Când oamenii te părăsesc, vine...Domnul!

 Fragile, mărunte, condiționate, instabile sunt iubirile omenești. Ca păpădiile se împrăștie în vânt, ca visurile se destramă, ca ploile trec iubirile omenești. La mila dorințelor stau ele, iubirile omenești. Suferințele sunt hrana lor și fericirile lor țin cât zorii și se destarmă ca ei. La capătul fiecărei mari iubiri a omului e dezamăgirea și deruta, e pierderea și dezmembrarea inimii, iar de acolo.., tocmai de acolo începe să vină Dumnezeu. Când omul din tine e distrus, Dumnezeu e câștigător. Lumina lui dulce vibrează în ritmuri pe care Egoul  nu le poate înțelege fără să fie complet înfrânt. Doar un Ego fără soluții poate accepta Sinele. Doar un Ego disperat se poate lăsa pătruns de lumina Sinelui. Fără această cădere în absoluta singurătate, în abisurile neputiinței și ale dezolării, omul încă se agață de valorile omenești. Încă mai speră că vine cineva și-l iubește așa cum e el: poate mic, poate slab, poate prost, poate urât, poate fără valoare, poate rău…. Poate vine cineva și spune: e ceva de capul tău, apreciez ce ești, simt că te iubesc: speră omul din tine, crede, așteaptă, dar – în cele din urmă – el se trezșete într-o singurătate fără sfârșit, într-o derută existențială, într-un pustiu prin care miliarde de oameni merg cu ochii închiși, crezând, în inocența lor, că ceilalți sunt binecuvântați cu mai multă fericire.

O, da! Într-o zi, într-o clipă oarecare, omul din tine va fi abandonat, așa cum abandonat a fost Hristos. Într-o clipă oarecare, cei ce te-au iubit vor spune că nu te cunosc. Cei care te-au urmat te pot părăsi. Atunci devii Hristos și atunci e cu tine Domnul, în care n-ai crezut, pe care l-ai uitat, cel ce te-a iubit mereu, cel care nu te poate părăsi, fiindcă e în tine. A fi abandonat pare ..un destin al ființei umane și nu e nevoie să te abandoneze mama, tatăl sau copiii. A fi părăsit e destinul nostru, e crucea omului din noi. Cuiele noastre intră drept în suflet. Crucificarea e un eveniment individual, iar Hristos continuă să existe prin fiecare ființă părăsită, în fiecare moment de părăsire. Învierea e un eveniment al ființei care a pierdut tot ce a fost omenesc în ea.

Dar…dar atunci când te părăsesc oamenii, tocmai atunci vine…Domnul! Cnd nu mai aștepți nimic, vine TOTUL. Când nu mai aștepți pe nimeni, vine la tine Dumnezeu! Când ești complet pierdut și complet disperat, ai câștigat Cerul. Asta nu se poate falsifica, nu se poate imita:  e un fenomen care se întâmplă, e atât de natural, de firesc,de puternic încât singura soluție pentru a ajunge la el e să-l trăiești.