Când rănim sau suntem răniți din...dragoste!

Șamanii spun că oamenii ”își pierd sufletul”, nu doar atunci cand iubesc și dragostea lor este trădată, respinsă, tratată cu răutate și cruzime, ci și atunci cand, iubiți fiind, noi suntem cruzi cu cel ce ne iubește. ”Dragostea poate fi o formă de pierdere a sufletului, dacă ne dăruim atat de complet și iubim atat de profund, încat nu mai suntem noi înșine și ne vedem iubitul/iubita ca fiind întreaga noastră viață. Inimile pot să ni se frangă, cand ne părăsește cineva pe care-l iubim. Oamenii de știință din Viena au găsit, de exemplu, că părți ale inimii noastre pot intra într-o stare de somn atunci cand suferim o durere emoțională”(Ross Heaven și Howard G. Charing – Shaman – Spoiritul plantelor; Ed. elena francisc).

Iată, două surse de durere emoțională ( asta se poate numi și ”pierdere a sufletului” sau ”somnul inimii”, iar după unii ”oprirea inimii”, sigur, o oprire emoțională, nu fizică), care ne poate schimba experiența interioară, relația cu noi înșine, cu viața, cu frumusețea și cu lumea. Cand suntem răniți din dragoste și cand rănim dragostea altei persoane se poate ca noi să ne ”pierdem sufletul”, să ne adormim inima, să ne rănim puterea emoțională de a trăi iubirea. Sigur că ne este ușor să conștientizăm sentimentul acut și devastator al pierderii iubirii, durerea și neputiința cand suntem noi cei răniți, cei respinși, cei ce iubesc fără speranță, dar mai greu și mai rar ne punem întrebarea ”ce simte cel ce mă iubește și eu nu pot și nu vreau să-i răspund cu iubire”? Nu ne trece prin minte că aceasta ar putea fi una dintre sursele esențiale ale rănilor emoționale pe care le purtăm în noi în tăcere, nu avem habar că respingerea și cruzimea manifestată față de cineva care ne-a iubit ar putea fi cauza durerii ce continuă să ne macine sufletul, cauza adormirii inimii noastre, cauza împietririi ei. A părăsi și a fi părăsit, a iubi fără speranță și a a fi iubit fără speranță sunt experiențe ale vieții. Dacă suntem din cale afară de atenți la durerea ce ne e pricinuită de cei ce ne frang inimile, atenția noastră spre cei cărora le frangem inimile e aproape nevăzută, trece fără să înțelegem vreodată că din aceasta s-ar putea să ne fi luat otrava care blochează puterea sufletului de a simți afecțiune. Cruzimea emoțională e problema, e ceea ce avem de reparat pentru  a ne retrezi sufletele adormite și pentru a le reda inimilor noastre integritatea și deschiderea reală către iubire și viață.

Dacă am cauzat ”pierderi ale sufletului cuiva” în trecut probabil că vom atrage în experiențele noastre de zi cu zi iubiri interzise și alte și alte ființe ce ne vor oferi șansa de a ne vindeca, căci ele ne vor iubi și noi nu vom putea răspunde acelor iubiri, ne vom simți răceala, răcoarea, cruzimea, respingerea, absența afecțiunii și a înțelegerii. Tocmai atunci, tocmai în acele situații, viața ne privește din nou cu iubire, căci în aceste situații se ascunde brațul ei vindecător și șansa de a ne recupera sufletul pierdut candva. Sigur, dacă nu simțim dragoste pentru cineva care ne iubește nu trebuie să ne prefacem că iubim, dar ne putem reconsidera comportamentul, putem exclude cruzimea, respingerea și atitudinile pline de toxicitate, înlocuidu-le cu bunăvoință, cu acceptare, cu înțelegere și cu un comportament ”uman”, cu răbdare și cu înțelepciune. Am putea să ne facem timp pentru cel îndrăgostit de noi, să-l tratăm cu bunăvoință, să-i spunem adevărul, să comunicăm mai mult cu el, să-l încurajăm în privința prieteniei, să-i dăruim atata timp cat are nevoie pentru ca rana sufletului său să nu rămană deschisă și mortală pentru inima sa. Căldura ”înțelegerii”, a compasiunii și a răbdării ne va încălzi propriul suflet, ne va dărui puterea de a simți afecțiune și nu cruzime, deopotrivă nouă, cat și celuilalt. Ne putem vindeca sufletul prin atitudinea binevoitoare față de un om care ne iubește, prin adevărul rostit cu înțelepciune, care ne ajută să nu lăsăm în urma noastră răni tulburătoare, capabile să închidă sufletul altui om și pe al nostru. Rănile provocate altora s-ar putea să fie una dintre cele mai mari surse de suferință emoțională a oamenilor și de aceea, pentru a o vindeca, să fim atenți la cei ce ne iubesc, să-i tratăm cum bunăvoință, căci asta ne poate salva sufletul de la ”împietrire”!

