La mulți ani!

Vă doresc să aveți un an nou plin de iubire, bucurie și binecuvântare! Grația Divină să vă călăuzească, să vă însoțească și să vă ispire în fiecare moment al anului ce vine.

Amintiți-vă ca, în noaptea dintre ani, să fiți fericiți, orice ar fi. Rămâneți în iubire necondiționată în mod conștient, iubiți totul, chiar și ce nu-i așa cum vă așteptați. Iubirea fără condiții și fără așteptări vă imprimă și vă dăruiește cea mai înaltă vibrație posibilă și atrage spre voi lucruri pe care le visați, dar credeți că le puteți dobândi prin eforturi fizice uriașe. Iubiți ...măcar o noapte și apoi faceți diferența.

Fie ca anul acesta să fie pentru voi toți unul ...fastuos și plin de iubire!

Oamenii ”mari”, oamenii ”mici”

(când regii servesc sau așteaptă să fie serviți)

Se spune că ”regele știe să servească”! Poate din pricina asta avem în lume atât de puțini regi: am uitat că cel mai mare e în serviciul celor mai mici, că niciodată nu poți fi rege fără să ”servești” . Oamenii ”mari” (adică cei ce au atins un anumit nivel de creștere intelectuală, socială, morală, cei recunoscuți, deja)  nu mai știu să-i servească pe cei mici, să-i ajute să crească, să-i încurajeze, să-i învețe, să-i valorizeze, să-i aprecieze, să le îndrume pașii. Ei așteptă ca cei mici să se închine lor, să le recunoască poziția, valoarea, să le stea la picioare, să le mulțumească, să-i ridice mai mult, să-i facă mai mari. În vreme ce egosimul celor ”mari” e întreținut de cei mici, frustrați și neîmpliniți, de cei care-și consolidează complexul de inferioritate și tensiunea aferentă lui, de cei ce-și servesc ”regii înfumurați”, cu speranța că într-o zi aceștia îi vor remarca, îi vor observa și vor face un gest cât de mic de recunoaștere și de valorizare, cei mai mari devin mai mari, iar cei mici devin mai...mici. Regalitatea s-a pierdut din lumea noastră, fiindcă egoismul a înlocuit serviciul autentic. Regalitatea s-a pierdut pentru că ”regele”(cel mare, cel care a dat din coate în felul lui pentru a fi recunoscut sau cunoscut) așteaptă să fie servit. De aceea ”oamenii mari” devin mici, oricât de sus ar părea că au ajuns!

Citeam recent un interviu al Dorei Stănescu, soția marelui poet Nichita Stănescu. Ea spunea că Nichita îi primea la el acasă pe toți cei care veneau și-i asculta pe toți. Poetul zicea: ”Dacă printre ei este Eminescu și eu nu-l primesc”?(am citat din memorie, dar esența am păstrat-o). Iată forța Regelui, puterea lui de a-l descoperi pe cel mic, care s-ar putea să fie unul mai mare decât el. Generozitatea autentică e amprenta ”regalității umane” : generozitatea descoperirii în cel mic a unuia mai mare decât tine se poate să fie chiar calea regală către propria ta regalitate. Această generozitate le aparține marilor spirite umane și, pentru că nu e o trăsătură universală, lumea are probleme de apreciere a valorii. Lumea îl descoperă pe cel eminent, pe cel valoros, pe cel măreț abia după ce el nu mai este. Lumea l-a recunoscut chiar și pe Hristos după plecarea sa din trup.

Să fii capabil să apreciezi valoarea celui mic e o trăsătură regală, fantastică: pentru asta trebuie să fii cu adevărat ”mare”. Să ai tăria să-l crești pe cel mic, care-ți apare în cale și să-ți asumi riscul ca el să devină mai mare decât tine: iată amprenta marilor spirite, iată frumusețea și măreția regilor, a celor care... știu să servească existența și să genereze evoluția în această lumea. Când marile valori, cei recunoscuți și puternici așteaptă doar să fie slăviți, doar să fie și mai mari, închizându-și ochii în fața valorilor din jurul lor, lumea, societatea, sistemele de valori, criteriile de valorizare o iau razna. Fără să știe, acești ”regi” merg desculț, acești ”regi” fără coroană îl ucid pe Eminescu, pe Einstein, pe Tesla, pe Iisus însuși.

În viața de zi cu zi, fiecare dintre noi poate juca rolul ”regelui” care nu știe să servească. Pentru a nu pica în acest păcat, ar trebuie să apreciem deliberat cele mai mărunte activități pe care oamenii din preajma noastră se străduiesc să le facă pentru binele nostru. De la mâncare gustoasă și pănă la un gest de afecțiune, de la o notă bună a unui copil și până la efortul unui părinte de a-și trimite copilul la școală sunt lucruri care pot fi apreciate, lucruri pentru care îi putem valoriza pe cei mai neînsemnați dintre oameni. ”Să-i creștem” pe cei de lângă noi e o lucrare regală, e un exercițiu psihologic fenomenal, e o dovadă că suntem întregi emoțional și psihic, e ceva ce ne întoarce de pe calea egoistă a așteptării de a primi și ne duce către calea regală a ”dăruirii”! Regele știe să dăruiască și de aceea primește totul...Reașezarea valorilor nu este posibilă nici în familie, nici în societate, nici măcar pentru un singur om, fără ca spiritul dăruirii să lucreze corect, fără ca acest spirit al ”regelui” să renască în fiecare dintre noi.

Să fii rege acolo unde ești, să nu te abții de la a-i spune celuilalt: ești minunat, faci un lucru grozav, să-l sprijini, să-i arăți calea dacă el chiar e grozav, dacă apreciezi ceva la el cu adevărat, căci abținerea și invidia ascunsă în umbra ei ne fac să nu-i recunoaștem nici pe Iisus, nici pe Eminescu, nici pe Einstein, să trecem pe lângă ei precum păgânii și să ne recunoaștem valorile târziu, mereu...prea târziu. 

Oameni cu spini sau oameni imposibili

Un mare iniţiat, care comunica în mod conştient cu plantele, avea o grădină plină de cactuşi. Într-o zi, cactuşii i-au transmis că-şi creşteau spini pentru că se apărau cu ajutorul lor de aceia care ar fi vrut să-i rupă şi să-i rănească. Iniţiatul a decis atunci să le spună cactuşilor în fiecare zi; ”Vă iubesc foarte mult. Nu vreau să vă fac nici un rău. Puteţi să renunţaţi la spinii voştri”. În timp, s-a întâmplat ceva extraordinar; cactuşii au început să-şi dea spinii jos. Puii care răsăreau din ei, apăreau golaşi, fără nici un spine. Era forma în care cactuşii răspundeau la iubire.

Oamenii dificili sunt ca nişte cactuşi. Uneori ei se comportă aberant, îşi cresc nişte spini ”interiori” şi înţeapă cu ei pe toată lumea. Pentru cei mai mulţi oameni, dificilii sunt o pacoste şi chiar adevărate obstacole în calea fericirii. Cei mai mulţi au crize de furie şi nu se sfiesc să insulte în stânga şi-n dreapta. Oamenii preferă să-i ocolească, dar pentru cei obligaţi să trăiască în preajma lor, să lucreze pe lângă ei, să aibă a face cu ei, viaţa poate fi un chin. Cactuşii sunt doar un simbol al omului dificil, un simbol frumos. Cactuşilor le poţi iubi şi spinii, căci spinii nu te deranjează dacă nu-i atingi. Cu oamenii dificili lucrurile sunt mai complicate; ei te înţeapă oricum, asta-i starea lor. În esenţă, ei te înţeapă, însă, din acelaşi motiv pentru care te înţeapă şi cactuşii; să nu cumva să-i răneşti. Proiecţia lor esenţială este aceea că nu-i iubeşte nimeni şi din pricina asta va fi oricând posibil să pună cineva mâna pe ei şi să-i rănească. Spinii oamenilor dificili sunt o formă de apărare a sensibilităţii pe care ei o ascund cu dibăcie sub comportamentul absurd, apăsător, urât şi atât de greu suportabil.

Omul cu spini poate fi recunoscut prin faptul că înţeapă la fel şi un rege, şi un servitor, şi un un sfânt, şi un ticălos. Cineva care te înţeapă numai pe tine, dar dă dovadă de prietenie şi de politeţe cu mulţi alţi oameni, nu este un om cu spini, ci unul care are ceva cu tine personal. În faţa acestuia poţi face un pas înapoi. Îl poţi lăsa în pace, n-are rost să-l convingi că-l accepţi, că-l iubeşti, or că ai vrea ceva de la el. Acesta are spini doar pentru tine şi asta-i altă poveste, altceva. Omul cu spini înţeapă fără...deosebire. Chiar îi înţeapă mai viguros pe cei care pretind că-l iubesc. El se apără, dar şi testează dragostea. Spinii au funcţie de apărare, dar şi de testare a iubirii. Am cunoscut şi eu cîţiva oameni cu spini. Aproape nimeni nu-i mai iubea, fiindcă deveniseră insuportabili, dar eu comunicam cu ei şi descoperisem că erau poeţi minunaţi, oameni din cale afară de generoşi, cu o blândeţe şi o bunătate nemăsurată. ”Nu ştiu cum poţi tu să vorbeşti ceasuri întregi cu lighioana asta”, mă întrebau unii. „Nu ştiu cum poţi să comunici cu un om atât de rău”! Sigur că făceam adesea ochii mari atunci când cineva îmi mai vorbea despre „isprăvile lighioanei” şi asta pentru că faţa cu spini nu mi se arăta în acelaşi fel, deşi erau momente în care primeam – ca toată lumea – înţepături grozave. Am primit sprijin şi îngăduinţă deplină, am văzut exprimarea bunătăţii şi a sensibilităţii extreme la oameni catalogaţi drept incapabili de bunătate şi comunicare. M-am întrebat într-o zi cum era posibil aşa ceva. Am înţeles atunci în mod decisiv, în plină experienţă, că oamenilor dificili le picau instantaneu spinii atunci cînd se simţeau acceptaţi şi nu aveau suspiciuni legate de motivele pentru care te aflai în preajma lor.

Oamenii dificili cred că nu sunt iubiţi. Lumea este periculoasă pentru ei, aşa încât decid într-o zi să se ascundă de lume, dar să se şi apere de ea. Răutăţile lor sunt o formă teribilă de apărare împotriva rănirii. „Mai bine-i rănesc eu, căci dacă mă rănesc ei, risc să mor”, spune inconştient dificilul. Dar, dacă el se simte iubit, acceptat şi înţeles, dacă nu-i întorci răutatea, dacă ştii că el îşi apără fragilitatea interioară şi bunătatea şi îi accepţi armele, el va face ca şi cactuşii; va da spinii jos. Se va dezgoli total şi-n goliciunea aceea îl poţi vedea într-o strălucitoare, halucinantă şi fantastică bunătate, generozitate şi capacitate extraordinară de a iubi. Cei mai buni dintre oameni se apără de rău prin ţepii lor. Aceşti oameni, despre care se spune că sunt răi, incapabili de comunicare, de dragoste, continuu puşi pe harţă şi pe insultă, ascund în ei o frumuseţe care lăcrimează în faţa acceptării. Am văzut de multe ori lacrimile de bucurie, ca şi pe acelea de milă, lacrimile de compasiune şi lacrimile care-au pregătit mari acte de generozitate ale unor oameni consideraţi de majoritatea „imposibili”. Nici nu cred că am întâlnit vreodată oameni mai frumoşi şi mai fragili decât aceşti „dificili”, ascunşi sub spinii lor. Dacă-i avem prin preajmă şi ne deranjează, putem proceda precum iniţiatul cu ai săi cactuşi, care au sfidat natura şi s-au dezbrăcat de spini. Surpriza se ascunde sub spini, căci atunci când oamenii răi sunt iubiți, o mare de iubire se revarsă din ei...

