Vindecare și purificare spirituală

A venit la mine într-o zi un bărbat, care merge pe la toate conferințele spirituale și asta de ani întregi. Mintea lui e plină de informații, mereu învață ceva nou, dar - cu toate acestea - a rămas agățat într-o stare de ură viscerală față de călăii săi, de oamenii care l-au ținut arestat în vremea lui Ceaușescu. Maeștrii pe care-i întâlnește, metodele de tratament ale sufletului sau ale minții pe care le învață îl liniștesc pentru scurt timp, apoi îl vezi cu privirea ațintită în gol, evitând lumea, parcă pierdut în timp și-n spațiu, închis în lumea lui. ”Aș vrea să te ocupi de mine, să mă ajuți”, m-a rugat el! ”OK”, am zis. Dar, încă de la prima întâlnire cu el am aflat că nu-și iertase călăii, dar - mai ales - că nu vorbea cu mama lui, pe care n-o văzuse de ani întregi. Percepția lui despre propria mamă era un fel de dezastru. Plin de ură și de vinovăție, învinovățind, în același timp, se consola, ascunzându-și ura, neliniștea și vinovăția prin alergerea aceasta către tot ce era spiritual. L-am ascultat vrem de vreo două ore, i-am pus întrebări și la final i-am spus; ”Te pot ajuta, dar cu o condiție; să te deschizi către ideea de a-ți ierta mama și de a relua legătura cu ea. Când vei fi sigur că ești dispus să ierți sau să dorești să ajungi la iertare, te aștept”! Au trecut vreo doi ani de atunci, mă mai sună din când în când, ne mai ăntâlnim întâmplător, dar nu mai spune nimic despre iertare. Continuă să meargă la conferințe, păstrând ura în el. Spiritualitatea e ca un soi de pălărie frumoasă uneori, cum poate fi și religiozitatea fanatică, o pălărie care ascunde ”ura nevindecată” și toate traumele din trecut, care au lăsat urme adânci în minte și în suflet. Sunt cu totul de acord cu religia, sunt cu totul de acord cu spiritualitatea; ambele pot fi bune, ambele fac parte din și din viața mea, am găsit și eu în ele sprijin, înțelegere și fericire. Dar, dacă le folosim pe post de pansamente pentru răni inocnștiente, nevindecate, ne putem face rău. Iar unul dintre semnele clare ale fugii de sine și ale fugii de propriul adevăr este chiar alergarea de la un terapeut la altul, de la conferință la alta, de la un vindecător la altul. Toată această alergarea ne spune; ”Eu nu sunt vindecat, ceva e-n neregulă cu mine și cred că nimeni nu mă poate ajuta”. Asta-i adevărat; nimeni nu ne poate ajuta dacă ne punem tatuaje peste răni și dacă ne ducem către Dumnezeu doar fiindcă refuzăm să ne privim deschis rănile și problemele. Dacă aveți căutări de sine, căutări spirituale sau religioase, vă spun cu toată căldura și cu toată iubirea că nu ne putem îndrepta către adevăr, către Dumnezeu, către iubire și către vindecare a sufletului și a minții atunci când suntem plini de resentimente. Ura, sentimentul de vinovție sau cel de culpabilizare a altor oameni,respingerea față de lume, frica și orice n-am iertat în trecut se țin după noi, se afundă în subconștient, sunt negate, reprimate și nerecunoscute. Fără să iertăm, să ne întoarcem la fiecare situație de viață, la fiecare persoană, care ne-a făcut cel mai mic rău, pentru iertare și înțelegere, vom merge plini de răni prin această viață. Vom mai pune pe fiecare rană câte-o amăgire, vom cunoaște un maestru sau altul, un vindecător sau altul, dar ceea ce ne doare nu se vindecă în absența conștienței noastre, care înțelege, iartă și iubește. Atenție, așadar, ceea ce căutăm nu-i în cer, ci în noi înșine. Nu-i în alt oraș, nu-i în altă țară, nu-i în Cosmos vindecarea noastră, ci aproape, în relațiile de viață cele mai apropiate. Poți să simți că iubești lumea întreagă, dar - dacă te întlnești cu mama ta și simți ură pentru ea - iubirea pentru întreaga lume își pierde puterea. Vindecarea, fie că are loc la nivel fizic sau nu, este un proces de înțelegere, conștientizare și iertare. Aceasta-i și purificarea spirituală, despre asta ne vorbește și Isus, ca toți marii mistici și iluminați ai lumii!

