”Iubirea este...când îmbrățișezi pe cineva” - spune un copil

”Iubirea este..când îmbrățișezi pe cineva și-l pupi pe obraz”, a spus -  la serbarea de la grădiniță -copilul Alexandru Guzu, în vârstă de cinci ani și zece luni. Aceasta e o definiție profundă/inteligentă a iubirii manifestate, vedeți? Dacă i-am întreba pe adulți ”ce este iubirea”, dacă am întreba un filozof sau un alt gen de intelectual, am fi surprinși să vedem că ei vor căuta răspunsuri laborioase, vor scotoci prin minte, vor găsi citate și ne vor spune - poate - lucruri mărețe, dar e posibil ca esența să fie diluată. De ce? Fiindcă asta-i specialitatea minții umane, să dilueze esența trăirilor și esența manifestărilor acestor trăiri, ba chiar să complice iubirea însăși. Noi, adulții, asta facem: complicăm iubirea, complicăm viețile noastre, tulburăm simplitatea și frumusețea experienței, o îmbibăm cu negativitate, cu mânie, cu gelozie și cu o mulțime de alte gânduri și sentimente discordante. Asta face să ciuntim iubirea și să ciuntim manifestările ei. Asta face să credem că iubirea e complicată, e complexă, e misterioasă, pentru unii e chiar periculoasă, e ceva de care trebuie să-ți fie frică, să nu cumva să se întâmple. Pentru alții, pentru foarte mulți dintre noi - neînțelegerea merge până acolo unde credem că iubirea poate fi pierdută și, ca o consecință, ne trezim măcinați de gelozie și nici măcar nu putem accepta că această stare trebuie vindecată în noi înșine.

Iubirea e simplă, exact ca în definiția copilului. Iubirea nu poate fi pierdută fiindcă, așa cum spune copilul, ”iubirea e când îmbrățișezi pe cineva și îl pupi”! Observați nuanța? Copilul nu spune: ”Iubirea e când ești îmbrățișat și pupat tu”, ci când tu îmbrățișezi și pupi pe cineva. Asta-i esența iubirii: să o ai în tine, să fie în conștiința ta, să ardă în ființa ta, să lumineze și să trăiască în tine în așa manieră încăt să o manifești ”îmbrățișându-l și sărutându-l pe celălalt”! Frumusețea interioară a copilului, apropiată de frumusețea și de puritatea îngerilor, neîmbibat cu negativitate mentală și emoțională, netulburat de Egoul spiritual și de acumularea informațiilor, merge direct la esență, o pătrunde și o expune limpede. Copilul nu spune: să îmbrățișezi și să pupi persoana iubită, ci ...să faci aceasta cu ”cineva”. Cineva..e întreaga lume, cineva e totul, cineva suntem noi, cu toții. Cineva e oricine, oricare, e lumea întreagă. Asta-i iubirea. nu se adresează unei singure persoane, nu cere exclusivitate, dimpotrivă: iubirea care a creat lumea și populează întreaba existență, este o stare de dăruire continuă. Iubirea pentru o singură persoană e minunată, e dorită de noi toți, e râvnită și trebuie trăită, dar ea e numai o treaptă către iubirea despre care vorbește copilul. Îndrăgostiții simt că iubesc totul când iubesc o persoană: dar această simțire e o fază de început, e una pe care mintea o tulbură repede, mintea o îngroapă și o dezintegrează, condiționându-l pe celălalt și asaltându-l cu așteptări.