9 GÂNDURI (2)

1)   Am avut un vis: îngropam fotografia unui bărbat iubit. Nu l-am iubit? Îngrop imaginea şi, poate, chiar încep să-l iubesc. Acum pe el. Cel care este. Şi-i iubesc şi grosolăniile, şi enervările, şi impoliteţurile şi toate cele rele, la un loc cu cele bune. Până atunci, am iubit o poză. Rămâne bărbatul. Învaţă să iubeşti bărbatul şi nu imaginea pe care ţi-o faci despre el. Nu poza lui.

Poza nu are suflet. Este un instantaneu, este fixaţia ta. Înmormântează poza şi iubeşte “originalul”. Parcă aşa zicea o “declaraţie de dragoste” de demult.

2)   Gândul frumos bucură necunoscuţii în aceeaşi măsură în care îţi face ţie bucurie. Gândul bun stinge focul, alungă patima, spaima şi duce bucuria chiar şi unor necunoscuţi. N-ai motive de îngrijorare  când gândeşti frumos. Casa ta nu va arde şi mâna ta va fi sănătoasă  atunci când ştii că gândul singur va produce faptul în sine.

Gândeşte frumos. Gândeşte bine. Gândeşte pentru tine şi pentru cei necunoscuţi, căci gândurile tale vor fi felicitările tale. Ele îi vor atinge pe necunoscuţi.

3)   O clipă de iubire ascunsă , ieşind ca un hoţ, pe geam. Pe “geamul ochilor noştri” se uită, din ascunzătoarea sa frumoasă, iubirea mea la iubirea lui şi iubirea lui la iubirea mea.

Două sentimente se priveau împotriva voinţei noastre.

Se uitau cu ochii noştri, din ochii noştri… Afară, acolo unde căldura se preface conştient în îngheţ.

Frica de iubire cuprinde realitatea. Dar iubirea, fără frică, pătrunde în realitate, o deflorează, îi rupe aparentele gheare, o îngenunchează.

Clipa în care realitatea stă în genunchi şi sufletul triumfă, ca o lumină de nestăvilit în întunericul exterior mie. Clipa de iubire este devenirea mea. Acum ştiu că vreau prelungirea ei de-a lungul realităţii şi peste amnezie aşternutul sublim al trăirii lucide.

4)   Ah, miezul sentimentului de vinovăţie!

El ucide, el îmbolnăveşte, el transformă lumina în `ntuneric şi fiinţa în umbră. Nici Dumnezeu nu mai poate schimba sentimentul de vinovăţie şi pedeapsa pe care singur ţi-o dai, judecându-te.

5)   Nu drumul lin este secretul evoluţiei tale, ci mica tensiune, mica spaimă… curba vieţii.

6)   Favoarea i-a fost dată fiecărei fiinţe care respiră. Favoarea este însăşi respiraţia. De aceea, indiferent cum este corpul, dacă are respiraţie, el poate recrea lumea prin Dumnezeu din el. Atâţia oameni străluciţi pe lumea aceasta au fost privaţi de vedere, de auz sau de toate simţurile umane şi, totuşi, ei l-au manifestat pe Dumnezeu prin iubire, ei sunt sănătoşi. Strălucirea lor confirmă victoria lor. Aceştia sunt câştigători în viaţă.

7)   Mintea nemulţumită aşteaptă mereu ceva şi sfârşeşte apoi prin “a aştepta ca ceea ce aşteaptă” să nu se împlinească. De ce? Pentru ca suferinţa devine un substitut pentru iubire în mintea plină de aşteptări. Dacă se întâmplă aşa, nici măcar nu suntem conştienţi că adevărata noastră căutare nu este iubirea, ci suferinţa..Că o provocăm, o dorim şi o... anticipăm cu gândul aşa încât cele mai bune lucruri pe care le aşteptăm să nu se întâmple.  

8)   Conştiinţei îi place iluzia, fiindcă o justifică. Şi justifică zarva. Conştiinţa îşi formează propriile-i credinţe, pe care le ia drept adevăr. Ea îşi formează o idee despre moralitate şi se iluzionează în leg\tură cu ea, raportându-se mereu la ideea sa. Ceea ce vine în contradicţie cu ideea este respins de conştiinţă ca fiind ireal şi imoral. Iluzia este focul conştiinţei şi adevărul ei. Adevărul trebuie să fie dincolo de conştiinţă. Adevărul trebuie să fie în afara ei pentru a putea rămâne acelaşi. În conştiinţă, adevărul este supus mişcării conştiinţei. Ori mişcarea este iluzie. Pământul se mişcă, dar conştiinţa nu are organ de percepţie a mişcării Pământului. Conştiinţa se percepe pe sine în mişcare. Tot ea percepe cerul ca o boltă protectoare, când cerul este doar iluzia ei. Armonia rămâne opusul dizarmoniei, dar fără una nu poate fi percepută de constiinţă cealaltă. 

9)   Cât de limpede devine faptul că lumea noastră se exprimă prin ceea ce conţine în interior! Că mediul din jurul nostru nu este compus din corpuri inerte şi din pietre, cât din gânduri, sentimente şi cuvinte. Că aceste gânduri şi sentimente crează... lumea aşa cum este ea. Un om nervos crează un mediu inflamat, o stare de spirit bolnăvicioasă şi absurdă, pe când un om bine dispus transmite buna dispoziţie în jurul său. Tot ce trăim în interior devine contagios. Puterea trăirii interioare determină şi puterea de contagiune. Dar, fiecare puls de gând, fiecare zvâcnet de sentiment desenează un fel de tablou nevăzut al gândurilor şi al sentimentelor noastre. Acesta este perceput inconştient de către fiinţele din jur. Cei mai sensibili dintre oameni percep instantaneu, chiar la distanţe inimaginabile, gândurile ce se îndreaptă spre ei. Toate acestea apar în interiorul lor ca gânduri şi sentimente personale. 

***

    Rubrica ”9 Gânduri”(2) 

- - conţine astăzi extrase foarte vechi, unele sunt scrise in urma cu 10-15 ani şi chiar mai mult. Sunt simple gânduri, reflecţii ”din tinerețe”, să zicem. Unele dintre ele sunt inspirate din vise. Ca şi cele de săptămâna trecută, unele vă invită la a vă dezvolta propria creativitate, la propriile reflecții, altele conţin răspunsuri mai mult sau mai puţin ascunse. 

Niciodată să nu vă supărați nici pe starea vremii!

Serghei Nicolaevici Lazarev, un bioterapeut rus, cunoscut deja în lumea întreagă grație sistemului său de tratare a bolilor cu ajutorul rugăciunii, spune în una dintre cărțile sale că oamenii n-ar trebui să fie nemulțumiți de ceea ce li se întâmplă întrucât toate întâmplările sunt atrase prin bioenergia fiecăruia. De aceea, supărându-te pe întâmplări, începând de la starea vremii și până la oamenii din jurul tău, te superi pe tine, iar consecința e sintetizată amuzant într-o lege a lui Murphy; ”fii liniștit, mâine va fi mai rău”! Cu alte cuvinte, în afară e cumva o oglindă a psihicului nostru, iar vremea, cutremurele, dezastrele, accidentele sau micile neplăceri din viața de zi cu zi nu fac excepție. Aceasta înseamnă că suntem legați tainic unii de alții, iar comuniunea noastră unii cu alții, cu natura, cu vântul, cu ploaia, cu stelele, cu tot ce ne înconjoară rămâne o realitate permanentă a existenței.  

Dacă vremea (e un timp de când n-a mai apărut soarele pe la noi, iar acest lucru are un impact negativ asupra noastră) ne oglindește psihicul, ce am putea face noi cu noi și în noi înșine pentru ca vremea să nu ne mai reflecte depresia, mânia, impulsivitatea, violența și tendința de a ne autodistruge? Ce am putea face noi pentru ca viețile să ni se desfășoare mai armonios, mai cald, mai aproape de ceea ce ne dorim?  ”Niciodată să nu fiți nemulțumiți nici de starea vremii”, spune Lazarev, căci și asta-i o supărare pe sine, care crează consecințe. Aș zice chiar că niciodată n-ar trebuie să ne supărăm pe întâmplările vieții noastre, căci ele sunt atrase de inconștientul nostru, sunt o reflecție a acestuia. Dacă tot ce se ivește în preajma noastră e cumva și un aspect lăuntric sau reflecția unui aspect, atunci Lazarev ar avea dreptate; să primești și durerea, și suferința, și privațiunea, și lipsurile, și pierderile ca și cum ar veni de la Dumnezeu, ca pe instrumente de purificare ale sufletului, înseamnă să întrerupi conștient fluxul răului. A accepta ce este, ce vine, ce se întâmplă, a f pregătiți pentru fiecare schimbare a existenței înseamnă să înțelegem că aceasta este o atitudine care are puterea de a schimba lumea și întâmplările din jurul nostru, inclusiv vremea, mișcările vulcanilor sau alte fenomene ale naturii.

Cu alte cuvinte, dacă plouă, dacă nu-i soare, dacă vine cutremurul, dacă ceva nu iese cum gândești, nu te supăra, căci te superi pe tine însuți. Acceptarea de sine e o trăire necesară și puternică pentru că în ea e și înțelegerea propriei noastre inconștiențe, e și acceptarea faptului că, din pricina inconștienței noastre cu privire la felul în care creăm răul, suntem iubiți de Dumnezeu așa cum sunt copiii iubiți de părinții lor. Să fim conștienți de iubirea care ne îngăduie și ne iartă greșelile și alunecările noastre omenești, înseamnă să intrăm în contact intim, în însăși trăirea noastră interioară, cu sursa iubirii și a iertării infinite, care poate aduce soarele, poate împlini visele și poate ceea ce nu ne imaginăm măcar că este posibil. Supărarea pe ceea ce ni se întâmplă e suărare pe sine, iată. Să nu ne mai supărăm pe noi înșine, să ne privim cu atenție în lumea și-n întâmplările din jurul nostru, să ne acceptăm și să ne întoarcem la comuniunea atât de cântată în poezii, în balade, în creații vechi, comuniunea cu natura și cu lumea noastră. Atunci se poate să înțelegem de ce Iisus putea opri furtunile, putea vorbi cu vânturile și de ce marea îi asculta cuvintele. S-ar putea ca și pe noi să ne asculte vânturile, mările, furtunile și soarele, doar că noi nu știm aceasta...

9 GÂNDURI

1)    Emoţiile, gândurile sunt lucruri/trăiri pe care ţi le permiţi. Aşa cum îţi permiţi îngheţata, ”şocolata”, căciula de blană sau haina de Vizon. Îţi permiţi să fii trist, asta este. Măcar să înveţi ceva din asta. Îţi permiţi să fii frustrat. De asemenea, este permisiunea ta. N-are ce-ţi face nimeni, dacă tu îţi permiţi. Dumnezeu nu intervine, nu te ia de cap, să-ţi spună: fiule, iar ai luat-o pe arătură! Tu zici da, Domnul zice da, bine, dacă asta vrei, experimentează!

2)    Ce-i sigur pe lumea asta , afară de viaţa însăşi, de fiecare moment în sine?