Sufletul vindecat

N-am scris de mult pe blog și vă rog să mă iertați pentru asta! În acest timp am avut unele căutări, unele explicații cu mine însămi, mi-am pus întrebări și am așteptat să se ivească răspunsuri. Sunt bine acum și sigură că ceea ce vă spun este chiar ceea ce cred, ce simt și ce-i adevărat pentru mine. Am avut nevoie de o reintrare în acord cu propriul meu Sine, cu propria rațiune, de o aliniere lăuntrică necesară. Această perioadă mi-a revelat un fapt straniu, dar pe care-l simt demn de toată atenția; ceea ce avem nevoie pentru a ne cunoaște pe noi înșine se află mereu în apropiere, lângă noi, în familiile noastre, la locurile de muncă, acolo unde ne trăim fericirile și nefericile. Tot ce ni se întâmplă, ne oglindește în măsura în care trăim o emoție - nu spun frumoasă sau urâtă, ci oricum ar fi, emoție să fie. Azi, după această perioadă a mea de introspecție și căutare,cred cu toată ființa că nu putem visa la iubire atâta vreme cât ne îndepărtăm de oameni, care ne-au rănit în trecut, dar o facem numai fizic, nu și în interior. Nu atingem iubirea, continuând să ne urâm mamele, tații, să învinovățim pe cineva pentru o situație din viața noastră, să respingem pe cineva și să păstrăm ranchiună, iritare, neliniște, frică sau orice altă trăire discordantă într-o relație, fie și în absența momentană a acelei relații. Cred că ceea ce nu iertăm, continuă să ne afecteze, căci în lipsa de iertare este judecată, iar judecata noastră nu-i dreaptă, căci Egoul judecă prin raportare la propriile sale experiențe. Egoul judecă subiectiv și de aceea el nu vede binele, iubirea sau frumusețe și sensul unei situații, cât judecă ceea ce nu știe despre el însuși, judecându-se pe sine. Iubirea se ascunde dincolo de judecăți, este un fel de a fi în lume, este o stare a existenței, este stare lăuntrică, ce nu poate fi atacată de judecățile noastre. Fără a iubi existența, lumea, fără a accepta tot ce ni s-a întâmplat vreodată în viață, ca fiind în sensul firesc al vieții însăși, fără înțelegere și iertare, nu suntem vindecați. Iar dacă nu suntem vindecați, suntem neliniștiți și viața continuă să ne arate prin evenimente aceasta. Ceea ce vedem ca fiind rău în jur este doar o stare ce reflectă percepția noastră. Lucrurile care-i fac pe unii să sufere, pe alții să se înfurie, pe unii să fie nefericiți, iar pe alții plini de ură ne apar firești, sunt spontan acceptate și nejudecate dacă noi nu avem obiecții și nu ne implicăm emoțional în ele. Vedem în lume ceea ce vedem în minte și asta-i uluitor. Trăim emoțiile în noi și vedem că lumea-i cauza lor. Azi eu aș spune că lucrurile nu au cauze decât în noi înșine și, atâta vreme cât percepția-i cauza, schimbarea percepției înseamnă schimbarea felului în care se petrec lucrurile în lume. A ne corecta percepția înseamnă, deci, a corecta cauza răului, pe care-l vedem în lume. A gândi diferit înseamnă a trăi diferit, a avea emoții diferite, a atrage în jurul nostru oameni, lucruri și idei ce ne vor arăta ca într-o oglindă pe noi înșine. Lumea se îmbunătățește când o privim cu înțelegere, cu ochii acceptării, ai sensului și ai frumuseții interioare. Până atunci, însă, va trebui să suportăm apariția în lumină a acelei lumi pe care-am văzut-o reală în trecut și care devine clară, vie, teribilă atunci când începem să renunțăm la ea. Confruntarea cu inconștientul nostru începe, cred eu, în clipa în care ne dorim să fim conștienți și să cunoaștem adevărul. Tocmnai această confruntare este obstacolul fundamental, tocmai de această confurntare ne temem, de ea fugim, căci ceea ce ne poate arăta oglinda despre noi înșine va trebuie să suportăm la fel cum un om suportă intervenția chirurgicală fără anestezie. Cunoașterea de sine nu-i atât de căutată tocmai pentru că această confruntare despre care vorbim aici este un fel de luptă cu forțele întunericului, iar trecerea prin întuneric ne poate aduce în stări copleșitoare. Cred, în același timp, că nu vrem să ne cunaștem pe noi, dar o facem obligatoriu, în virtutea legilor existenței. Momentele cele mai grele ale vieții noastre fac parte, aș zice, din acest travaliu al confruntării cu forțele întunecate din noi înșine. Dacă cerem adevărul, să ne așteptăm să nu fie chiar frumos sau numai frumos; în final, însă, izbânda conștienței devine un fel de a cuceri Everestul interior! Numai după confurntarea cu întunericul din noi putem percepe lumina, putem iubi și putem să ne simțim sufletul vindecat.