Prima treaptă a îndrăgostirii e aproape ..de iubirea reală, fiindcă aici, pe această treaptă, care vine ca o furtună și se impune în trăirea îndrăgostitului, iubirea transcede condițiile, sabotează mintea și se împrăștie peste tot, peste toți, precum face soarele. Încetul cu încetul, însă, revine mintea și logica strâmbă iubirea. Încetul cu încetul, în loc să dăruim, să îmbrățișăm totul, cum ne-a arătat iubirea de la început că putem face, așteptăm să fim îmbrățișați. Intrăm în așteptări, îi punem condiții celuilalt, ne este teamă că-l pierdem, ne e frică de pierderea iubirii și asta pentru că o identificăm cu ”celălalt”. Transformăm stimulul în cauză și plasăm sursa iubirii în afara noastră, iar copilul simte și știe clar că iubirea nu e la celălalt, nu să fim îmbrățișați...e iubire, ci să îmbrățișăm. Să îmbrățișăm totul și să nu ne mai temem de pierderea iubirii, căci iubirea nu depinde decât de noi înșine. Dacă e în noi, nu ne-o poate lua altcineva. Ne pot părăsi persoane, ne părăsec mulți oameni într-o viață, părăsim și noi mulți oameni, dar iubirea, dacă e-n noi, nu poate pleca niciodată. Dacă ne separăm de ființe iubite, dacă suntem părăsiți, dacă suferim, primul lucru pe care-l avem de făcut este să restaurăm în interiorul nostru starea de iubire. Să pășim către oameni, către ceilalți, cu dragoste, să-i îmbrățișăm și să le fim aproape cu toată inima: aceasta înseamnă vindecare. Cum spune atât de inteligent și de frumos copilul, ”iubirea e când îmbrățișezi și pupi pe cineva”! Îmbrățișează și tu și pupă pe ”cineva”, pe cel de lângă tine, pe străinul care-ți iese în cale, iar brațele acestea să fie făcute din căldura inimii, din frumusețea intențiilor și a gândurilor tale și așa...vei iubi și te vei simți întreg!

IUBIRE DE NISIP - iubirea pe care am trăit-o după fiecare ploaie


IUBIRE DE NISIP - Este titlul celei de-a treia cărți de poezie semnată Maria Timuc - Editura Tracus Arte. Cartea va fi lansată la Salonul Internațional de Carte Bookfest, sâmbătă, 23 mai a.c, ora 16,15, la standul Editurii Tracus Arte (Standul 15), Pavilionul C2.
Vor vorbi despre cartea ”Iubire de nisip”: criticul literar Alex Ștefănescu și scriitorul Dan Mircea Cipariu, iar Maestrul Ioan Chelaru va recita câteva poezii. 

Această carte apare după 14 ani de la publicarea celei de-a doua cărți, ”Și Dumnezeu Dumnezeiește pe aici”(Editura Diacon Coresi). Nu este atât de obișnuit ca poeții să publice rar, dar eu am deja obiceiul acesta, să apar și să dispar, poate și pentru că tumultul vieții de zi cu zi nu mi se potrivește: mai degrabă sunt o ființă retrasă, cu aplecare către liniștea chiliilor și a întoarcerii privirii către sine. Am scris în acești ani, nu doar poezie, dar poezia e pentru mine ca un prieten, cel mai bun dintre toți: poeziei îi fac mărturisiri tainice, ea e un duhovnic tăcut, un fel de Eu însămi, nu doar un aspect al Eului meu. Cred - și sper să pot scrie într-o zi argumentat - că ființa umană e ”o carte de poezie”, una pe care a scris-o Creatorul însuși. Dumnezeu este cel mai mare poet, căci existența însăși e poezie, e metaforă, e simbol, e frumusețe, e grație, e tot ce-i viu și e în toate formele care ne populează existența. Iubesc poezia pentru că simt că viața, în toate formele ei, e metafora divinului. Poezia pe care o putem scrie noi ne face epigonii lui Dumnezeu, dar avem în noi înscrisă gena poeziei și suntem fiecare o carte...de poezii. Pentru că suntem ”poeziile lui Dumnezeu”, iubim poezia și fiecare dintre noi se trezește câteodată...poet.
Eu nu știu dacă sunt poet, în sensul omenesc al cuvântului, dar știu că poeziile plutesc,precum fulgii de zăpadă sau precum florile care se scutură în vânt, într-un spațiu interior, în lumea subtilă, acolo unde, din când când, creierul nostru, aflat într-o anumită stare(aș spune într-o stare de conștiință mai înaltă), ajunge uneori și culege...sentimente, gânduri, imagini, tensiuni, lumini și umbre. Călătoresc și eu pe acolo, prin acel spațiu al variantelor, și iau din el...simboluri deja create, aducându-le în conștiință în trupul unei poezii. Deci, nu cred că poetul e creatorul poeziei, ci culegătorul ei. Poetul e ca un culegător de cireșe, nu acela care a făcut livada.