3)    Nu ești mai fericit decât orice alt om obișnuit, care şi-a crescut găinile la curte, s-a îmbătat de cîteva ori în viaţă, şi-a bătut nevasta, a plîns, i-a murit mama, i s-au stricat recoltele adesea etc! AM TRECUT PRIN ACELEAȘI STĂRI, PRIN ACEEAȘI SENZȚAIE DE NEPUTINȚĂ, DE PIERDERE  SAU  DE CÂȘTIG, DE BUCURIE  SAU  DE  FERICIRE. Cam asta-i tot. Nimic mai mult decât emoţii, sentimente, mișcări în conștiință, mișcări în interior. Dacă un ţăran îşi pierde vaca suferă ca şi cum ar fi pierdut fotoloiul la prezidenţiale. Care-i diferenţa dintre un țăran și un candidat la fotoliul de președinte, care-i diferența dintre ei de vreme ce orice ai pierde, tot pierdere este?

4)    Practic, dilema nu se mai termină, dilema abia începe în fiecare clipă, dilema continuă, dilema există. Certitudinea pare doar o iluzie în lumea interioară, ca şi în aceea exterioară.Cum zic înțelepții, singurul lucru cert e că totul e incert.

5)    Vin peste tine nişte gânduri ca din neant..de parcă nu tu ai fabrica gândurile, ci ele te-ar fabrica pe tine. 

6)    Fericirea omenească trebuie suportată, ea i se dă unui suflet puternic, capabil să o primească şi să nu uite de Dumnezeu din pricina ei. De îndată ce fericirea omenească te face să-l uiți pe Dumnezeu, ai și pierdut-o!

7)    Niciodată nu eşti singur, este doar iluzia ta starea de singurătate. Tu eşti mereu şi mereu însoţit doar de spiritul divin, doar de iubirea ce se revarsă din el. Cu Dumnezeu mergi, mănînci şi adormi, cu el te trezeşti, prin el te poţi gândi la alt om, prin el faci tot ce faci. Te întorci împotriva lui Dumnezeu când începi să depinzi de alt om, de obiecte, de orice altceva, căci tu depinzi doar de puterea spiritului divin, care te animă şi te hrăneşte cu iubirea sa. Dacă un alt om te părăseşte, e mai bine aşa pentru tine. Dacă un alt om nu are energie suficientă, ajungi să suferi din pricina lui, să te vampirizeze, să o facă la distanţă sau în prezenţa ta. El nici nu ştie că face acest lucru.

8)    Mintea este o mare enigmă, cum iubirea este marea enigmă a acestui univers. Mintea nu te lasă, nu-ţi dă voie să exişti în iubire, dacă nu o cucereşti continuu, dacă nu o supraveghezi continuu şi nu eşti atent mereu la ea. Probabil că inconştient, anumiţi oameni se conectează la mintea ta, la corpul tău şi devin parte din tine. Acum, prin proprie experienţă îmi dau seama că, fără iubire n-ai nici o şansă să scapi de vampirism, de posesiune. Iubirea este leacul corect al posesiunii, fiindcă numai iubirea e o sursă inepuizabilă de energie. Energia Egoului se epuizează permanent.


9)A-ţi recunoaşte partea negativă este un pas important către tine însuţi. A cunoaşte umbra ta este esenţa cunoaşterii, este fundament pentru evoluţia ta. ŞI copiii răi sunt ai tăi. ŞI ei există; frica, neliniștea, tristețea, dorințele. Să recunoşti că există, că sunt ai tăi, copiii tăi, iată ce pas măreţ pentru cunoaşterea de sine. 

**

Voi publica din când în când această rubrică ”9 GÂNDURI”...

Sunt gânduri sincere, extrase din caietele mele personale. Unele vă vor invita la meditație, altele vă vor...aduce răspunsuri... Sper ca ambele ipostaze să fie ceea ce aveți nevoie...

Ce e dat să se întâmple, se întâmplă negreșit!

Astăzi am observat un fenomen; m-a sunat cineva de câteva ori în cursul zilei, dar n-am fost niciodată lângă telefon sau liberă să răspund. Când am fost liberă să răspund, persoana cealaltă n-a mai răspuns la telefon și asta în câteva rânduri.

Iată o desincronizare energetică, am zis. Uneori te poți întâlni cu un cunoscut la Paris, pe o stradă aglomerată, alteori – cum mi s-a întâmplat și mie într-o zi – te trezești față-n față cu un amic, în același vagon, în acelați compartiment, în același tren într-o dimineață, la ora cinci.  Privind cu inima către situațiile vieții noastre, vedem că ceea ce e dat să se întâmple, se întâmplă negreșit, iar ceea ce nu trebuie să se întâmple – fie și o banală conversație la telefon – rămâne suspendat undeva, se îndepărtează, stagnează și este împiedicat să se împlinească. Resorturi inconștiente, care nu ne sunt clare din punct de vedere științific, dar limpezi ca lumina zilei în experiența directă a vieții, se declanșează dincolo de conștiența și înțelegerea noastră, dincolo de logică, de rațiune și chiar dincolo de/și peste sentimente, ghidându-ne...pe drum.

Sunt căi care ni se deschid, curgem pe ele la fel de ușor ca râurile, toate lucrurile parcă se așează singure în matca lor, oamenii de care avem nevoie apar, pur și simplu, în cale. Aș zice că acesta-i drumul de poveste, drumul magic, pe care mergem ușor, în pace, cu bucurie, căci toate ingredientele necesare călătoriei ne așteaptă pe parcurs, când avem nevoie de ele. Sunt căi care ni se închid, însă; cel mai simplu lucru, cum este o banală convorbire telefonică, devine imposibil, irealizabil, se îndepărtează de la sine: acesta e drumul blocat. Inconștientul nostru reacționează fără noi, el pare să sară peste conștiență, ghidând-o cumva...pe dos: de exemplu, cu un minut înainte de a  primi telefonul cu pricina, închizi telefonul sau tocmai decizi să iei o pauză de conversații. Când să răspunzi la telefon, sună la ușă o cunoștință care a decis brusc să te viziteze. Oricum, ceva te îndepărtează de conversația cu o persoană anume, cum persoana celalaltă parcă sună tocmai când nu-i poți răspunde. Pe un drum blocat, deblocarea e uneori o forțare a situației, care complică lucrurile. Dintr-un motiv pe care e bine adesea să nu-l știi, drumul e blocat. Să privești în liniște și convins că blocajul e și el bun la ceva, chiar dacă nu știi la ce anume, e un semn de înțelepciune. Lucrurile curg, chiar dacă nu așa cum ne așteptăm: curg, totuși, perfect, în armonie cu universul, cu lumea înconjurătoare. Inconștientul nostru știe, el vede imaginea de ansamblu și răspunde energiilor din lumea înconjurătoare chiar și atunci când noi nu suntem conștienți că facem aceasta, că dăm un răspuns în conformitate cu dinamica întregului. 

Noi ne blamăm adesea pentru că facem sau nu facem un lucru sau altul, dar – ceea ce facem sau nu facem – s-ar putea să fie mișcarea perfectă, aflată în armonie cu lumea înconjurătoare. Ce ni se așează frumos, ușor, clar și magic pe cale e destinat să fie. Ce se blochează, e destinat să fie, de asemenea, blocat. Există în logica existenței, a experienței, a universului subtil motive pentru ce avem și motive pentru ce nu avem, pentru ce suntem sau pentru ce nu suntem. La un alt nivel, noi știm aceasta. Inconștientul nostru știe și reacționează pe baza unei cunoașteri perfecte, corecte, coerente, așa încât...să aibă sens, încă unul adânc, pe care nu ar trebui să-l neglijăm niciodată, orice blocaj care ne apare în cale. Blocajul poate lua forma rezistenței, a opoziției încăpățânate a unor persoane, a respingerii, a pierderii, a eșecului, a neîmplirii unor așteptări etc. Întotdeauna în acestea se ascunde o mână ”frumoasă”, pe care – dacă învățăm s-o privim cu atenție – o vom săruta într-un târziu, căci mâna aceasta...ne duce pe drumul nostru real, blocându-ne atunci când...rătăcim calea...Să nu ne mai supărăm când nu primim ce am așteptat, când nu s-a ]ntâmplat ce am vrut, când am pierdut, când ne-am împotmolit undeva, când nu ni s-a răspuns la telefon sau  la... iubire e semn că ințelegem legea vieții, e semn că privim către inconștientul nostru, care  știe că eșecul s-ar putea să fie o cheie, un pas tocmai pentru succesul nostru...

Cum le dăm altora energia noastră?

Noi suntem ca niște mașini, doar că nu funcționăm cu benzină, ci cu energie. A da și a primi e în esența existenței: nimic nu curge în afara acestui principiu al ”darurilor”. Dăm și primim permanent, conștient și inconștient, deopotrivă.  Tot ce primim sau dăruim nu există în afara unei semnificații interioare, a unei semnificații în conștiință, a unei trăiri. Trăirea este energie. Adevăratul dar este trăirea pe care o avem în relația cu el, fie că-l dăruim, fie că-l primim. Mulți oameni nu știu când, cum și până unde pot dărui, alții nu știu să primească, dar confuzia cu privire la daruri se naște tocmai pentru că nu înțelegem că uneori putem să ne lovim energetic dăruind, cum se poate să ne lovim energetic primind ceva. Veți întreba: cum e posibil așa ceva?

Darul e întotdeauna ”o trăire”

Aș zice că este posibil pentru că ”darul” e întotdeauna o trăire. Când ne dorim o mașină, noi ne dorim sentimentul pe care ni-l dă posesia obiectului: poate fi bucurie, poate fi mai multă încredere în sine, poate fi sentimentul împlinirii. Prezența mașinii ne va crea aceste trăiri dorite. Când ne dorim o relație de dragoste, ne dorim să trăim afecțiunea, sentimentul de a împărtăși plăcerea, tandrețea, sentimentul siguranței, al încrederii, al bucuriei etc. Dacă-i dăm un leu unui cerșetor, dar facem acest lucru cu silă, doar să scăpăm de el, pierdem energie, fiindcă ceea ce ne dăm nouă înșine este sila, e sentimentul că am fost forțați să dăm. Dacă dăruim cu forța, vom trăi un sentiment neplăcut și vom observa în conștiința noastră că ”ne simțim forțați de împrejurări” să dăm. Din nefericire, aceasta este o stare extinsă în care ne bălăcim. E suficient să privim cum funcționează sistemele sociale pentru a observa ”forța” ca factor energetic  prioritar, care reglează relațiile interumane, unul dăunător psihologic, pe care se întemeiază furtul energetic, mai mult decât darul. Darul energetic real presupune exprimarea voinței libere de a dărui, a bucuriei de a dărui, a mulțumirii și a recunoștinței, acestea toate fiind trăiri autentice, hrănitoare, trăiri prin intermediul cărora energia curge în sprijinul vieții. Există trăiri care luminează, care vindecă, trăiri ziditoare, trăiri care hrănesc sufletul și înalță conștiința umană. Simțindu-le, noi dăruim cu adevărat. Nu contează dacă dăruim un leu sau o avere: bucuria de a dărui este darul, deopotrivă pentru cel care-l dă, cât și pentru primitor. Există și trăiri prin care pierdem ”energia vieții”, trăiri prin care dăm energia vieții, dar nu liber, ci ”cu forța”!

”Transferul forței vieții într-o formă violentă”

”Oricărei persoane sau lucru îi opuneți rezistență – fie prin gând, cuvânt sau acțiune, sub forma criticii, judecății, invidiei, geloziei, urii sau în alt fel – cu siguranță, mai mult o sprijiniți și voi deveniți proporțional mai slabi. De ce? Deoarece în mod deliberat ați luat o parte din prețioasa forță a vieții, atât de necesară pentru progresul vostru, și ați transferat-o unei persoane sau unui lucru. Ați fost vreodată martori când cineva a devenit epuizat după o izbucnire de furie? Epuizarea este golire. Ceva a ieșit din persoana furioasă în beneficiul celeilalte persoane, spre paguba sa. Acesta este un exemplu al transferului forței vieții într-o formă violentă. Sunteți foarte norocoși că ați învățat această înțelepciune. Acum, cu toate mijloacele posibile, practicați-o”, scrie John McDonald în cartea sa ”Mesajul unui Maestru”(E. Prestige).