Cand ceea ce ai nevoie vine la tine

Pentru că omul modern se mişcă în exces, aleargă şi se zbate printre oameni şi lucruri, pentru că mintea sa ..vibrează într-o permanentă revărsare de gînduri, nu mai poate observa un fenomen extraordinar al experienţei. Un fenomen straniu şi frumos, în acelaşi timp, care face ca cele necesare ale vieţii să ‘apară” în faţa aceluia ce încetează să..alerge! Aşa cum mintea merge şi atunci cînd noi stăm..într-un loc, viaţa..continuă să ne surprindă şi să..se mişte cînd ne oprim din alergare. În alergarea noastră besmetică nu avem timp să observăm misterul fascinant al mişcării lumii de lîngă noi şi în preajma noastră. Numai să ne putem opri o vreme, numai să ne putem extrage din pasiunile ..năstruşnice, or serioase ale existenţei am putea contempla şi observa mişcarea inconştientă a lumii, care răspunde la chemări, la nevoi, la dorinţe şi căutări nerostite, dar ştiute în adîncurile inimii noastre. Economia de mişcare are aici sensul de detaşare de cele ale lumii, de participare conştientă, activă, pasională şi frumoasă la experienţa lumii.. Cel ce ..se poate concentra, se mişcă..puţin, nu atît pentru că ar vrea aceasta, cît pentru că..acest misterios, incredibil de frumos şi fascinant univers pare să audă..gîndurile şi nevoile exprimate chiar şi numai în ascunsul inimii. Cel ce renunţă la ..mişcarea în exces va vedea cum universul mişcă lumea …întreagă pentru a-l sprijini. Totul pare să se întîmple de la sine(cum se mişcă în existenţa lor celulele corpului), cum oamenii se mişcă, aleargă, or ..stau – pur şi simplu – pentru că aceste stări sunt..în ordinea incredibilă a universului. Cel ce poate “observa”, poate accepta ceea ce observă. ŞI, prin acceptare, devine vizibilă ordinea..şi frumuseţea mişcării, în esenţa căreia se află răspunsurile clare la nevoile percepute ale omului şi chiar la cele nepercepute conştient! Să te opreşti din excesul de mişcare înseamnă să accepţi sensul celor ce se mişcă inteligent, ca răspuns..la lucrarea interioară a minţii şi a inimii. Atunci omul poate înţelege că lumea paranormală a celor ce pot citi gîndurile, or..pot răspunde la dorinţe şi gînduri neexprimate este..lumea normală. Omul poate înţelege că toţi oamenii, fie frumoşi sau urîţi, deştepţi sau proşti, “aud” cu urechi de care nu sunt conştienţi şi văd cu ochi..pe care nu-i înţeleg şi nu-i percep. El poate recunoaşte inteligenţa universală ascunsă în toate fiinţele şi capabilă să se manifeste ..potrivit credinţelor sale. Dacă te gîndeşti cu drag la un lucru, îl poţi vedea apărînd..”în faţa ta”. Ca într-un joc de magie şi mister, universul…pare să aducă spre tine esenţa lumii interioare în care îţi petreci timpul. Dar, pentru ca noi să avem acces la conştienţa ordinii universului şi a inteligenţei universale, ce curge în fiinţele ce ne înconjaoră, avem nevoie să acceptăm ceea ce “ne apare” în faţă, în experienţă, prin întîmplări şi evenimnete, or în stările interioare… Acceptarea dezvăluie frumuseţea, inteligenţa, capacităţile şi integritatea ..manifestărilor umane, care nu sunt niciodată rodul unei întîmplări, cît rodul…unei stări de curgere în ritmul întregului..Şi-n curgerea aceasta-i ordinea, care ne arată că legăturile..dintre oameni, lucruri, evenimente şi trăiri se petrec la alt nivel decît în lumea în care alergăm…

Să nu pierzi Bucuria!