Maria Timuc - articol publicat în Jurnalul Național

E o zi cu ghiocei în mine

Maria Timuc - E-o Zi Cu Ghiocei În Mine...

Maria Timuc - Căzuţi Într-un Înger

Maria Timuc - Sufletul Meu Pereche

Ce mai mare realizare a vieții!

Nu cred că putem face mai mult într-o viață decat să ne cunoaștem pe noi înșine, să dăm deoparte perdeaua de ganduri, de trăiri, de emoții negative, de prejudecăți și de închipuri, pentru a găsi dincolo de ea strălucirea ființei care suntem, iubirea și lumina ce ne așteaptă în noi înșine.
Întrebarea aceasta; ”Cine sunt eu?” are un răspuns care nu poate fi rostit, un răspuns fără cuvinte, unul care trebuie trăit, trebuie simțit, trebuie înțeles în lăuntru. Pentru ca noi să ajungem la răspuns, nu avem nevoie să știm mai mult la nivel intelectual, să învățăm mai mult, ci să ne dezvățăm de tot ce am învățat, să abandonăm răspunsurile mentale, facile, superficiale, să redevenim copii, dar conștienți de starea noastră. Oricat de bătrani am fi, la capătul căutării de sine vom regăsi inocența copilului din noi și o vom trăi în stare de trezire a conștiinței. La capătul lungilor șiraguri de suferinți, inerente condiției umane, strălucește fantastic și halucinant lumina care ne poartă în această călătorie splendidă, unică - poate - în univers, numită...viața noastră. Iluziile și percepțiile suferinței, ale bolii, ale deznădejdii umane se zdrobesc sub puterea copleșitoare a iubirii ce va izvorî din suflet, din întreaga noastră ființă, și acolo, numai acolo, în acea trăire vom trăi certitudinea existenței lui Dumnezeu. Pentru că îl căutăm pe Dumnezeu în timp ce ne căutăm pe noi înșine, căutarea de sine devine cea mai înaltă realizare a existenței noastre. Asta este credința mea și de aceea vă doresc pentru anul ce vine, pentru anii ce vin să faceți pași mari către voi înșivă, să întindeți mainile deasupra dificultăților și a deziluziilor și să aflați că ele se pot împrăștia la fel ca norii atunci cand creștem în cunoașterea de sine și în înțelegerea că suntem mai mult decat un trup, că prin trupul nostru se exprimă lumina necreată, spiritul și frumusețea fără seamăn a lui Hristos.
La mulți ani cu dragoste!

ȘI amintirile pot fi vindecate

Experiența vieții e noastre e mai degrabă autohipnotică ; e mai mult autosugestie și, pentru că-i așa, e important să știm că gandurile negre, lăsate să umble nestingherite prin minți, ne crează impresia că există o putere fantastică în ele și o realitate indubitabilă.În fapt, ele sunt doar înregistrări ale experiențelor noastre din trecut, în primul rand, experiențele așa cum au fost percepute de copilul din noi și nu neapărat așa cum s-au întamplat ele.

Fiecare gand diferit pe care-l alegem conștient ne poate scoate din gropile comune ale suferinței interioare, fie și dacă aceasta-i consecința unor întamplări nefericite a căror realitate se desfășoară în prezent. Fiecare gand bun, pe care-l alegem ca alternativă pentru unul distructiv sau lipsit de energie, are puterea de a corecta percepția ”din trecut” și, în consecință, de a corecta trecutul însuși. Trecutul e o înregistrare (amintirea) a felului în care noi am perceput experiențele acolo, atunci, de mult. Nu putem schimba oamenii care au trecut prin viețile noastre (nici nu avem puteri magice, care să ne ajute să-i schimbăm pe cei prezenți azi și acum în ele), nu ne putem schimba experiențele fizice, dar putem schimba orice percepție, orice emoție pe care am trăit-o în relația cu oricine și cu orice, iar asta echivalează cu o vindecare în propria conștiință. Această shimbare aduce vindecare a ființei care s-a simțit rănită sau a rănit, eliberează ființa din prezent de emoțiile distructive și ne ajută să ne simțim plini de iertare și de înțelegere față de toate ființele care au ”fost” în viețile noastre. Pană a ajunge acolo, însă (distanța de la suferință, durere sau furie la înțelegere și compasiune presupune să acceptăm faptul că avem de făcut un drum lung de la întuneric către lumină) ar trebui să știm că avem puterea de a ne vindeca amintirile, avem libertatea absolută de a ne dezlega de trecut(de tați și de mame care ne-au rănit, ne-au părăsit sau de cine știe ce alte clipe de coșmar ale copilăriei noastre), dar că, acest lucru presupune să privim permanent doar spre noi și să știm că nu suntem sclavii emoțiilor noastre negative, așa cum tindem că credem, ci doar creatorii lor. Asta-i vestea bună, căci creatorul poate să-și schimbe creația și făcand aceasta poate să-și schimbe viața!