Sentimentele frumoase ne ajută să dăm ...fără a pierde

Pasajul citat mai sus vă e clar, presupun.  Fie că sunteți supărați, iritați, că simțiți invidie, gelozie, judecată, critică în gând sau fățiș, vă dați forța vieții, vă privați de energie. Sigur că lumea înconjurătoare e un grandios stimul pentru pierderea de energie, dar se întâmplă așa pentru că noi nu suntem conștienți că viața noastră, în întregime, înseamnă ”schimb energetic”, că orice am face, orice ar fi, dăm energie și o putem da în două feluri: voluntar sau involuntar. Fiindcă dorim sau fiindcă suntem forțați să o facem. Dând energie voluntar nu pierdem energie: pierderea apare doar atunci când opunem rezistență, când ne împotrivim, când ne supărăm, când ne lăsăm prinși în febra trăirilor negative amintite mai sus. De aceea iubirea, precum toate trăirile frumoase care curg din ea, sunt cheile stării noastre de bine și depozitele de energie inepuizabilă, care ne ajută să dăm energie fără să simțim că am pierdut ceva...

Cum ne sfătuia ”Maestrul” mai sus, să reținem această lecție prețioasă, simplă poate, dar nu vă lăsați înșelați, căci adesea în simplitate se poate ascunde cea mai strălucitoare lumină a conștiinței. 

Destinul prietenos

Situațiile de viață care ne surprind, ne emoționează și cărora nu le găsim explicații se pot prezenta conștiinței noastre ca fiind predestinate. ”A fost destinul”, zicem noi, poate și pentru că întâmplările au scăpat capacității noastre de a le controla sau de a le găsi o cauză. Destinul ne apare ca o structură de neânvins, necunoscută, ca un munte a lui Mahomed; e acolo, e așa, n-ai ce-i face, ne consolăm și noi, precum ciobănașul din Miorița, căci credem că ceea ce este destinat nu poate fi schimbat.

”Niciodată nu îți vei putea găsi fericirea, atâta timp cât ești controlat de destin. Iar prin ”destin” nu înțeleg ”soartă”. Nu există soartă. Destinul conține acele cauze trecute, care manifestă efectele în prezent. Poți oare spune ”mi-a fost destinat să fiu lacom”? Singur ți-ai creat lăcomia. Un bețiv nu a fost bețiv din prima clipă când a băut alcool. O acțiune repetată inconștient te va subjuga și va crea o dorință trupească de a o repeta. Apoi, începi să te lamentezi că așa ți-a fost destinul. Această încătușare a fost creată chiar de tine. Destinul este determinat de acțiunile întreprinse. Tu singur ți-ai predestinat viitorul, prin repetarea acțiunilor bune sau rele, benefice sau dăunătoare”, spune Yogananda în cartea sa, ”Divina iubire”(Ed. Ram).

Destinul nu-i o forță implacabilă, nu-i de neschimbat, nu-i atât de încifrat, de necunoscut și de greu previzibil pe cât suntem tentați să credem. N-am avea nevoie să mergem la cititori în stele și ei să ne spună că stelele ne-au scris ceva acolo, iar ceea ce-i scris, în frunte ne e pus, căci așa cum spune Yogananda - și el a fost un mare, mare sfânt – acțiunile noastre bune sau rele de acum, de azi, din fiecare clipă, ne determină destinul, deci viitorul. Această definiție a destinului ne poate dărui un strop de bucurie, de vitalitate și de speranță, căci nu ne mai percepem victime ale oamenilor sau ale unui Dumnezeu indiferent, care ne-a scris suferința pe frunți, ne-a aruncat în relații imposibile și-n evenimente dezastruoase și ne-a lăsat așa, acolo, în durerea noastră, să ne descurcăm cum ne duce capul. Iată un mod optimist de a privi destinul, dar și unul care ne face responsabili de acțiunile noastre; speranța că, acționând azi mai bine decât ieri, ne va fi fi mai bine mâine, e de mii de ori mai îndrăzneață și mai preferabilă neputiinței și îngenunchierii în fața destinului implacabil. Speranța că mai e ceva de făcut, că mai poți schimba ceva, schimbându-ți acțiunea, mintea, sentimentele, atitudinea sau reacția ne ajută să vedem în destin o putere prietenoasă, pusă în mișcare prin propriile acțiuni.

Destinul, așa cum apare în viziunea unui mare înțelept, e-n clipa asta în mâna fiecăruia dintre noi, în alegerea de fiecare zi de a întrerupe obiceiurile care au făcut din noi niște sclavi. Poate că suntem mai mult sclavii obiceiului de a ne supăra, pe bună dreptate sau numai pe baza unei dreptăți imaginare, dar supărarea și furia ne conduc spre acțiuni greșite, iar acțiunile acestea, mai întâi cultivate în interior, apoi manifestate în exterior, ar putea fi lanțurile care ne leagă de un destin nefast. Ar fi îndeajuns să ne corectăm acțiunile rele, incorecte, să ne iertăm pe noi înșine și pe alții, să privim către soare chiar în clipa în care avem alegerea să privim și tenebrele nopții înseamnă să ne așternem sub pași covorul roșu al propriului destin! Nu suntem victimele destinului, ci creatorii lui, iată o idee la care putem reflecta și pe care o putem testa începând din clipa aceasta! Să fim noi înșine prietenii noștri, să ne schimbăm obiceiurile greșite din trecut și așa vom constata că...destinul e forță prietenoasă...

Dincolo de ...”absoluta singurătate”!

Trăiești uneori sentimentul fragilității absolute a omului din tine. Te simți atât de vulnerabil, atât de neajutorat, atât de singur în mulțime încât nu poți decât să te abandonezi trăirii. A atinge nesfârșita trăire a propriei singurătăți e un act de curaj, imposibil fără să tai – înainte de a păși în ea – tot ce te lega de lume. Legăturile omului din tine cu lumea sunt cele ce te țin într-un prizonierat inconștient, in care libertatea poate căpăta orice chip, afară de chipul ei autentic.

Dorințele și așteptările te leagă de lume și, fiindcă lumea poate răspunde întotdeauna parțial dorințelor și așteptărilor tale, ele sun cheile care te țin închis în lăcașurile întunecate ale existenței, în lăcașurile suferinței și ale neîmplinirii. Menținând dorințe și așteptări în relația cu lumea, nu poți cunoaște libertatea, iar fericirea ta e-o frântură, o clipă, o zi, o vreme oarecare...Să rupi legăturile omului din tine cu lumea înseamnă să încetezi să mai aștepți: să aștepți iubire, prețuire, ajutor, fericire. Să trăiești acest sentiment al fragilității, al singurătății totale, să simți cu întreaga ființă că nu vrei nimic și nu aștepți nimic de la lume înseamnă să fii liber de lume, slab și mic, fragil și singur printre oameni: abia atunci...ești liber. Nu să îndepărtezi lumea de tine, nu s-o respingi, nu s-o hulești, nu să-i contești inteligența, frumusețea, nu s-o disprețuiești și s-o critici e nevoie, ci să rupi ce te leagă cu adevărat de lume: nevoile, așteptările și dorințele tale. De o vei face, te va cutreira întâi  un devastator sentiment al singurătății, iar omul din tine se va simți smerit, neînsemnat și lipsit de apărare. Dar tocmai atunci vei descoperi că ai fost legat de lume prin dorințe și așteptări din pricina fricii tale de singurătate. Și...daaaaa, e adevărat,  omul din tine ar putea să se vadă singur în întreaga existență, abandonat de lumea întregă, dar -  în clipele dramatice ale absolutei singurătăți - Dumnezeu te îmbrățișează.

Cred că ”trauma de abandon” nu e omenească, nu e de aici, nu-i o poveste cu rădăcini în relațiile de viață, ci-i consecința separării noastre de Sine, de Dumnezeu. Probabil că vom rămâne continuu terorizați de frica de a fi părăsiți atâta vreme cât nu vom rupe legăturile cu lumea, care ne vrea puternici, măreți, eroi, deștepți, frumoși, care ne condiționează la fiecare respirație. Brațele Sinelui ne așteaptă să ne percepem neputincioși, fragili, neînsemnați și slabi, să ne simțim ca niște copii nejutorați pentru ca ele să ne ridice deasupra iluziilor minții. Tocmai când vom trăi sentimentul că suntem ”absolut” singuri, Dumnezeu e cu noi, căci în acea clipă transcendem tot ce-i omenesc. Frica de fragilitatea absolută, frica noastră de singurătatea absolută nu-i altceva decât frica de Dumnezeu! Frica de a fi singuri printre oameni, părăsiți de oameni este frica noastră de a păși către iubirea adevărată pentru oameni, acea iubire nemotivată de nevoi, de dorințe și de așteptări, acea iubire în interiorul căreia omul e fragil pentru ca Dumnezeu să fie puternic!

Inima ...curată poate răspunde la întrebarea:”eu cu cine votez”?

Toate evenimentele colective, inclusiv campaniile electorale, trezesc în noi emoții, adesea negative, și din pricina asta ele pot fi folosite pentru vindecare personală. În relația cu orice eveniment, ceea ce simțim noi, gândurile care se invesc în interiorul nostru, respingerea, ura, frica, neliniștea, iritarea sau furia nu sunt repere ale adevărului, ci dimpotrivă, semnele clare ale distorsiunii ce ne parvine din inconștient.

În sistemele obișnuite de gândire, noi credem că simțim emoția negativă pentru că cineva din exterior, un candidat sau un partid politic sau un eveniment oarecare ne-au cauzat acea emoție. În realitate, în exterior este doar stimulul, care trezește în noi o trăire, iar acea trăire – dacă este negativă – semnalează că în trecut am fost victimele unor erori de percepție, de gândire sau/și de acțiune, că avem nevoie să abandonăm negativitatea noastră emoțională pentru a genera schimbări autentice în experiențele noastre de viață. Candidații, oricum ar fi ei, nu sunt altceva decât imagini în oglindă ale conștiinței colective, reflexii ale conștiinței deja existente. Emoțiile negative pe care le trăim, indiferent ce tabără sprijinim și ce candidat, sunt expresii ale erorii de gândire și de percepție existentente în conștiința colectivă și/sau personală. Hrănindu-le, vom alege un chip nou, dar ”același conducător”! Vom alege greșit, vom alege același om care va avea alt nume, poate, dar o structură psihologică ce va reflecta trecutul, adică amăgirile și dezamăgirile din trecut.

Pentru că energia conștiinței colective este deja cristalizată, Președintele este ”ales” în plan subtil. Inconștientul nostru îl cunoaște, știe cine va fi el și, în situația noastră, nu va fi acela pe care-l dorim (tocmai pentru că nu alegem din dorință, cu bucurie), ci acela care va fi mai puternic respins din punct de vedere emoțional. Așadar, alegem prin respingere. Aceasta este consecința esențială a emoțiilor negative colective, așa cum respingerea știrilor rele la televizor sau în presă, a catastrofelor, a distorisunilor de tot felul generează un fenomen puternic de atracție a oamenilor către ele. Un proverb ilustrează corect legea atracției: el zice că ”de ce ți-e frică nu scapi”, iar altul – care exprimă legea rezonanței emoționale – spune că ”ceea ce se aseamănă, se adună”. Din cauza emoțiilor intens negative față de ”celălalt candidat”, indiferent care este ”celălalt”, noi nu alegem corect. Campaniile electorale sunt concepute în așa manieră încât nu pun în valoare calitățile candidatului, ci slăbiciunile, defectele și lipsurile contracandidatului, stimulând respingerea față de el. Cel ce va fi mai puternic respins va câștiga alegerile. Pare straniu, poate, dar puterea care alege este puterea emoției negative, iar nivelul de conștiință al câștigătorului va reflecta în mod fidel nivelul conștiinței colective. Emoțiile negative ne parvin din inconștient, așa încât vom alege inconștient, irațional, din trăiri care nu reflectă Adevărul.