Orice lucru ne învită să ne pierdem bucuria ar putea fi privit ca unul..de care nu mai avem nevoie. Chiar dacă cea mai mare dintre iubirile omeneşti pare să curgă pe apa sîmbetei, chiar dacă..toate lucrurile ni s-ar nărui şi toată agoniseala ni s-ar duce în neant într-o zi, ar trebui să păstrăm în minte şi în inimă un singur ţel; acela de a ne păstra..bucuria existenţei. Căci Viaţa este schimbare şi tot ce se schimbă ne poate incita către trăirile negative, ne pot invita să renunţăm la dorinţa de a trăi. Toate stările de rău, toată negativitatea mentală tind să ne ia bucuria de a fi. Cele mai nobile idealuri au devenit momeli întinse parcă special pentru a-l duce pe erou în cea mai neagră disperare. Dar disperarea nu înseamnă viaţă, cît întunericul din care viaţa se scurge şi din care energia bucuriei, ce hrăneşte celulele creierului şi ale trupului omenesc, pare să lipsească. Viaţa nu se poate hrăni cu disperare, nici cu furie, nici cu nemulţumire, nici cu durere. Viaţa este o expresie fidelă a Bucuriei şi a Iubirii. De aceea ne pierdem Viaţa pe măsură ce ne pierdem Bucuria de a fi, pur şi simplu. Bucuria transmite o vibraţie a cărei putere..nu poate fi înţeleasă cu mintea, dar acţiunea ei poate fi văzută în tot ce a creat omul mai bun pe Pămînt. Fără bucurie, entuziasm şi speranţă, fără iubire şi fără puterea ce te ajută în interiorul tău să zbori şi să muţi şi munţii din loc, pici în negura minţii disperate, în care nu mai vezi decît..propriul tău întuneric. ŞI dacă Dumnezeu ţi-ar sta lîngă umeri, nu-l vei putea vedea, pentru că Dumnezeu poate fi văzut numai din Bucuria pe care o poţi simţi singur. Numai din propriul tău suflet plin de viaţă poţi percepe existenţa..lui Dumnezeu şi poţi recunoaşte deziluzia ca pe o ..iluzie a minţii. Dacă cel mai iubit om te-a părăsit, dacă ai pierdut ..tot ce era mai de preţ pe lume pentru tine, dacă..duşmanii te-au încolţit şi dacă simţi că totul s-a prăbuşit în jurul tău, aminteşte-ţi să te întorci..în tine însuţi şi să asculţi glasul Vieţii, care te îndeamnă ..să păstrezi bucuria de a trăi, orice ar fi. Lasă lucrurile lumii să se schimbe, permite-le oamenilor să fie călăi, dacă ei aleg aceasta, permite-i oricui să fie ceea ce alege, dar tu alege.. Bucuria. Priveşte soarele, frunzele pline de viaţă, ce se mişcă în adierea catifelată a vîntului şi concetează-te la Bucuria..necondiţionată a naturii. La bucuria existenţei, ce se exprimă prin frumuseţea florilor, a norilor sau a soarelui. Nu-i permite nici unui lucru să-ţi ia viaţa, dar permite oricărui lucru să plece din viaţa ta şi ..rămîI în urma lui..bucuros pentru simplul fapt că exişti. Căci această vibraţie a Bucuriei este ..lumina vieţii şi puterea prin care Dumnezeu intră în manifestare. Aceasta este puterea care crează miracolele zi de zi şi..îndepărtează din experienţa ta ceea ce ţi-a creat suferinţă. Păstrează bucuria orice ar fi, căci ea este energia care învinge obstacolele fără ca tu să mişti prea multe degete în acest scop..