Această carte, ”Iubire de nisip”, e o carte despre... IUBIRE! În pofida aparențelor, nu e vorba atât despre iubirea omenească, ci mai degrabă despre expresiile iubirii care crează și iubirea omenească, și iubirea pentru Tatăl ceresc, și iubirea ca stare esențială a existenței. Nisipul este pentru mine o metaforă care simbolizează infinitul și forma cea mai mică, în același timp. În copilărie făceam căsuțe de nisip pe picior după fiecare ploaie, iar căsuțele acelea au rămas în sufletul meu expresia iubirii în forma cea mai pură.”Iubirea de nisip”e iubirea...cea mai frumoasă pe care am trăit-o în copilărie, după fiecare ploaie!


Vă aștept, așadar, sâmbătă, la standul Editurii Tracus Arte, să fiți alături de mine și de ”Iubirea mea de nisip”! Aceia dintre dumneavoastră care ajungeți la Târgul de Carte pot găsi cartea la standul 15, Pavilionul C2, Editura Tracus Arte.

**

Iată și poezia care i-a plăcut cel mai mult domnului Alex Ștefănescu:

Și în tristețe îngerii există...

un înger scrie-n picurii de ploaie
e scris de înger ploaia asta tristă
eu râd atunci când scrie îngerul
pe umăr 
că în tristețe îngeri nu există...

un înger doarme-n timp ce doarme lumea
e somn de înger somnul orișicui
eu trează sunt 
și văd cum îngerul îmi doarme
și somnul meu adânc în somnul lui

un înger uneori prin ploaie-și scrie
frumoasele-i tristeți fără să știe
că și în ploaie îngerii există
și ploaia îngerilor de aceea-i tristă...

și de aceea plouă unde sunt
și dorm și-ascult în somn de înger ploaia tristă
și pe alt umăr îngerul îmi scrie
că și-n tristețe îngerii există!

NOTA:
Îi mulțumesc în mod special domnului Ioan Cristescu, directorul Editurii Tracus Arte, pentru apariția cărții ”Iubire de nisip”, despre care cred (m-am convins deja) că este...un om minunat!

Prefă-te până îţi iese!

O pastilă magică...pentru nefericire”

”Noi credem că este imposibil să ne schimbăm o stare vecină cu deprimarea, dezamăgirea sau cu dispe­rarea. Pretindem că nu ne putem împotrivi adevărului sau acelei stări interioare, uneori chiar fizice, prefăcându-ne că starea cu pricina nu există. Dacă ne simţim nefericiţi sau avem orice altă stare de rău în interior, ne lăsăm purtaţi în vârtejul gândurilor şi al trăirilor negative ce se ivesc în noi pentru că le vedem drept adevăr. Dar iată cât de uşor putem schimba macazul deprimării; cu o simplă grimasă sau cu un zâmbet prefăcut. Există anumiţi centri în creier care cred că zâmbim şi când ne prefacem, aşa încât creierul începe să secrete endorfine. La început se simte un strop de bucurie sau o vagă schimbare a dispoziţiei, dar zâmbind formal de câteva ori schimbarea stării interioare devine mai clară, perceptibilă şi, mai ales, benefică pentru noi.