Alegerea corectă  este posibilă doar în absența emoției negative. Pentru aceasta nu este nevoie să urâm, să detestăm, să ne fie teamă, să împingem vreun candidat în prăpastie, să inventăm despre el câte-n lună și-n stele, ci doar să încetăm să respingem, să-l acceptăm pe fiecare și să ne ascultăm ”inima”! Când avem interese legate de cineva anume  vom fi mai subiectivi și mai predispuși la a fi agățați de tăvălugul energiei negative colective. Dar, majoritatea alegătorilor nu au un interes direct, personal legat de un candidat și de aceea implicarea emoțională în cazul lor e doar un fel de a se arunca în groapa toxică, inconștientă și irațională a energiei colective, care atrage candidatul respins. Ceea ce e bine să știm este faptul că emoțiile distructive pe care le trăim într-o campanie electorală(ca în orice altă situație de viață, începând de la iubire și terminând cu economia, cultura sau alte domenii din viața noastră personală)  și pe care le credem inofensive, vor continua să creeze consecințe în viețile personale ale celor care le hrănesc. De asemenea, ele vor suferi un proces de polarizare și îl vor duce pe trăitorul lor la capătul opus, creându-i deziluzia, dezamăgirea și negativitatea față de acela pe care l-au susținut intens pozitiv mai întâi. Așadar, la capătul intens pozitiv se ascunde adânc în inconștient capătul negativ și invers. Emoțiile intens pozitive și cele intens negative sunt semnul unei percepții tulburate și semnul că ne-am îndepărtat de adevăr.

Biblia ne spune că și conducătorii sunt de la Dumnezeu. Asta este – aș spune – adevărat: pe de o parte, conducătorii aleși inconștient  dezvăluie inconștiența colectivă care i-a ales și duce la oglindirea acestei conștiințe în timp.  Alegerea inspirată de Duhul Sfânt ar presupune detașarea emoțională,  alegerea cu inima: ”Domnul Dumnezeul tău, care este în inima ta, îți va spune chiar în clipa aceea ce să spui și ce să faci”, spune Iisus în una dintre minunatele pilde din Noul Testament. Așa ar trebui să ne alegem conducătorii, nu ascultându-ne propriile percepții distorsionate, nu ascultându-ne emoțiile negative, ci renunțând la ele pentru a putea să auzim glasul Duhului Sfânt în noi. Când nu auzim Duhul, auzim...mintea proprie și de aceea nu avem conducătorii ”dăruiți de Dumnezeu” și nu-i vom avea până când nu vom renunța la negativitatea emoțională.  Atracția este starea reală a existeneți, singura care există, așa încât și dacă respingem ceva, noi atragem acel ceva. Prin respingere, păstrăm în viețile noastre răul, păstrăm lângă noi ce nu ne dorim, ce ne displace, ce detestăm, ce ce face rău. Glasul Duhului și al Adevărului poate fi auzit cu inima curată și cu mintea luminată de acceptare, de bunăvoință, de încredere în puterea Sinelui, care nu se aude atunci când gălăgia minții e ...în toi. Mintea noastră ne minte, inima noastră știe adevărul și de aceea numai inima curată îl aude pe Dumnezeu în toate circumstanțele vieții noastre, inclusiv în campania electorală. La întrebarea ”eu cu cine votez?” poate să răspundă  corect numai inima noastră curată...

Omul – ca un crab care încearcă să iasă din găleată!

Un om se plimba pe malul mării. La un moment dat a ajuns aproape de un pescar, care avea o găleată plină cu crabi. ”Ai face bine să acoperi găleata aia, fiindcă vor ieși toți crabii din ea”, a observat omul. ”A, nu e nevoie”, a zis pescarul înțelept. ”Când un crab se cațără pe marginea găleții, încercând să iasă afară, ceilalți crabi se reped la el și-l trag înapoi. Așa că nu e nevoie de nici un capac”. ”Pe măsură ce renunțăm la sentimentele negative, devenind mai ușori și mai liberi, vom vedea că, din păcate, lumea este exact ca o găleată cu crabi și atunci ne vom da seama de adevărata amploare a negativității sale. Când vom deveni conștienți de modul în care am fost duși cu preșul este foarte probabil să ne mâniem și să simțim dorința puternică de a ne elibera de constrângerea negativității”, scrie David Hawkins în cartea sa, ”Letting Go – Calea Renunțării”(Ed. Cartea Daath).

Povestea ”crabului care încearcă să iasă din găleată” e – simbolic – povestea omului care încearcă să se elibereze de negativitatea sa. Propria noastră minte, inocentă, în esența ei, la fel ca un copil, acceptă cu ușurință ”adevărurile” lumii înconjurătoare. Ni se induc permanent temeri, sentimente de vinovăție, sentimente de inferioritate, sentimentul că suntem răi și că ceva nu e regulă cu noi, cum și noi facem acestea în relația cu alții. Astfel, ne programăm continuu negativ și proiectăm programări asemănătoare asupra altora. Dacă vine un moment în care, precum crabul, încercăm să ieșim din ”găleata negativității”, primul lucru care se întâmplă este acela că lumea va acționa în așa fel încât să ne tragă înapoi, în găleată. Acesta e un fenomen pe care îl cunoaște orice preot: se manifestă atunci când omul decide să devină mai bun. El merge la biserică, se roagă, își schimbă comportamentul, se desprinde de felul său negativ de a gândi și a fi, dar îndată încep să i se întâmple tot felul de necazuri. I se îmbolnăvesc rudele sau el însuși, se întâmplă tot felul de accidente, rămâne fără slujbă sau cineva încearcă să-i ia bunurile, îl părăsesc oamenii apropiați etc. Acesta e felul în care crabii din lume”, adică lumea însăși, acționează inconștient pentru a te aduce înapoi, în găleata negativității, acolo unde se ascunde întunericul și minciuna, inconștiența, cu fricile ei, cu vinovățiile ei, cu mânia, cu ura, cu neliniștile prin care te-ai programat o viață întreagă. Cu alte cuvinte, când omul vrea să devină conștient de adevărul ființei sale, inconștiența îl atacă, îl atrage înapoi prin intervenția lumii înconjurătoare. Omul care a decis să meargă la biserică, să fie bun și să trăiască în adevăr tinde să renunțe, căci asociază conștiența și binele cu frica de rău. Toată frica acumulată de-a lungul vieții poate ieși la suprafața conștienței în așa manieră încât ”crabul” sfârșește prin a rămâne închis în găleată, alături de mulțimea în care domină inconștiența, frica, vina, ura, neliniștea, răul și ...minciuna despre sine.

Acesta este un fenomen teribil, pe care trebuie să-l luăm în calcul atunci când plecăm pe calea căutării de sine și, din pricina existenței sale, să ne așteptăm la ”un atac” frontal al forțelor întunecate din inconștientul colectiv. Atacul poate lua orice formă posibilă, de la moartea cuiva apropiat până la boală, părăsire, tot felul de pierderi emoționale, materiale sau de altă natură.  O vreme se vor ține lanț necazurile de capul ”crabului”, care vrea să iasă din găleată. Cel mai rău lucru pe care-l poate face el este să cedeze în fața fricii: la polul opus, cel mai bun lucru ar fi să meargă înainte, să-și urmeze decizia de a ieși la lumină, de a fi conștient și a nu ceda, orice s-ar întâmpla. În astfel de momente este vital să ne menținem calea către lumină și conștiență și, pentru că negativitatea implicată poate fi uriașă, singurul mod prin care ne putem apăra de căderea propriei minți în inspita negativității este ”rugăciunea permanentă” și convingerea că aceasta e doar o perioadă, e momentul în care lumea și crabii ei încearcă să ne ducă înapoi, în găleată.  Mintea noastră nu trebuie să cedeze în fața negativității; dacă o face, rămânem în găleată, rămânem inconștienți de adevăr și captivi în lumea forțelor inconștiente, iraționale, în care frica, vina, ura, mânia și toate trăirile negative nu depun nici un efort pentru a ne ține în ele.

Orice s-ar întâmpla, orice ni s-ar lua, orice am pierde, decizia de a merge către lumina conștienței și cunoașterea adevărului, susținută de rugăciune, iertare și acceptare, trebuie să rămână neschimbată. La capătul drumului ne așteaptă iubirea, adevărul și lumina, ne așteaptă conștiența și descoperirea că o viață întreagă ne-am lăsat programați negativ, autodistructiv de lumea înconjurătoare, care ne-a determinat să uităm că suntem ființe frumoase, inocente, capabile și minunate. La capătul acestui drum greu, iubirea divină va străluci în noi și va lumina apoi peste crabii care au rămas în găleată și care, impresionați de exemplul nostru persoanl, ar putea lua aceeași cale, asumându-și mai întâi condițiile vitrege ale momentului în care se vor confrunta cu umbra, cu întunericul, cu negativitatea specifică inconștienței. Să ținem drumul drept, să ne ținem decizia de ”a merge la biserică”( simbolic sau chiar real), orice s-ar întâmpla, orice suferință și orice pierdere ne-ar lovi. Trec toate, trec și acestea și...după ele e senin, e lumină, e dragoste, e dezvăluirea ființei frumoase , pe care mintea negativă ne-a ascuns-o... Acesta este momenutl în care războiul dintre forțele întunericului și cele ale luminii e la nivel maxim, când iraționalitatea luptă cu rațiunea, cândbinele luptă cu răul în interiorul nostru. Să știm aceasta înseamnă să avem deja cunoașterea că nu ne vom pierde, chiar dacă în calea noastră către ieșirea din găleată vom vedea că suntem singuri. În realitate, Dumnezeu este cu noi mai mult decât oricând! 

Îngerul m-a sărutat ...ieri

Ieri a fost prima zi în care, după 22 de ani de scris în presa cotidiană, n-am mai scris. S-a încheiat relația mea contractuală cu Jurnalul Național. Am mai avut o pauză de o lună și jumătate în acești 22 de ani, când am plecat de la ziarul Național, acum trei ani. Văd acest moment ca pe unul inițiatic, ca pe încheierea unei ”misiuni de viață”!

Editorialul pe care îl scriam a fost pentru mulți oameni, timp de 12 ani, punctul de plecare către SINE. Sunt mii de oameni care și-au schimbat traiectoria, căutările, percepțiile și viața însăși, citindu-l zi de zi. Cafeaua de dimineață a mii de oameni era însoțită de acest articol, care venea ca o oportunitate de meditație și - fără ca ei să știe, dar să simtă - de ridicare a vibrației energetice. Spun că văd acest moment ca pe unul de încheiere a unei misiuni de viață pentru că, înainte să scriu editorialul la ziarul Național(câteva luni înainte), am avut un vis. În vis scriam editorialul, care apărea pe prima pagină a ziarului, în partea de sus, dreapta. Oamenii îl decupau și împătureau articolul, iar atunci când îl deschideau din nou, din articolul împăturit apărea o cruce. ”E crucea celtică”, îmi spunea cineva în vis. Crucea celtică este simbolul inspirației Divine, al Voinței Divine. Peste câteva luni, când redactorul șef de atunci mi-a cerut să scriu editorialul, mi-am amintit de acest vis, dar nu i-a spus nimic. Articolul apărea, culmea, în dreapta primei pagini, în partea de sus, ca-n vis. În scurt timp am constat cu stupoare că oamenii decupau articolul, ca-n visul meu. 