Iubirea este sau nu este

Am vorbit cu cineva astăzi despre ce înseamnă a avea o relație de iubire. Despre a avea o relație în care vrem să fim. Am vorbit despre o relație cu o persoană de sex opus. De ce am vorbit despre asta? Pentru că interlocutoarea mea a avut o relație pe care a dorit-o doar ea, dar n-a observat la timp asta. Ea vroia sentimente, iubire. Celălalt vroia doar...o aventură, doar sex ocazional. N-o căuta aproape niciodată. N-o suna, nu-i cerea nimic. În schimb, pentru că ea avea iubire, îi dădea lucruri pe care el nu nu le cerea și nici nu le dorea. Ea îi dădea telefon. Ea îl căuta. Ea se ducea la el. Ea se consuma într-o relație în care era singură și credea că asta vroia. Ea credea că-l vroia pe el, iar energiile ce izvorau din subconștientul ei o determinau continuu să dea, să dea și iarăși să dea. Pe măsură ce el fugea, ea alerga după el. Pe măsură ce el se îndepărta, ea simțea tot mai multă tensiune, frustrare,neliniște și...toate acestea îmbrăcau forma iubirii. De fapt, ea căuta inconștient să fie nefericită, să aibă emoții care imitau iubirea, nu iubirea însăși. Inconștient, ea căuta nefericirea, căuta să fie respinsă; poate că respingerea îi dădea un sentiment de implicare, de dragoste. Într-o viață de om, cu toții trecem și prin acest gen de relație. Trecem prin relațiile în care suntem respinși și ne simțim răniți. Întrebarea este; cât de mult stăm în asemenea relații? de ce pun întrebarea asta? Pentru că timpul îndelungat petrecut într-o relație în care nu suntem iubiți înseamnă acumulare în subconștient a unei uriașe energii, care ne poate - apoi - canaliza către relații de același fel, către reacții emoționale, ghidate automat de către subconștient. Se poate să fim atrași de oamenii care nu ne iubesc, să ne placă intuitiv aceia care nu ne vor și să ajungem până acolo unde să ne implicăm în relații distructive pentru noi. Nu-i vina celui ce ne respinge aici, nu-i problema lui; problema noastră,însă, ar putea fi tocmai aceea că noi nu înțelegem libertatea celuilalt de a nu ne iubi și a nu ne alege, dacă nu simte asta. ”Am crezut că și el vrea ce vreau eu”, mi-a replicat persoana despre am vorbit mai devreme. Dar aici nu mergem pe credințe false, căci atunci când cineva vrea ceea ce vrem și noi, se manifestă. Când un om simte dragoste și atracție pentru noi, ne va arăta asta. Când cineva vine spre noi, se comportă clar în acest sens. Cineva care vrea să fie cu noi, se comportă ca atare. Dacă nu se comportă ca atare, dar simte - totuși - anumite sentimente - cu siguranță are rețineri emoționale, relevante - la rândul lor. Are îndoieli nerezolvate și indecizii pe care nu le vom rezolva noi. Nu trebuie să ne batem capul cu timiditatea sau neptuiința altuia de a-și exprima sentimentele sau dorințele. Acolo unde unui om îi este clar ”eu asta vreau”, se va observa în comportament, în atitudine și-n fapte. Să nu vă îndoiți niciodată de acest lucru. În schimb, manifestați atenție la interpretările pe care le faceți în mintea voastră. Vă puteți gândi că celălalt simte ca voi, vrea ce vreți voi, vă puteți amăgi legat de priviri, de cuvinte spuse uneori, vă puteți lega de amănunte mărunte, pentru a vă susține poziția și anume aceea că vă aflați într-o relație. Am văzut mulți aomeni care au avut relații imaginare și suferințe nenumărate, doar păentru că au intrepretat mici gesturi ca fiind alegeri, decizii și confirmări ale sentimentelor celuilalt. Fiți sinceri cu voi înșivă și veți suferi mai puțin. Priviți cu sinceritate și curaj către cineva care nu alege să aibă o relație cu voi, acceptați cu seninătate asta și veți suferi mai puțin sau chiar deloc. Nu vă veți mai amăgi și vă veți scuti de suferința din dragoste, de suferința cauzată de respingere. Dacă puteți să închideți o relație imaginară de la început, ar fi mai bine pentru voi; ați da dovadă de iubire de sine. Dacă am decide să ne implicăm în relații