Acest truc mărunt poate face lucruri mari, iată; să te prefaci că eşti fericit când te-au năpădit gândurile negre. Să te comporţi ca şi cum ai avea lucrul pe care ţi-l doreşti, dar tocmai te-a pus cu faţa în cele mai lamentabile gânduri despre tine însuţi pentru că-ţi lipseşte. Să te prefaci că eşti calm atunci când furia te poate duce către comportamente regreta­bile. „Prefă-te până îţi iese” înseamnă să-ţi amăgeşti creierul, care are nevoie să gândeşti că viaţa e grozavă pentru a revărsa în trup substanţe capabile să-ţi restabilească starea de bine. Sunt mulţi oameni care şi-au vindecat boli grave, inclusiv cancerul, vizionând zilnic filme de comedie. Când râsul devine real, autentic şi sincer, lumea noastră interioară, inclusiv aceea a gândurilor, a percepţiilor, a emoţiilor se modifică în sens frumos de la sine, în vreme ce corpul fizic şi toate celulele sale beneficiază până acolo unde imunitatea însăşi poate suferi transformări uluitoare. Vorbim aici însă despre grimasa de amăgire a creierului ca iniţiativă de urgenţă pentru stările de spirit negative care ne pot încerca zi de zi, în relaţia cu diferite situaţii, provocări sau chiar cu propriile noastre amintiri.

Vorbim despre „a ne preface că suntem fericiţi” ca despre o pastiluţă magică pentru stările nefericite, unele dintre ele periculoase prin faptul că le prelungim, şi asta se întâmplă când nu ştim că avem la dispoziţie un instrument atât de simplu de a evada din ele. Să nu neglijăm reacţia pozitivă a creierului nostru la zâmbet, nici capacitatea lui de a răspunde vindecător chiar şi gân­durilor prefăcute de bucurie. Asta nu înseamnă că susţin prefăctoria, nu altfel decât ca pe-o pastiluţă în caz de urgenţă. Este de dorit să fim fe­riciţi fără să ne prefacem, dar – dacă nu suntem aşa şi avem motive adesea să nu fim –, în loc să le dăm apă la moa­ră negativităţii interioare şi gândurilor negre, este de preferat să ape­lăm la cutia cu pastiluţe psiholo­gice, în care vom găsi o grimasă, care-i va transmite creierului automat că vrem să ne simţim mai bine”.

- Fragment din cartea ”Pași către tine însuți - Vindecarea Cauzală”(Editura Dharana) - autor Maria Timuc

Lansarea cărții ”Pași către tine însuți - Vindecarea Cauzală”

 Miercuri,6 mai a.c, ora 18,00, la Librăria Mihai Eminescu din București, va avea loc lansarea cărții ”Pași către tine însuți - Vindecarea Cauzală”. Vor vorbi despre carte prof. Dumitru Constantin Dulcan, Gelu Voican Voiculescu, Mihăiță Toma și editorul Ioan Busuioc. Actrițele Vali Pena, Gabriela Tănase și Doina Ghițescu vor citi scurte pasaje din carte, iar cântăreața de muzică folk, Irina Munteanu, va încânta asistența cu acorduri...sensibile și frumoase. 

Cartea are 350 de pagini și conține eseuri cu tematică spirituală, al căror scop este tocmai căutarea și transformarea de sine, cunoașterea de sine, înțelegerea/ameliorarea / vindecarea minții, a sufletului și a ființei umane. În cele patru capitole ale sale, respectiv ”Iubirea”, ”Fericirea și Relațiile”, ”Credința și rugăciunea” și ”Tehnici de Vindecare” cititorul se poate regăsi și se poate corecta pentru ca reacțiile sale la situațiile de viață prin care trece, oricât de grele, să se schimbe, ceea ce îi poate schimba starea interioară, atitudinea și comportamentul. Cartea propune o călătorie în interior, în Sine, mai mult decât una exterioară, o privire atentă în interior, într-o lume care privește excesiv spre exterior, învinuind și proiectând cauzele suferinței asupra lumii. ”Pastilele de înțelepciune” conținute în carte încearcă să-l aducă pe cititor într-o stare de asumare a responsabilității, ceea ce va reduce suferința lăuntrică și-l va ajuta pe cititor să iubească mai mult și să se apropie de sursa vieții, Dumnezeu, care se află la capătul oricărei căutări de sine.
”Scrierile Mariei Timuc au asupra cititorului un efect trezitor al bucuriei de a fi și al lucidității care ne descoperă sensurile originare, din illo tempore ale lumii – sensuri care par pierdute în continua sa zbatere și curgere spre niciunde a cotidianului tot mai apăsător.