Eu n-am scris nici o carte, dar mii de oameni au cărți cu aceste articole decupate. Și-au făcut propriile lor cărți cu ele. Ce poate fi mai frumos decât atât? Ce poate fi mai frumos decât ca acea carte pe care tu n-ai scris-o niciodată să existe în varianta pe care fiecare persoană a găsit-o potrivită pentru ea însăși, cu acel conținut care a impresionat-o pe fiecare? Acum trei ani, când am discutat cu Marius Tucă să scriu la Jurnalul Național, i-am spus: ”Cititorii mei sunt foarte speciali”(mă bucuram și mă mândream cu cititorii mei, desigur!), iar el a ripostat:”Știu, tocmai am fost la munte cu niște prieteni și doamna avea la ea  un dosar, în care își decupase articolele tale. Mi le-a arătat, era foarte încântată”! Chiar și acum, în era Internetului, mai erau oameni care decupau articolul, iar dovada o aveam zi de zi în fața ochilor. Unul dintre portarii de la blocul meu avea o asemenea carte, a venit cu ea, să mi-o arate. 

Pentru că am avut un vis premonitoriu, care s-a împlinit sută la sută, n-am făcut pași de retragere prin voința personală; am urmat întru totul Voința Divină, acceptând în acești ani și neajunsurile, și problemele, și chinurile energetice, provenite din conexiunea cu energia joasă, specifică presei cotidiene. Articolul meu era la polul opus al vibrației practicate de ziare. Mi-am luat misiunea în serios, am urmat întru totul Voința Divină, acceptând totul și practicând meditația, rugăciunea și conștientizarea în momentele dificile, în care energia colectivă era grea și plină de asperități. Am învățat în acești ani că distanța nu există la alt nivel, la nivel subtil; oamenii care mă citeau trăiau sentimentul straniu că în fiecare zi le răspund unei frământări personale. Adesea am avut probleme cu persoane apropiate, care mă suspectau că ”scriu despre ei” sau că ”am știut ceva despre ei” de la altcineva. În realitate, scriam din ”inspirație”, prin conectarea la câmpul energetic, subtil, de prezența căruia devenisem conștientă. Uneori începeam să scriu o idee, dar sfârșeam prin a scrie alta până terminam articolul. Cam asta este, pe scrut, povestea mea..., povestea unui vis, care m-a călăuzit timp de 12 ani și m-a ajutat să le aduc cititorilor mei energia călăuzitoare a Sinelui Divin, căci asta cred că s-a întâmplat. 

Patru oameni au susținut apariția acestui articol, care ieșea din tiparele presei scrise: redactorul șef de la Național, de acum 12 ani, Gheorghe Voicu, cel care mi-a cerut să scriu mai întâi, și patronul ziarului, Iliuță Naghi. În ultimii trei ani au fost încă doi oameni, de data asta la Jurnalul Național: Dan Voiculescu, cel care a sesizat articolul când lucram la Național, și Marius Tucă. Eu le mulțumesc tuturor din toată inima și cred că cititorii mei (sunt unii care au întâlnit articolele în momente în care se gândeau să-și curme viețile, știu sigur acest lucru) trebuie să știe că există mâini nevăzute, prin care a lucrat bunul Dumnezeu spre ajutorul lor și, la rândul lor, să le trimită un gând de iubire, de mulțumire și de recunoștință acestor oameni. 

Ironia sorții: ieri, 2 noiembrie, în prima zi în care nu am scris la ziar, imaginea blogului meu s-a schimbat și mi-a dispărut fotografia de acolo. Cred că programul a generat o fotografie în locul fotografiei mele, care era acolo, tot în colțul din dreapta, sus: nu știu ce reprezenta fotografia, n-am reușit să deslușesc, dar pe ea scria mare, mare: ”SĂRUTUL ÎNGERULUI”! Ieri, toată ziua, cine a intrat pe blogul meu, a putut vedea în locul chipului meu fotografia cu ”Sărutul Îngerului”. Astăzi dimineață era altă fotografie... Sărutul Îngerului a venit ieri, parcă spre a-mi mângâia nostalgia și a-mi aduce un mesaj de dragoste din tărâmurile care lucrează prin mâinile oamenilor, dincolo de conștiența lor. 

Voi continua să scriu pe blog pentru aceia dintre dumneavoastră care sunteți atrași de lumină, de conștiența de sine, care căutați, nu senzaționalul, nu amăgirea, ci lumina conștiinței și adevărul. Forțele binelui și ale răului, forțele întunecate și cele luminoase sunt aici, sunt în noi; ne luptăm noi cu noi înșine, conștientul cu inconștientul, lumina conștienței cu întunericul îngropat în inconștient, rațiunea cu absența ei, negativitatea emoțională se opune iubirii și a conștientizării. Omul se opune lui Dumnezeu și aceasta este sursa suferinței omenești, sursa întunericului și a iraționalității noastre. Dacă ați înțeles că a gândi contează, că rațiunea este imposibil să fie corectă în absența iubirii, că nu gândim rațional din emoțiile noastre negative, că iubirea s-ar putea să ne despartă de tot ce am știut că suntem, atunci știu că mă veți căuta în continuare. 

”Îngerul m-a sărutat ieri” și de aceea ”sunt aici pentru toți cei care vin la mine”. Vă iubesc!

În fața Adevărului, inima e copleșită de iubire!

”Căutaţi Adevărul, căci Adevărul vă va face liberi”! Dar, oare, ce este Adevărul? Dacă vedem un om rănit, a spune că omul acela este rănit înseamnă a exprima Adevărul? Dacă un om minte sau fură, înşeală, trădează, or loveşte, a spune că el face aceste lucruri înseamnă a spune Adevărul despre care ne vorbea Isus? Căci noi privim spre lucrurile ce ni se prezintă evident în faţă şi credem că ele reprezintă Adevărul. Un bărbat sau o femeie privesc către indiferenţa partenerului de viață și spun: ”Acesta-i Adevărul; omul de lîngă minte este indiferent”! Privind către ”adevărurile” nenumărate ce populează experienţa vieţii de zi cu zi, a căror lipsă de frumuseţe, de bucurie, de dragoste, de speranţă şi de pace nu poate fi pusă la îndoială, credem că  ele reprezintă Adevărul, dar ele sunt ceea ce credem noi că-i adevăr, nu adevărul însuși.

Fiinţa umană se confruntă cu dilema evidenţei unui adevăr încărcat de suferinţă, care pare să împiedice transcendenţa sau percepţia Adevărului despre care ne-a vorbit Isus. Dificultatea aceasta face din noi nişte inocenţi, dar şi nevinovaţi, şi neştiutori, la fel de lipsiţi de vină precum copiii, căci firele realităţii suferinţei ne împiedică “viziunea”, ne absorb şi ne determină să fim “opaci în faţa Adevărului”. Când vedem lumea în suferinţă, automat mintea noastră vedea suferinţa ca pe un adevăr. Mintea noastră  “nu ştie” şi “nu poate” înţelege că suferinţa este o umbră, or că avem opţiunea interioară de a alege să vedem Adevărul pe care-l ascunde suferinţa. Căci cele pe care le pătimim, nu reprezintă altceva decât “vălul mental” care ne ascunde Adevărul! Umbra reprezintă o stare a minţii. În clipa fantastică în care mintea vede că are şi altă opţiune, în clipa în care mintea înţelege că orice stare sau situaţie de viaţă poate fi văzută cu ochii iubirii, ai milei, ai iertării,  ai înţelegerii şi ai echilibrului, Adevărul apare de la sine. Adevărul spiritual, adevărul Lui Hristos este Iubirea. Orice alt argument, orice piedică în calea iubirii nu face decât să îngroaşe vălul mental şi să ne arunce în prăpastia inconştienţei, a inocenţei, dar şi a nevinovăţiei. Alegerea continuă a suferinţei nu este o stare intenţionată. Ca urmare, omul este nevinovat pentru patimile sale, dar el resimte vinovăţia în subconştient  ca efect al abaterii sale de la Adevăr.

Calea către adevărul lui Hristos este un fel în care alegem zi de zi şi cu orice ocazie iubirea ca mod de a exista. Să abandonăm orice altă strădanie, fie ea obţinerea unor mari câştiguri omeneşti, fie dragostea altui om, şi să alegem în locul câştigurilor imediate percepţia vindecătoare a iubirii, a milei şi a iertării. Dacă un om pe care-l iubiţi cu disperare nu vă răspunde prin iubire, continuaţi să iubiţi omul acesta, căci iubirea pe care o simţiţi pentru el este Adevărul. Dacă pierdeţi şi dacă sunteţi trădaţi, or expuşi suferinţei, căutaţi sensul experienţei şi păstraţi în minte dorinţa neclintită de a iubi şi a ierta, căci acestea sunt trăirile Adevărului. Trăirile minţii sunt acelea ce ne crează “umbra”. Este inevitabil pentru un om să nu aibă umbră şi este inevitabil pentru o fiinţă să nu cunoască suferinţa. Dar, precum Lotusul ce se înalţă în albul său pur din noroi, dragostea ce nu ne părăseşte niciodată se poate ivi în toată splendoarea sa tocmai atunci când noroiul umbrelor ne poate copleşi. Lumina lui Hristos trece mai înainte pe drumul Crucii. Este şi drumul nostru, drumul umbrelor şi al patimilor ce ne duc direct şi sigur spre Adevăr. Ceea ce vedem în lume este percepție despre Adevăr, dar adevărul are virtuțile divine înscrise în sine, iar el spune că noi suntem și avem totul, doar că mintea se înconjaoră de umbrele proprii și, din pricina lor, nu poate vedea prezența adevărului aici și acum. El este însă, iar noi avem să ne deschidem către a-l percepe, a-l cunoaște, a-l înțelege și a ne elibera de umbrele pe care mințile noastre le crează, de percepțiile care ne arată adevărul minții, adevărul omenesc, percepțiile noastre despre adevăr  și nu... ADEVĂRUL.

Tot ce vedem în lume e adevăr perceput. Adevărul despre care ne-a vorbit Iisus se află dincolo de percepție, acolo unde doar inima pătrunde uneori și, când o face, e copleșită de iubire!

Percepția liberă de emoții negative...ne face liberi!

Fără să iubim nu suntem conștienți cu adevărat, iar a nu fi conștienți înseamnă, de fapt, a nu găsi cu mintea noastră, a nu vedea niciodată binele din preajma noastră. Numai iubirea poate lua partea bună și numai ea poate găsi chiar și atunci când omul e căzut într-o prăpastie adâncă, soluția de ieșire. Fără iubire simțim frică, urâm, respingem, suferim, nu vedem ieșirea și dacă ea-i la un centimetru de respirația noastră.

Iubirea înseamnă a fi conștient de Sine, iar Sinele înseamnă putere, puterea de a depăși 

obstacolele, de a vedea căile frumuseții și binele chiar și în eșec. Subconștientul omenesc, programat negativ, programat pe ”nu pot”, ”nu-i bine”,  ”cineva sau ceva îmi face rău”, ”sunt în nesiguranță”, ” totul e pierdut”, ”nu am nici o soluție”, ” am eșuat” sau programat prin percepția că alții sunt cauza slăbiciunilor noastre, ne va condiționa permanent să gândim, să simțim și să acționăm greșit și fără iubire. Liberul arbitru al omului devine inactiv atâta vreme cât iubirea nu-i luminează mintea și nu-i deschide inima, căci fără un liber arbitru funcțional, coerent, pozitiv în esența sa, omul se simte înlănțuit de emoții negative, privat de libertate și constrâns să-și asume starea de inconștiență din care gândește și acționează. Revenirea noastră la iubire înseamnă și revenirea la rațiune, la logică, la acțiune corectă și la înțelegerea naturii reale a existenței. Forțele întunecate, cărora le atribuim  iraționalitatea noastră, întreaga cauză a suferinței pe care-o trăim, nu-s altceva decât gânduri și acțiuni create tot de noi, sunt expresii ale inconștienței noastre. 

