Când vine vremea înfloririi

Tuturor cititorilor mei le doresc să...înflorească în primăvara asta!

Autor: Maria Timuc01 Oct 2010 - 00:00

Ecleziastul a spus că „vine o vreme pentru fiecare lucru". Vine o clipă în care ceea ce se întâmplă devine ine­vi­tabil. În clipa înfloririi apare floarea. Înainte de floare este clipa bobocului şi după floare... vine clipa fructului. Şi pentru fiecare este o clipă a coa­cerii. O clipă a plinătăţii. O clipă în care bobocul se arată deplin şi una în care... floarea-i puternică, vie, completă. Natura explică în tăcere secretele existenţei. Şi unul dintre ma­rile, dar atât de simple dezvăluiri ale naturii ne îmbie să înţelegem că vine o vreme a fiecărui lucru. O vreme pentru coacere şi una pentru înflorire. O vreme a exprimării tale depline şi o vreme a oboselii. O vreme a frumuseţii şi una... a căderii. Dar toate se petrec în clipa aceea, în propria clipă ori în propriul timp.

Pentru mintea noastră, expresiile naturii - atât de evidente - par ri­di­cole ori tocmai bune de evitat. Min­tea nu vrea să ştie că ceea ce ne dorim şi nu s-a întâmplat este, pur şi simplu, doar un stadiu al evenimentului, la fel cum în copilăria sa bobocul există într-un stadiu de exprimare, într-un timp al experienţei sale. Dacă bobocul nu-i în clipa sa deplină de exprimare, n-a venit clipa aceea. Pur şi simplu n-a venit. Bobocul nu poate dori să vină clipa următoare mai repede, dar mintea umană tocmai asta face. Şi de aceea mintea se scufundă continuu în angoasă, nelinişte, suferinţă şi... debusolare. Pentru că mintea vrea să sară peste etape. Copilul vrea să fie adult. Adolescentul vrea să fie tânăr. Apoi, bătrânul enervat de asaltul ridurilor, visează o întoarcere la tinereţe. Femeia cu sâni mici vrea să aibă unii mari, iar cea brunetă vrea să fie blondă sau invers!

Mintea vrea să schimbe... natura şi, prin aceasta, contestă... ordinea divină. Mintea neliniştită, nerăb­dă­toa­re, îmbufnată priveşte necontenit că­tre pomul înflorit în clipa altui om şi se lasă pradă ne­mul­ţu­mirii. „Cu ce-i mai presus acela decât mine, de vreme ce face flori acum", se întreabă ea şi apoi începe să muncească statornic şi continuu către distrugerea celuilalt. Dar natura ne arată că există până şi o ordine a înfloririi; cireşii în­floresc în timpul lor, caişii în al lor, prunii şi merii în timpul lor. Şi noi, chit că suntem oameni, dăm roade di­ferite, căci suntem şi soiuri diferite. Pentru fiecare fiinţă vine „o clipă a florilor", dar nu toate fiinţele îşi pot percepe, accepta şi înţelege clipa aceas­ta. Tocmai pentru că ele sunt prea ocupate cu întrebările, prea neliniştite din pricina răspunsurilor, prea nemulţumite de ceea ce li se întâmplă, încât îşi pierd puterea de a se bu­cu­ra în propria lor stare de înflorire...

În ordinea divină a existenţei, nimeni nu-i un pom cu flori eterne. Nimeni nu-i continuu în vreme de rod şi nimeni nu-i într-un eşec infinit. Nimeni nu cunoaşte doar înălţimile, cum nimeni nu cunoaşte doar adâncu­rile. Până şi peştii se mai avântă la suprafaţa apei, până şi ei fac salturi fascinante, dar asta nu se poate întâmpla continuu. Toate lucrurile se întâmplă la vremea lor. Şi, dacă vom putea înţelege aceasta, mintea noastră va fi mai liniştită. Mai îngăduitoare. Mai caldă. Mai toleran­tă. Mai concentrată şi mai puternic focalizată în prezent. Mintea va deveni mai receptivă la iubire şi mai tolerantă.