         Prin opera sa, Maria Timuc ne reconectează la Sursa Divină, ne scoate din deznădejde îmbărbătându-ne și spunânde-ne că încă nu este totul pierdut, că după furtuna purificatoare, de acolo de sus, cineva trimite copiilor săi lumina iubirii iertătoare și Soarele dătător de viață”, scrie profesorul Dumitru Constantin Dulcan în prefața cărții.

 Când oamenii te părăsesc, vine...Domnul!

 Fragile, mărunte, condiționate, instabile sunt iubirile omenești. Ca păpădiile se împrăștie în vânt, ca visurile se destramă, ca ploile trec iubirile omenești. La mila dorințelor stau ele, iubirile omenești. Suferințele sunt hrana lor și fericirile lor țin cât zorii și se destarmă ca ei. La capătul fiecărei mari iubiri a omului e dezamăgirea și deruta, e pierderea și dezmembrarea inimii, iar de acolo.., tocmai de acolo începe să vină Dumnezeu. Când omul din tine e distrus, Dumnezeu e câștigător. Lumina lui dulce vibrează în ritmuri pe care Egoul  nu le poate înțelege fără să fie complet înfrânt. Doar un Ego fără soluții poate accepta Sinele. Doar un Ego disperat se poate lăsa pătruns de lumina Sinelui. Fără această cădere în absoluta singurătate, în abisurile neputiinței și ale dezolării, omul încă se agață de valorile omenești. Încă mai speră că vine cineva și-l iubește așa cum e el: poate mic, poate slab, poate prost, poate urât, poate fără valoare, poate rău…. Poate vine cineva și spune: e ceva de capul tău, apreciez ce ești, simt că te iubesc: speră omul din tine, crede, așteaptă, dar – în cele din urmă – el se trezșete într-o singurătate fără sfârșit, într-o derută existențială, într-un pustiu prin care miliarde de oameni merg cu ochii închiși, crezând, în inocența lor, că ceilalți sunt binecuvântați cu mai multă fericire.

O, da! Într-o zi, într-o clipă oarecare, omul din tine va fi abandonat, așa cum abandonat a fost Hristos. Într-o clipă oarecare, cei ce te-au iubit vor spune că nu te cunosc. Cei care te-au urmat te pot părăsi. Atunci devii Hristos și atunci e cu tine Domnul, în care n-ai crezut, pe care l-ai uitat, cel ce te-a iubit mereu, cel care nu te poate părăsi, fiindcă e în tine. A fi abandonat pare ..un destin al ființei umane și nu e nevoie să te abandoneze mama, tatăl sau copiii. A fi părăsit e destinul nostru, e crucea omului din noi. Cuiele noastre intră drept în suflet. Crucificarea e un eveniment individual, iar Hristos continuă să existe prin fiecare ființă părăsită, în fiecare moment de părăsire. Învierea e un eveniment al ființei care a pierdut tot ce a fost omenesc în ea.

Dar…dar atunci când te părăsesc oamenii, tocmai atunci vine…Domnul! Cnd nu mai aștepți nimic, vine TOTUL. Când nu mai aștepți pe nimeni, vine la tine Dumnezeu! Când ești complet pierdut și complet disperat, ai câștigat Cerul. Asta nu se poate falsifica, nu se poate imita:  e un fenomen care se întâmplă, e atât de natural, de firesc,de puternic încât singura soluție pentru a ajunge la el e să-l trăiești. 