Viața e o continuă ”alegere” între conștiență și inconștiență. Când noi alegem conștient să vedem, să observăm, să reacționăm și să acționăm negativ, să observăm excesiv răul, războiul, urâtul, să acuzăm, să ne autoacuzăm, să găsim vinovați, să ne înfricoșăm, alegem inconștiența și, în timp, inconștiența ne învăluie și ne absoarbe până acolo unde libertatea noastră dispare cu totul. Victoria emoțiilor negative din noi e totală, victoria inconștienței e totală atunci când liberul arbitru nu mai poate vedea nimic frumos și bun în existență, când soluțiile par să fie undeva, în exterior, în lume, dar nu le aduce nimeni. În această situație omul nu mai este liber. 

Suntem liberi atunci când putem vedea lumina vieții, când percepția  poate extrage și din întuneric ceva luminos, când mintea poate observa sensul și ”partea plină a paharului”. Uneori viața ne duce către pierderi majore și tocmai acolo se poate ascunde cel mai mare câștig pe care l-am avut vreodată, dar acesta devine invizibil minții și percepției aflate în prizonierat. Liberul arbitru e în puterea conștienței noastre; fiecare clipire a lui, fiecare secundă în care el lucrează în mod real, fiecare observație plină de adevăr, de curaj, de iubire și de pace ne duce către înțelegere și ne eliberează de negativitatea ce ne parvine din inconștiență. Fără a fi liberi de emoția negativă, ce se trezește în noi în relația cu experiențele vieții, nu suntem liberi; liberul nostru arbitru e captiv, nu mai putem alege, nu mai vedem adevărul, nu mai avem curaj, acceptare, înțelegere și iubire de câte ori emoția negativă ne domină. Emoția negativă, oricare ar fi ea, e semnul minciunii pe care ne-am spus-o mult timp nouă înșine, nu al adevărului. Emoția negativă nu e un ghid pentru adevăr, ci sesizează că discernământul ne este diminuat sau/și absent ca o consecință a gândirii greșite din trecut. 

Doar atunci când percepția e ghidată de iubire suntem cu desăvârșire liberi. Reflectați la asta! 

Dumnezeu aude ”tăcerile” noastre!

Una dintre rugăciunile pe care le auzim la slujbele religioase este o cerere de iertare:
”Iartă-ne, Doamne, greșeala făcută cu gândul, cu vorba sau cu fapta”!


Gândul nostru poate fi greșit, iată ce ne spune biserica. Vorba noastră poate fi greșită. Fapta noastră poate fi greșită. Dacă ne acceptăm fapta și, uneori înțelegem că și cu vorba păcătuim, ne e din cale afară de greu să ne înțelegem ”greșeala cu gândul”! Dar aceasta este cauza greșelilor, de aici, din gândul nostru, începe orice greșeală. Gândul nostru mânios e un gând greșit. Dar noi îl justificăm. Noi justificăm greșeala, o găsim curată, o găsim o reflecție corectă, care descrie ”realitatea”! Da, avem dreptate, uneori o descrie, dar ignorăm faptul că realitățile greșite sunt create de gânduri greșite, de vorbe greșite și de fapte greșite. Greșeala nu poate fi corectată tot printr-o greșeală, ci mai degrabă greșind, perpetuăm greșeala, îi dăm mai multă putere, căci cum ar putea ceva greșit că corecteze o greșeală? Cum ar putea un gând greșit să corecteze alt gând greșit? Nu se poate; un gând greșit poate fi corectat printr-un gând corect. O faptă greșită poate fi corectată printr-o faptă corectă. Non sensul gândului greșit e acela că el crede că poate corecta un alt gând greșit.


Gândul tău e o ...rugăciune. Când îți justifici furia e ca și cum te rogi să te simți rău și consecința imediată a gândului furios e aceea că te simți rău. Când nu vezi speranța pe aproape e ca și cum te rogi să te simți lipsit de speranță și, pe măsură ce gândești că nu vezi lucrurile frumoase din jurul tău, pe măsură ce gândești că nu există speranțe, simți că ești tot mai lipsit de speranță și te simți tot mai rău. Gândurile greșite crează emoții greșite. Emoțiile greșite pot crea restul; cuvinte, fapte și alte gânduri greșite. Acest lanț al slăbiciunilor nu se încheie pentru că tu ai dreptate, pentru că ai argumente care-ți justifică starea, pentru că ”asta e realitatea”: realitatea și dreptatea pe care te bazezi sunt tot creații ale gândirii greșite, care nu pot fi corectate tot printr-o gândire greșită. Numai gândirea corectă poate corecta. Iar gândirea corectă nu se înfurie, nu-și justifică răutatea, fiindcă natura ei nu este răutatea, nu face dreptate printr-o nedreptate și nu corectează răul prin gânduri rele.

Gândul corect focalizează partea bună a oricărei situații. Gândul corect nu caută să-l distrugă pe altul, să-l facă mai mic, mai slab, mai prost, să-l disprețuiască, să-l lovească, să-și arate superioritatea sau puterea. Gândul corect poartă în el forța iubirii și a înțelegerii. Orice nu înțelegem corect, ne provoacă o stare de rău, care ne apare automat în interior sub forma unei emoții neplăcute. Emoția neplăcută nu ne este un indiciu al adevărului, ci indiciul unei erori de gândire.
Să nu uităm că gândurile noastre sunt rugăciunile noastre. Cum gândim, așa ne rugăm. Să ne amintim de Moise care, mergând prin deșert, tăcea, dar simțea că e disperat și plin de teamă. Dumnezeu l-a întrebat: ”De ce strigi către Mine”? Deci, Dumnezeu îi auzise frica și gândul, rugăciunea fusese auzită, iar Dumnezeu auzise strigăul tăcut al lui Moise.
Așa se aud și ”tăcerile” noastre, căci urechile Domnului sunt ascunse în noi!

Spiritul vinului care...trezește conștiința și nu te îmbată

Culmea degustării de vinuri - să degust eu! :)

Am primit invitație la o degustare de vinuri; prietenul meu din copilărie, Mihai Gălățanu, mare cunoscător de vinuri(editează și niște reviste despre vinuri), a avut ideea să mă invite. În primul moment mi-am spus râzând: ”Să mă inviți pe mine la degustare de vinuri e ...culmea degustării”! Asta fiindcă nu beau deloc alcool. În urmă cu vreo două săptămâni m-a luat o amețeală cruntă de la un păhărel minuscul de vișinată. ”Dulcețurile” de genul ăsta sunt singurele băuturi pe care le tolerez din când în când, dar atât de rar încât le pot număra pe degetele unei mâini într-un an. La mine în casă există tot felul de băuturi, în frunte cu vinurile de calitate, dar nu sunt niciodată curioasă; nici nu le ating, ba chiar nu le văd deloc și, dacă vine cineva în vizită și mă prinde singură, îi dau ceva alcool doar dacă persoana cere. Altfel, uit complet că există alcool.

Programarea: voi bea și voi rămâne perfect conștientă

Am acceptat provocarea la degustarea de vinuri fără să mă gândesc la ceva anume, dar amuzându-mă permanent la gândul că nu beau alcool deloc... În ziua cu pricina, adică joi, 16 octombrie, înainte de a ajunge la Restaurantul Burebista(în spatele Hotelului Intercontinental), unde m-a întâmpinat cu un zâmbet larg Lucia Pârvu, o doamnă drăguță, însuși sufletul ”degustării”,  aș spune, apoi m-a preluat Mihai Gălățanu, care-mi pregătise un loc în capul mesei. ”Dacă mă îmbăt, măcar să mă vadă toată lumea bine”, am gândit o clipă. Am alungat repede gândul, fiindcă plecasem de acasă cu ideea năstrușnică de a face un experiment. Să beau și să rămân într-o stare de conștiință trează, lucidă, perfectă. Să beau și să mă simt ca și cum n-aș fi băut nimic. Mi-am amintit că doi mari inițiați au băut conștient o noapte întreagă, unul dintre ei a clacat  - în cele din urmă, dar altul a rămas perfect conștient și alcoolul nu i-a afectat conștiința cu nimic. O bună ocazie să fac acest exercițiu pentru prima oară în viața mea. Nu mi-am pus problema că nu voi reuși. Pur și simplu, mi-am spus că voi rămâne conștientă, lucidă, perfect odihnită. În stânga mea aveam ca vecin un prieten de pe Facebook, pe care-l vedeam pentru prima oară, un patron de presă, mare cunoscător al vinurilor, iar în dreapta aveam o doamnă care făcuse un masterat ”în vinuri”, la Paris. Vecinătatea cu ei m-a amuzat, dar nu m-am dat în lături să fac aprecieri. Am fost întâmpinați cu un vin spumant brut de la Casa Panciu, din care am băut puțin. Apoi a sosit un Dry Muscat de la Domeniile Ostrov, din 2013, care m-a cucerit. Cu acest vin a început aventura mea spirituală profundă, deși o începusem mirosind spumantul de la Casa Panciu. Aroma puternică a Muscatului m-a atras într-o lume în care pășeam pentru prima oară; lumea interioară a vinului. Încă nu eram complet conștientă de legătura subtilă pe care o realizasem, deși simțeam că vinul îmi șoptea o poveste, despre o lume catifelată, cu miros de parfum, în interiorul căreia se auzea - parcă - un soi de muzică a sferelor. ”Ce bun e”, am zis spontan, iar doamna Pârvu m-a confirmat, spunându-mi că vinul primise o medalie de aur la nu știu ce salon internațional. Ei, mi-a crescut încrederea în sine după o așa confirmare..

Transcendența prin ”vin”

Au venit și niște prepelițe, învelite în sos caramel și aruncate frumos peste niște cartofi la tavă, și rața pe varză, iar mai târziu seoriemnte diferite de brânzeturi, cu felii de mere, boabe de struguri și miez de nucă. Vinurile se perindau unul după altul. Am băut Muscatul cu totul. Aproape un pahar întreg.
Au urmat: Rose 2013 de la Domeniile Anastasia, apoi Rouge de Roumanie, 2011, de la Domeniile Sâmburești. Acest vin de Sâmburești m-a azvârlit direct în structura intimă, în esența vinului, în energia pe care o intuisem mai devreme. Țineam paharul cu ambele mâni și miroseam vinul cu ochii închiși(luam câte o gură apoi și îl țineam așa, timp în care se producea uniunea perfectă între mine și vin). Îi simțeam povestea, îi simțeam energia și, simțindu-l, părea că sunt într-o tainică și frumoasă poveste tet a tet cu o ființă. Devenisem una cu energia vinului, eram vinul însuși și vinul ...eram eu. O clipă de transcendență, asta a fost; o clipă în care am devenit însuși vinul, am intrat în acel loc fantastic al experienței de a fi iubirea din care s-a născut vinul. A venit apoi un Cabernet Sauvignon din 2011 - DD; Urlați Paganus, acesta și mai aromat, m-a împins mai sus, mai în mine, mai în profunzime. N-am băut totul de aici, dar m-am conectat cu totul, cu esența vinului. Am gustat cu bucurie din fiecare, am gustat binișor. A urmat Vinarte, Merlot - din 2012, Crama Dealul Dorului, Cabernet Sauvignon din 2013, apoi Cabernet Sauvignon 2011 și la urmă, desertul, Vinarte, Merlot din 2012. Printre degustări am avut un moment când mintea mă luase, șoptindu-mi că e de rău. Am cerut o cafea, nu un expresso, ci o cafea normală, care să fie mai ușoară, firește. Până a venit cafeaua m-am ocupat de mintea mea, repetându-i că eram într-un experiment, că trebuia să rămână clară, că totul era bine și că mă voi simți din ce în ce mai conștientă. Pe loc mi-am revenit din ușoara euforie care-mi spunea că mintea se îndoise de reușită. La final am băut de-a binelea, în două rânduri, din Merlot-ul dulce, a cărui aromă și dulceață ținea loc de prăjituri. Am ajuns acasă pe la miez de noapte și abia am ”scris” până pe la ora două, când eram mai lucidă decât în timpul zilei, fără pic de oboseală, fără pic de amețeală. Dimineață, la ora opt, am fost în picioare. O doamnă cochetă, pe care am întâlnit-o dimineață, a remarcat îndată; ”Ce bine arăți astăzi”! Iar o alta, pe care am întâlnit-o după amiază, mi-a spus, privindu-mă cu bucurie: ”Ce frumoasă ești”(complimentele venite de la persoane de același sex nu sunt suspecte, nu?).