în care reciprocitatea este evidentă, manifestă și clară, ne-am scuti de o mulțime de emoții negative, de frustări și tensiuni, care nu rămân fără consecințe în timp. Ar fi de dorit să-i spui ”nu” suferinței înainte de a începe. Dar pentru asta trebuie să înțelegi liberul arbitru și faptul că ”iubirea, în sufletul tău sau al altuia, este sau nu este; punct”. Dacă nu este, nu poți face nimic s-o trezeșți. Când forțezi, când îți imaginezi că se poate, când crezi că ai putea fi iubit dacă ai fi mai bun, dacă ai avea un cont mai gras sau o limuzină, înmseamnă că trebuie să îți însușești cunoașterea libertătții de alegere a ființei umane. Înseamnă că vrei să produci o constrângere, iar constrângerea aceasta îți ia ție libertatea, te leagă de un om care nu te iubește, în schimb devii sclavul emoțiilor tale. A accepta că altul nu simte ce simți tu este expresia inteligenței emoționale și arta de a căuta fericirea prin mijloace corecte. Într-o relație în care sunt doi, sentimentele sunt reciproce, iar reciprocitatea se manifestă ca atare. Dacă nu-i reciprocitate, e mai frumos să așteptăm până pe cea va fi. Să ne bucurăm de viață, de fiecare clipă, să iubim ceea ce avem, și să fim convinși că soarele adevărat strălucește și-n relațiile de iubire pentru toți cei care nu-l confundă cu becul.

Despre Osho si despre iubire

Intr-un comentariu aparut la unul dintre articolele mele la ziar (din pacate, nu am acolo spatiu pentru acest raspuns) cineva ma intreba de ce il citez pe Osho. Fiindca Osho avea nu stiu cate mașini de lux, fiindca pleda pentru sex si nu mai știu ce alte lucruri făcea. Ca ar trebui sa-i citez pe altii, care spun aceleasi lucruri, dar au o reputatie mai bună. AS recomanda celor care au indoieli cu privire la Osho sa citeasca atutobiografia sa si, in plus, sa-i citeasca scrierile vs conferintele, dar cu ochii deschiși, cu inima curata si cugetul liber de prejudecăți. Nu sunt un aparator al lui Osho, nu sunt nici adept al lui, dar marturisesc ca am gasit la el raspunsuri pe care nu le poti gasi oriunde si oricum. In autobiografia sa, Osho nu-si ascunde amaraciunea legata de atractia oamenilor pentru masinile sale si ofera singur o explicatie uluitoare; masinile lui Osho erau un soi de test pentru mintile oamenilor, obsedate de valorile materiale. Osho nu avea bunuri personale, asta-i realitatea. Osho cunoaștea mintea umană și se folosea de toate obiectele obsesiei minții pentru a le arăta oamenilor calea spre propria lor ființă. Intre altele, Osho nu și-a ascuns amaraciunea față de atracția minții pentru sexualitate, cu toate că el a spus deschis; ”EU nu sunt împotriva sexului”. El povestește, însă, cum una dintre cărțile sale, ”Sex și transcendență”, în care-i vorba prea puțin despre sex, a fost percepută ca o carte despre sex. Până și călugării o cumpărau și o ascundeau sub sutană, privind în drepata și-n stânga, să nu fie văzuți, pentru ca apoi, aceiași oameni să-l atace sub pretextul că a scris despre sex. Dacă Osho a făcut o eroare, probabil una care l-a costat viața, se pare că eroarea a fost aceea că i-a criticat aprig și i-a umilit pe politicieni(în această privință eu am învățat ceva important și anume faptul că, atunci când mergi pe un drum spiritual, nu ai ce căuta în politică). Biografia lui Osho m-a impresionat, poate și pentru faptul că a fost - se pare - iradiat în circumstanțe misterioase, dar cel mai mult pentru că ajunsese un om care nu mai avea loc pe Pământ. Guvernele diferitelor țări în care încerca să locuiască îl expulzau de peste tot. Mie îmi sună și asta a crucificare. Povestea lui Osho îmi pare povestea unui crucificat; n-au fost cuie pe trupul lui, dar au fost un fel de cuie, iar existența lui a fost - spre finalul vieții - ca unui tâlhar. POvestea vieții lui nu-i face opera mai mică; povestea vieții lui m-a făcut mai atentă la el. Nu sunt de acord cu tot ce-a spus Osho, nu-mi place chiar