                                               A apărut cartea mea:

                                             ”Pași către tine însuți - Vindecarea cauzală”

Sunt bucuroasă că astăzi, în ziua aceasta mare, ”Izvorul Tămăduirii”, este gata prima mea carte de spiritualitate, cea care poartă numele rubricii de pe blog și a fostei rubrici de la Jurnalul Național, ”Pași către tine însuți”, pentru ca cel de-al doilea titlu să fie unul nou, poate surprinzător pentru dumneavoastră: ”Vindecarea cauzală”! Domnul Ioan Busuioc, editorul cărții ( Editura Dharana) a țesut lucrurile într-un mod cumva tainic, așa încât astăzi, nu doar că mi-a adus mie primele exemplare, dar tot astăzi le-a trimis în librării și a deschis toate canalele prin care cartea poate fi comandată(inclusiv on line: aveți mai jos câteva site-uri pe care le puteți accesa deja, vor mai fi și altele începând de luni).  O persoană discretă, evident profund spirituală, editorul cărții, dl Ioan Busuioc, merită aprecierea și mulțimirile mele pentru strădania, seriozitatea și armonia minunată de care a dat dovadă în lucrul cu mine. Mulțumesc , de asemenea, profesorului Dumitru Constantin Dulcan, autorul celebrei cărți ”Inteligența Materiei” și al altor câteva titluri deosebite(mulți dintre dumnevoastră l-au citit și văd că distribuiți continuu pe Internet articole și interviuri ale sale), care a scris rânduri atât de frumoase despre mine într-o scurtă prefață. Îi mulțumesc psihoterapeutului Mihăiță Toma, o persoană foarte specială(el însuși autorul unor minunate cărți de spiritualitate și vindecare), care a avut un rol decisiv în apariția acestei cărți, precum și prietenei mele, Georgeta Resteman, care a transpirat prin manuscrise, făcând selecții și corectură.


Nu în ultimul rând, vă mulțumesc dumneavoastră, cititorii mei, cei vechi și cei care vor fi de acum încolo, căci știu, grație căutărilor mele sprituale, că ”nimic nu poate exista fără să fi fost cerut”, nici o carte, nici o activitate, nici măcar o mișcare în acest univers viu, în care tot ce se naște, inclusiv ființele, sunt un răspuns la o nevoie, la o dorință, la un vis al existenței. Vă mulțumesc pentru că m-ați chemat(chiar dacă nu știți aceasta la nivel conștient)! Nădăjuduiesc ca bunul Dumnezeu (căci nădăjduiesc că el a lucrat prin mine și eu mă rog mereu ca acest lucru să se întâmple) să pătrundă tainic în ființa celor ce vor citi și să le dăruiască prin fiecare gând, prin fiecare idee, prin fiecare vis coborât în cuvinte, lumina, călăuzirea și puterea de a păși mai mult, mai profund, mai frumos către propria ființă lăuntrică, către mai multă înțelegere și frumusețe a manifestării în această viață.
Cartea conține un fel de eseuri, pe care le cunoașteți și din ziar, și de pe blog, așezate în patru capitole, respectiv patru mari tematici:1)  IUBIREA. 2) FERICIREA ȘI RELAȚIILE. 3) RUGĂCIUNEA ȘI CREDINȚA. 4) TEHNICI DE VINDECARE. Chiar dacă le-ați mai citit, citindu-le în această așezare efectul va fi cu totul și cu totul altul.