Echilibrul celor două emisfere cerebrale

Ei, ce am făcut în plus, pe lângă autosugestie/ autoprogramare mentală fără să forțez nimic, pur și simplu, sub forma unor gânduri liniștite, libere și clare? Subconștientul mi-a readus o amintire în timp ce era la degustare; m-a ghidat să țin paharul cu ambele mâini. Mi-am amintit că citisem de mult că, atunci când bem ceva cu ambele mâini, cele două emisfere cerebrale se sincronizează perfect, lucrează în armonie și aceasta induce un echilibru în întregul câmp energetic, desigur, echilibrând capacitățile de funcționare ale creierului. deși nu băusem de mult timp cu ambele mâini, m-am trezit făcând-o acum. Subconștientul meu și-a folosit cunoștințele anterioare automat, pus în fața unei exepriențe pe care trebuia s-o ducă la îndeplinire. Starea de bine pe care am accesat-o în timpul acestui experiment voluntar este prezentă și acum, când scriu. ”Spiritul vinului” mi-a limpezit conștiința, nu a amețit-o, așa cum se întâmplă când bem inconștient. Cu această ocazie am înțeles că puteam să beau un păhăruț de vișinată și să mă amețesc zdravăn, dar nu fiindcă vișinata era problema, ci fiindcă eu beam, convinsă fiind că ”amețesc”! E adevărat că omul ”se îmbată”, cum spunem în limba română, nu este ”îmbătat” de vin. Ne îmbătăm noi pe noi înșine, fiindcă ne programăm mental să ne îmbătăm. Probabil calitatea deosebită a vinurilor este cheia ”băutului”, căci, dacă spiritul alcoolului e amețit, e de calitate joasă, energia lui e...la fel. Trascendența are loc în relația cu energia cea mai înaltă și, când o poți înțelege, când te poți apropia de ea, de fapt nu te îmbeți, ci te energizezi, te limpezești, devii iubirea care ești și iubirea care... a făcut vinul!

Schimbându-ne vibrația putem schimba orice

Sistemul Maestrului

“Noi ştim că orice acţiune mentală reprezintă o vibraţie şi că orice formă este, pur şi simplu, o formă de mişcare, adică o rată a vibraţiei. De aceea, orice vibraţie modifică instantaneu fiecare atom al corpului, fiecare celulă şi fiecare reacţie chimică din organism. Toate lucrurile din univers sunt ceea ce sunt, exclusiv datorită ratei lor vibratorii. Dacă schimbăm această rată, noi schimbăm practic natura, calitatea şi forma. Imensa panoramă a naturii, deopotrivă cea vizibilă şi cea invizibilă, este modificată constant prin simpla schimbare a ratei vibratorii. Gândul însuşi reprezintă o vibraţie, aşa că noi putem aplica această metodă inclusiv în cazul lui. Dacă îI vom schimba vibraţia, noi vom putea produce orice condiţie fizică pe care ne-o dorim la nivelul corpului nostru”, spune Charles F. Haanel în cartea “Sistemul Maestrului”, ED. Adevăr Divin. Cu alte cuvinte, acest excepţional autor şi cercetător al legilor spirituale ale universului ne spune că, schimbându-ne gîndurile, putem schimba orice situaţie s-ar manifesta în experienţa noastră, inclusiv o stare disperată a corpului fizic.

Concentrîndu-ne atenţia asupra gândurilor pozitive(sau asupra unor trăiri de apreciere, muțumire, recunoștință etc), care au o vibraţie înaltă sau “vibraţia Adevărului”, putem modifica o stare de boală, o situaţie problematică din vieţile noastre şi, dacă schimbarea se face în conştiinţa colectivă( adică grupuri mari de oameni gândesc cu încredere, cu speranţă, cu înţelepciune şi cu responsabilitate), putem schimba o criză economică mondială. “Sistemul Maestrului” ne spune că adevărata putere se află în puterea minţii de a se concentra asupra dorinţelor sale, a lucrurilor care sunt, deja, bune sau asupra celor ce pot fi cert îmbunătățite și  nu asupra lucrurilor pe care le respinge. Maestrul nu este acela dedicat efortului fizic concentrat, cât acela ce se poate concentra mental asupra gândurilor de înaltă vibraţie. Pe măsură ce vibraţia ni se modifică, pe măsură ce putem gândi puţin mai frumos, puţin mai bine, atragem..stări de spirit mai bune şi mai frumoase, dar şi evenimente de viaţă sau oportunităţi în planul experienţei fizice. 

Nici o schimbare în bine, fie ea socială, legislativă sau pur personală nu este posibilă din punctul de vedere al marilor maştri fără ca ea să apară mai întâi în mintea umană şi în starea de spirit. Cauzele lucrurilor nu se află în afara noastră.  Cauzele profunde ale puterii şi ale slăbiciunii, ale fericirii sau ale suferinţei umane se nasc în interior, sub forma gândurilor pe care le acceptăm ca fiind reale şi le cultivăm în mintea noastră. Iată de ce, înţelegând puterea minţii, mulţi oameni au reuşit să transforme sărăcia în bogăţie, urâţenia şi nefericirea în frumuseţe şi-n bucurie, or eşecul în succes. 
Reflectați la acest subiect și, mai ales, aplicați! Practicați....

Despre frica de …singurătate

”Atunci când te joci cu un copil și îți ascunzi fața în palme, el crede că ai dispărut, apoi când mori crede din nou același lucru”(Alexandru Preda – Bine ai Venit – Ed. Bo Yang)

Cu alte cuvinte, ”dispariția” e o iluzie, e o credință, e doar o percepție autohipnotică. Ceea ce vine în existență, nu poate să dispară. Ceea ce a apărut, a fost întotdeauna și va rămâne pentru totdeauna. Vălul morții este descoperit și înlăturat în clipa în care vom înțelege că noi, ca și copiii, care cred că am dispărut dacă ne ascundem fața în palme, vedem cu inocență ceea ce credem, nu realitatea. Și moartea e un fel de a te ascunde în umbra unei palme! Și când ești singur se poate să te autohipnotizezi, să crezi…că ești singur.

Dacă stai într-o mulțime, poți închide ochii și atunci…lumea va dispărea pentru tine. Lumea continuă să fie, dar ochii tăi închiși n-o mai văd și de aceea tu crezi că ești singur, tu spui ”sunt singur, nimeni nu e cu mine, nimeni nu mă iubește”! Și apoi deschizi ochii și vezi puzderie de lume în jurul tău, dar tu continui să-ți spui ”sunt singur, sunt singur și părăsit”! Degeaba există șapte miliarde de oameni pe pământ, degeaba te vor vizita unii, degeaba alții te vor suna, te vor întreba ”ce mai faci?”, vor dori să-ți vorbească, or să te viziteze. Vei vedea ce crezi și anume că ești singur!

Frica de singurătate e o stare autohipnotică, autocreată, ca și frica de moarte, adică frica din spatele fricii de singurătate. Când apare frica în tine, frica de singurătate, despre care vorbim acum, e doar un semn că ”vezi ca un copil”, că te afectează credința ta, nu singurătatea în sine. De îndată ce vei înțelege, ce vei deschide ochii conștiinței, de îndată ce vei accepta că vederea ta e inocentă și inexactă, vei vedea că lumea e plină de ființe și de aceea nu este posibil să fii vreodată singur. Lumea pare departe, pare să nu existe și tu pari să fii singur pentru că nu știi că iubești lumea și nu știi că ești iubit. Ai făcut doar o fixație; vrei să fii iubit de x, de y, de z, de copil, de soț, de o persoană anume și dacă aceea nu răspunde cum aștepți, dacă nu răsunde la un simplu telefon, singurătatea ta explodează, fiindcă tu crezi că ”nu ești iubit”! Celălalt nu răspunde fiindcă nu te iubește și dacă el nu te iubește, tu ești singur, îți spui. Nu e absurd? E absurd, e o gândire irațională, e o credință, pe care o ții strâns, să nu o pierzi, pentru că pierzând-o riști să-ți pierzi suferința de a fi singur, precum și frica de moarte.

De îndată ce vei deschide ochii și vei vedea puzderia de lume care populează pământul, vei observa că cineva te sună când ai nevoie. Cineva  vine la tine la momentul potrivit. Cineva te îmbrățișează fără nici o așteptare. Altcineva îți dăruiește un lucru exact când ai nevoie de el. Tu nu poți vedea acestea atâta vreme cât păstrezi iluzia că nu ești iubit, alimentându-ți sentimentul singurătății. Când crezi că ești singur e doar pentru că ți-e frică de moarte, iar frica nu-ți dă voie să vezi că și ea e un văl aruncat peste mintea ta, o palmă, care-ți ascunde prezența. Dispariția e o iluzie, e doar o credință, iată ce spune simplu și parcă venit din profunzimile spiritului, Alexandru Preda! Inocența noastră crede că un trup care dispare nu mai există. Doar copilul din noi crede aceasta, dar e numai o credință… Refectați, e o temă minunată!

Despre Alexandru Preda

Alexandru Preda este psiholog, unul care a trecut peste zidurile academice, a zburat spre tărâmul spiritului, al profunzimilor ființei, dând naștere, iată, unei cărți de înțelepciune. ”Bine ai venit”(Ed. Bo Yang), cartea lui Alexandru Preda, care va fi lansată duminică, 28 septembrie a.c, ora 16,00, la Hotel Parliament din București, str Izvor, nr 106, e – indiscutabil – o carte de înțelepciune, a cărei profunzime se ascunde în simplitatea ei. E atât de simplă încât te toate păcăli; nu e o carte care trebuie citită, cât mai degrabă simțită. Fiecare pasaj conține o cheie, o reflecție care te poate arunca într-o stare surprinzătoare de cunoaștere, în locuri ale sinelui tău în care n-ai mai fost vreodată.

Citind cartea am reflectat asupra unei teme interesante: mi-am dat seama că România nu i-a dat lumii mari inițiați, mari iluminați, ființe care să clatine de la rădcini experiența interioară a ființei umane și să ajungă în lumea întreagă prin învățăturile lor.  Sigur că avem pe Eliade, avem pe Țuțea, avem pe Cioran, îl avem pe Noica, avem sfinți, dar nu despre acest gen de mari spirite vorbesc aici, ci despre mari inițiați, despre un Osho al nostru, despre un Yogananda, despre un David Hawkins, despre ființe care mută conștiința în clipa în care au apărut și, prin cunoașterea lor, venită direct din spirit, ridică nivelul de conștiință al lumii întregi. Zic astăzi că avem șanse, iată, mai există semne, mai sunt oameni tineri, de vârsta lui Alexandru Preda, care par să se îndrepte către…acest destin. Însuși Alexandru Preda pare să…calce spre o asemenea cale și cred, sper că nu mă înșel!