Mintea ar vedea că invidia nu se manifestă în natură; n-ai să vezi niciodată un cireş invidios pe zarzăr, nici o mare nemulţumită pentru că ea nu-i munte. Dar oamenii mereu par nemulţumiţi, tocmai pentru că nu-şi amintesc că toate lucrurile sunt exact ceea ce sunt şi nu pot fi nimic mai mult fără ca aceasta să fie scris în natura lor. Dacă un lucru s-a reali­zat, a venit timpul şi dacă nu s-a întâmplat, n-a venit timpul. Şi dacă putem înţelege aceasta, ne vom putea bucura de propria noastră stare de înflorire şi vom putea accepta, când vine vremea, fiecare stare prin care trecem inevitabil.

@@

Dacă tot vine primăvara, iată un articol de-al meu despre ”Înflorirea noastră” în diferite feluri; despre înflorirea minții, a sufletului, a existenței! Textul a apărut în Jurnalul Național în octombrie 2010 și a fost selectat între timp pentru examenul de  bacalaureat -  proba orală - de la Limba și literatura română. 

Vă doresc ”primăvară interioară” în primăvara asta și nu uitați, putem și noi să înflorim dacă alegem aceasta! Urarea se adresează cititorilor mei de pe blog, de pe Facebook, de pe Google, de pe site-urile care urmăresc ce scriu și din toate colțurile lumii...Cu multă iubire pentru voi toți...

Când rănim sau suntem răniți din...dragoste!

Șamanii spun că oamenii ”își pierd sufletul”, nu doar atunci cand iubesc și dragostea lor este trădată, respinsă, tratată cu răutate și cruzime, ci și atunci cand, iubiți fiind, noi suntem cruzi cu cel ce ne iubește. ”Dragostea poate fi o formă de pierdere a sufletului, dacă ne dăruim atat de complet și iubim atat de profund, încat nu mai suntem noi înșine și ne vedem iubitul/iubita ca fiind întreaga noastră viață. Inimile pot să ni se frangă, cand ne părăsește cineva pe care-l iubim. Oamenii de știință din Viena au găsit, de exemplu, că părți ale inimii noastre pot intra într-o stare de somn atunci cand suferim o durere emoțională”(Ross Heaven și Howard G. Charing – Shaman – Spoiritul plantelor; Ed. elena francisc).

Iată, două surse de durere emoțională ( asta se poate numi și ”pierdere a sufletului” sau ”somnul inimii”, iar după unii ”oprirea inimii”, sigur, o oprire emoțională, nu fizică), care ne poate schimba experiența interioară, relația cu noi înșine, cu viața, cu frumusețea și cu lumea. Cand suntem răniți din dragoste și cand rănim dragostea altei persoane se poate ca noi să ne ”pierdem sufletul”, să ne adormim inima, să ne rănim puterea emoțională de a trăi iubirea. Sigur că ne este ușor să conștientizăm sentimentul acut și devastator al pierderii iubirii, durerea și neputiința cand suntem noi cei răniți, cei respinși, cei ce iubesc fără speranță, dar mai greu și mai rar ne punem întrebarea ”ce simte cel ce mă iubește și eu nu pot și nu vreau să-i răspund cu iubire”? Nu ne trece prin minte că aceasta ar putea fi una dintre sursele esențiale ale rănilor emoționale pe care le purtăm în noi în tăcere, nu avem habar că respingerea și cruzimea manifestată față de cineva care ne-a iubit ar putea fi cauza durerii ce continuă să ne macine sufletul, cauza adormirii inimii noastre, cauza împietririi ei. A părăsi și a fi părăsit, a iubi fără speranță și a a fi iubit fără speranță sunt experiențe ale vieții. Dacă suntem din cale afară de atenți la durerea ce ne e pricinuită de cei ce ne frang inimile, atenția noastră spre cei cărora le frangem inimile e aproape nevăzută, trece fără să înțelegem vreodată că din aceasta s-ar putea să ne fi luat otrava care blochează puterea sufletului de a simți afecțiune. Cruzimea emoțională e problema, e ceea ce avem de reparat pentru  a ne retrezi sufletele adormite și pentru a le reda inimilor noastre integritatea și deschiderea reală către iubire și viață.