Titlul ”Vindecarea cauzală” are ca substrat convingerea mea că o idee corectă, asimilată de conștiința umană, este o putere care corectează, luminează și vindecă mintea, sufletul și uneori...vindecă acțiuni, alegeri și părți din corpul nostru fizic. Ideile nu sunt doar nemuritoare, cum ne-au spus marii filozofi greci, ele sunt și vindecătoare, ele provoacă o creștere a nivelului de conștiință și de energie a ființei atunci când sunt corecte. Fie ca...întotdeauna să aveți acces la adevăr, căci asta înseamnă o idee corectă, înseamnă o idee adevărată, în sensul pur spiritual al cuvântului, și să faceți pași mari  dragostea nespus de frumoasă pe care Domnul o are pentru toate ființele. Să conștientizați această iubire și să-i permiteți Sinelui divin să lucreze prin dumneavoastră pentru ca lumea noastră să fie o lume în care ne bucurăm că suntem și o lume...în care suferința, izvorâtă din neînțelegere, să se diminueze măcar. Cheia creșterii noastre spirituale este iubirea: pe măsură ce înțelegem să le oferim celor din jurul nostru mai multă iubire, ne iubim mai mult pe noi înșine și, în acest fel, creăm lumea frumoasă, în care ne dorim să trăiască cei ce vin după noi, copiii și copiii copiilor lor. Dragostea este învățătorul de care nu ne vom mai putea lipsi în viitor, ea va pătrunde în acest viitor, pe care eu îl văd deja în interiorul meu ca fiind unul ...în care formele răului vor veni doar din întâmplări accidentale, nu din cele premeditate. Mai este până atunci, însă. Până atunci, să lucrăm cu noi înșine, să fim conștienți, să creștem spiritual și să iubim, să fim conștienți că ființa umană e bolnavă fără iubire și ...căzută în mâinile unor forțe întunecate. Drumul către noi înșine ne duce în lumina conștienței, ne trezește și ne dăruiește puterea de a accepta și vicisitudinile, și nefericirile, și pierderile, și neliniștile acestei vieți.
Fiți binecuvântați!

Comandă carte on line!

Puteți comanda cartea pe aceste site-uri momentan, iar de luni vor fi și altele, pe care le voi publica...

http://www.librariaeminescu.ro/editura/349/DHARANA

http://www.divin.ro/?bq5y3&catEd&d3tEd&1dEdi=c43bb32d4ba788a8ca6eec04f4a7b9fa

http://www.depozitdecarte.ro/editura-dharana.html

http://www.eusunt.ro/carte-Pasi-catre-tine-insuti~3933/#

http://www.cartespirituala.ro/index.php?manufacturers_id=102&osCsid=306a030a3dd49549967a75864c6ddfda

http://www.librarie.co/index.php?route=product/search&search=editura%20dharana

http://www.elefant.ro/edituri/dharana-1031.html

Despre ...”detașarea” spirituală

Am revăzut un film care m-a impresionat acum câțiva ani: a apărut atunci când eram într-un proces profund de transformare de sine și căutam repere solide pentru a merge mai departe. Un film rusesc, ”Ostrov”, mi-a oferit un reper, un model, unul pe care-l regăsim în monahism și care descrie calea ascetică radicală și dedicarea totală lui Dumnezeu. Apăsat de un puternic sentiment de vinovăție, personajul principal al filmului trăiește într-o austeritate tulburătoare, într-o mică mănăstire de călugări. Viața lui este rugăciune, rugăciunea inimii, în primul rând, și munca depusă în folosul celorlalți. Doarme într-o chilie în care are doar icoane și un pat de cărbuni. Acest mod de viață îi deschide capacitatea de a vedea viitorul, dar și trecutul, de a înțelege lumea dincolo de aparențe și cu mult dincolo de limitele ei fizice. Detașarea acestui om ( care nu este nici măcar călugăr, deci nu are nici cel mai mărunt rang omenesc) de lumea materială este, aș spune,  una dintre ideile cheie ale filmului, căci - veți vedea, fiindcă sper să vă stimulez să căutați filmul - nu doar că el se detașează de toate cele materiale, inclusiv de propriul corp fizic în final, dar sesizează atașamentele celorlalți și le sancționează fără să clipească.