totul, dar nici n-ar fi normal să găsești în cineva un Dumnezeu pe Pământ. Dar Osho dezvăluie unele dintre cele mai adânci taine ale minții, ale sufletului și ale spiritului uman. Osho pledează pentru viață, pentru ieșirea ființei din strânsorile Egoului, pentru iubire și celebrare a vieții. Osho pledează pentru ieșirea din starea de moarte a sufletului care trăiește. Găsesc că Osho a fost unul dintre marile spirite care au fost pe Pământ; incă o dată, nu sunt de acord cu tot ce a scris, a spus sau a făcut, dar iubesc o parte din el, o pot vedea, o pot aprecia, o pot onora și pentru că a fost o călăuză a ființei autentice, a existenței, în forma ei pură, știu că trebuie să-i onorez existența. Pe de altă parte, mintea omenească, Ego-ul, ”preoții și cărturarii cei mai de seamă”, cum ne spune Biblia, l-au crucificat pe Isus. Nu l-au recunoscut ca fiu al lui Dumnezeu și ne amintim tot din Biblie cum ei îl judecau pentru că stătea la masă cu vameșii și cu păcătoșii. Dacă ne-am imagina astăzi o scenă precum ”judecarea Mariei Magdalena”, dacă isus ar apărea în carne și oase și ar repeta scena aceea, as vedea în ziua următoare la știri un bombardament mediatic, în care Isus ar fi acuzat de complicitate la prostituție. Mintea noastră poate judeca ușor, o și face. Mintea noastră are două tăișuri, e ca un cuțit de bucătărie; poate tăia pâinea, dar poate să și distrugă, să ucidă. Important este; ce anume alegem noi să facem cu mintea, căror judecăți și prejudecăți le picăm în capcană, așa încât nu mai izbutim să discernem între ce-i luminos și ce-i întunecos, între bun și rău? De ce tocmai preoții și cărturarii de seamă l-au judecat și crucificat pe Cristos? Pentru că ei sunt adepții intelectului rece, tăios, a acelui gen de rațiune distructivă, în al cărui conținut lipsește iubirea. Rațiunea-i divină, dar nu fără iubire. Rațiunea fără dragoste naște monștri și călăi. Rațiunea fără iubire lovește, judecă, nu iartă, caută greșelile și păcatele, dar cu singurul scop de a pedepsi și a judeca. Rațiunea însoțită de iubire este sănătoasă și umană cu adevărat, căci asta înseamnă rațiune aliniată cu sufletul, înseamnă alăturarea sufletului și al intelectului, iar alegerea grație unei asemenea alinieri ne face conștienți de erori, dar le putem ierta. Alinierea sufletului cu rațiunea ne face conștienți, responsabili și buni, iar primul lucru de care devenim conștienți este acela că greșeala sau păcatul oemnesc sunt în firea omenească. Eu îl iubesc pe Osho și din pricina asta nu iau de la el ce nu-mi place, ci doar ceea ce construiește, zidește și înalță ființa. De altfel, asta-i o atitudine pentru viață; să iei ce-i bun din toate locurile, de la toate ființele. Se poate, însă, ca ceea ce-i bun pentru mine să nu fie bun pentru toată lumea și, de altfel, nu se poate, e cert. Dacă Osho nu-i bun pentru unii, e-n regulă; ei trebuie să aleagă ceea ce li se potrivește și pentru asta nu stă nimeni și nimic împotrivă. Alegerea este întotdeauna a fiecăruia dintre noi, alegerea e un drept sfânt. Petru mine, Osho face parte din galeria marilor maeștri sprituali. Dacă ar fi să pun preferințele mele în materie de maeștri într-o ordine, Osho n-ar fi pe primul loc, dar este printre ei. Osho a fost un maestru ”revoltat”, unul care a călcat peste prejudecăți și metehne și a generat o schimbare a mentalităților, pe care armate întregi de funcționari nu o pot visa nici într-o sută de ani. Dar, ca și în relațiile de zi cu zi, pentru a înțelege viața, comportamentul și alegerile cuiva, trebuie mai întâi să-l iubești. Dacă nu iubești ceva sau pe cineva, cum poți să înțelegi? Poate doar pe baza cunoașterii anterioare despre lume și viață, a înțelegerii mentale, dar asta-i o formă care nu înghite decât doze reduse de creativitate, căci creativitatea universală, măreață se află codificată pe tărâmurile iubirii. Cum zicea Apostolul nostru; ”Dacă dragoste nu e, nimic nu e”!

