinde și lumea de ceea ce facem noi în interiorul nostru.
Foarte frumos articolul!
RăspundețiȘtergere