Revăzând filmul mă gândeam cât suntem noi de departe de lumea spirituală, cât de prinși suntem ân lanțurile lumii materiale, cât ne închinăm acestor lucruri pe care tot noi le construim! Suntem robii lucrurilor, ai banilor, ai hainelor noastre, suntem prizonierii condițiilor de viață pe care le-am creat și, fiind astfel, probabil că stăm cumva departe de porțile...mântuirii. Pe când un om dedicat iubirii și trăirii în Dumnezeu se crede un păcătos, noi ne credem lipsiți de păcate, nevinovați și buni. Doar că, la prima pală de vânt, ne părăsește bunătatea și ne cuprind frisoanele nervoase: furiile, tulburările, depresiile, neliniștile, tristețile și iritările nu ne dau pace. Ne facem dreptate cu propriile minți, mai azvârlim câte-o rugăciune înainte de culcare sau o luăm așa, ca pe-o pastilă de urgență, și strigăm apoi neliniștiți: Dumnezeu nu răspunde. Călugărul din filmul nostru așteaptă o viață întreagă dezvăluirea nevinovăției sale, pe care domnul i-o dăruiește cu puțin înainte ca el să părăsească planul fizic. Vina aceea îl ține cu toată ființa ațintită către sfințenie și răscumpărare, îl ține aplecat în cugetul omenesc pentru ca acest cuget viclean să nu-l sustragă de la calea sa sfântă.


 Prieteni, calea spirituală nu e o cale de împlinire a dorințelor, nu e o cale care ne asigură fericirea omenească, ci dimpotrivă. Pe calea aceasta avem nevoie să ne detașăm de tot ce-i omenesc, de dorințele noastre, de lucrurile care ne țin legați de ele ca lanțurile în plan emoțional, de banii fără de care parcă nu mai putem trăi. Una câte una trebuie să ne cadă fricile, una câte una trebuie să ne părăsească suspinele și durerile cauzate de problemele vieții. Emoțiile distructive pe care le simțim, le trăim și care ne presează ca pe sardele sunt strâns legate de aceste lucruri, de această materie, prin care suntem doar niște trecători. Geloziile, dorințele noastre de răzbunare, incapacitățile emoționale, incapacitatea de a-i iubi pe ceilalți, de a-i înțelege, de a-i ierta sunt legături zdrobitoare, care ne închid ușa strâmtă, dar strălucitoare, a iubirii divine. La emoțiile acestea avem nevoie să renunțăm pentru a face o detașare reală de lumea prin care suntem călători. Corpurile noastre sunt prețioase, să avem grijă de ele, dar să ne mai și lăsăm - precum pomii, precum ierburile, precum natura întreagă - în grija Domnului, căci altfel Domnul nostru devine materia și materialul. Supărările noastre sunt de la nimicuri și chiar  atunci când sunt îndreptățite și serioase, în noi viețuiește spiritul iubirii și al iertării, pe care nu trebuie să-l părăsim.
Să ne detașăm de așteptări, de pretenții mărunte, de dorințele care ne încărunțesc sufletele, să ...pășim către ființa noastră spirituală, către esența care ne este ascunsă și ne rămâne necunoscută în această viață dacă noi nu alegem cu adevărat s-o căutăm. Fericirea pe care o căutăm e ascunsă în renunțare, în acceptare, în rugăciune, în fiecare clipă în care spiritul câștigă lupta cu atașamentul nostru de lume și de lucrurile ei. În fiecare clipă în care alegem să iubim în loc să urâm, să iubim  în loc să distrugem, să iertăm, orice ar fi, orice ar fi fost, în loc să urâm, în orice clipă pierdem și înțelegem că pierderea noastră are un rost, în orice clipă înțelegem omenescul acesta care ne bântuie și nu-l mai credem doar...sursă de tortură, ci - poate - o stâncă pentru ca noi să pășim spre adevăr și lumină, câștigă spiritul, câștigă Domnul, cel ce experimentează prin noi ...existența într-un corp fizic. Ușa către adevăr e în fața noastră mereu și de aceea ni s-a spus :”Bate și ți se va deschide”!