Dacă am cauzat ”pierderi ale sufletului cuiva” în trecut probabil că vom atrage în experiențele noastre de zi cu zi iubiri interzise și alte și alte ființe ce ne vor oferi șansa de a ne vindeca, căci ele ne vor iubi și noi nu vom putea răspunde acelor iubiri, ne vom simți răceala, răcoarea, cruzimea, respingerea, absența afecțiunii și a înțelegerii. Tocmai atunci, tocmai în acele situații, viața ne privește din nou cu iubire, căci în aceste situații se ascunde brațul ei vindecător și șansa de a ne recupera sufletul pierdut candva. Sigur, dacă nu simțim dragoste pentru cineva care ne iubește nu trebuie să ne prefacem că iubim, dar ne putem reconsidera comportamentul, putem exclude cruzimea, respingerea și atitudinile pline de toxicitate, înlocuidu-le cu bunăvoință, cu acceptare, cu înțelegere și cu un comportament ”uman”, cu răbdare și cu înțelepciune. Am putea să ne facem timp pentru cel îndrăgostit de noi, să-l tratăm cu bunăvoință, să-i spunem adevărul, să comunicăm mai mult cu el, să-l încurajăm în privința prieteniei, să-i dăruim atata timp cat are nevoie pentru ca rana sufletului său să nu rămană deschisă și mortală pentru inima sa. Căldura ”înțelegerii”, a compasiunii și a răbdării ne va încălzi propriul suflet, ne va dărui puterea de a simți afecțiune și nu cruzime, deopotrivă nouă, cat și celuilalt. Ne putem vindeca sufletul prin atitudinea binevoitoare față de un om care ne iubește, prin adevărul rostit cu înțelepciune, care ne ajută să nu lăsăm în urma noastră răni tulburătoare, capabile să închidă sufletul altui om și pe al nostru. Rănile provocate altora s-ar putea să fie una dintre cele mai mari surse de suferință emoțională a oamenilor și de aceea, pentru a o vindeca, să fim atenți la cei ce ne iubesc, să-i tratăm cum bunăvoință, căci asta ne poate salva sufletul de la ”împietrire”!

Maria Timuc - articol publicat în Jurnalul Național

E o zi cu ghiocei în mine

Maria Timuc - E-o Zi Cu Ghiocei În Mine...

Maria Timuc - Căzuţi Într-un Înger

Maria Timuc - Sufletul Meu Pereche

Ce mai mare realizare a vieții!

Nu cred că putem face mai mult într-o viață decat să ne cunoaștem pe noi înșine, să dăm deoparte perdeaua de ganduri, de trăiri, de emoții negative, de prejudecăți și de închipuri, pentru a găsi dincolo de ea strălucirea ființei care suntem, iubirea și lumina ce ne așteaptă în noi înșine.
Întrebarea aceasta; ”Cine sunt eu?” are un răspuns care nu poate fi rostit, un răspuns fără cuvinte, unul care trebuie trăit, trebuie simțit, trebuie înțeles în lăuntru. Pentru ca noi să ajungem la răspuns, nu avem nevoie să știm mai mult la nivel intelectual, să învățăm mai mult, ci să ne dezvățăm de tot ce am învățat, să abandonăm răspunsurile mentale, facile, superficiale, să redevenim copii, dar conștienți de starea noastră. Oricat de bătrani am fi, la capătul căutării de sine vom regăsi inocența copilului din noi și o vom trăi în stare de trezire a conștiinței. La capătul lungilor șiraguri de suferinți, inerente condiției umane, strălucește fantastic și halucinant lumina care ne poartă în această călătorie splendidă, unică - poate - în univers, numită...viața noastră. Iluziile și percepțiile suferinței, ale bolii, ale deznădejdii umane se zdrobesc sub puterea copleșitoare a iubirii ce va izvorî din suflet, din întreaga noastră ființă, și acolo, numai acolo, în acea trăire vom trăi certitudinea existenței lui Dumnezeu. Pentru că îl căutăm pe Dumnezeu în timp ce ne căutăm pe noi înșine, căutarea de sine devine cea mai înaltă realizare a existenței noastre. Asta este credința mea și de aceea vă doresc pentru anul ce vine, pentru anii ce vin să faceți pași mari către voi înșivă, să întindeți mainile deasupra dificultăților și a deziluziilor și să aflați că ele se pot împrăștia la fel ca norii atunci cand creștem în cunoașterea de sine și în înțelegerea că suntem mai mult decat un trup, că prin trupul nostru se exprimă lumina necreată, spiritul și frumusețea fără seamăn a lui Hristos.
La mulți ani cu dragoste!