Despre atracție

Am cunoscut pe cineva care respingea complet știrile negative de la televizor, îl iritau toate poveștile cu ticăloși, cu violatori, cu oameni puși pe căpătuială. Ajunsese chiar să simtă frică și să schimbe canalul de îndată ce televizorul se încăpățâna să-i prezinte asemenea aspecte. ASta se întâmpla în urmă cu vreo câțiva ani. Mare mi-a fost mirarea într-o zi când am deschis televizorul și, cu uluirea de rigoare, ce am văzut? Amicul meu, cel care detesta știrile negative, cel înfricoșat de ticăloși și de violatori, era cap de pagină la toate jurnalele, acuzat de toate cele pe care le detesta din toată inima. Devenise peste noapte cunoscut de lumea întreagă, tocmai pentru că era suspectat că făptuise acele lucruri oribile, pe care le detesta. O nefericită întâmplare de viață îl adusese în boxa acuzaților, exact la știri, acolo unde ura să privească. M-am întrebat, firește, cum e posibil să se întâmple una ca asta? Cum se poate să te implici într-o poveste sau într-o relație, care te duce vijelios în starea pe care o condamni, o judeci, o detești? Ce mecanism straniu acționase asupra acestui om, care părea să fi pierdut într-o secundă roadele muncii sale de o viață? Cum se face că tocmai el, cel care ura negativitatea știrilor, ajunsese cap de pagină în toate jurnalele? Oare sunt știrile atât de rele și lucrurile negative pe care ni le prezintă ele au nevoie să fie aprig respinse de noi, iar cei implicați trebuie aspru judecați? Aș spune că tocmai o atitudine de respingere este ceea ce avem de respins în relația cu tot ce nu ne place. A închide televizorul și a ne tensiona în fața unor știri negative, a ne înfuria, a ne frică, a detesta, a judeca ne crează atitudinea, precum și reacția. Orice ne trezește asemenera emoții se prezintă atenției noastre pentru vindecare sau, mai bine spus, pentru înțelegere și acceptare. A respinge ceva sau pe cineva înseamnă a disprețui, a pretinde că suntem mai presus, superiori și conștienți de topt ceea ce facem în fiecare clipă. Adevărul este că ne coordonează inconștientul nostru într-o proporție covârșitoare, iar atunci când ne trezim că ne curpinde frica, iritarea, disprețul sau alte emoții distructive, care ne fac să simțim respingere, fie față de o știre negativă la tv, fie în alte situații, propriul nostru inconștient ne dă un semnal de alarmă. Ne spune că suntem încărcați negativ, că reacționăm inconștient și că acea negativitate ar putea fi vindecată, dacă ne manifestăm înțelegerea, acceptarea, îngăduința și frumusețea interioară. Fiindcă ceea ce respingem se poate să atragem și ceea ce nu ne displace se poate să facem. De aceea se spune ”să nu spui niciodată niciodată”, căci niciodată nu știi sigur dacă nu cumva vei face același lucru pe care pretinzi că nu l-ai face nici în ruptul capului. Respingerea răului este firească, este umană, este de dorit. Furia noastră nu respinge, însă, răul, supărarea și indignarea sau frica de el nu-l fac mai mic, în schimb aceste emoții îl pot crea, îl aduc în manifestare. Iată de ce, în fața știrilor negative și a faptelor altor oameni noi avem nevoie de o atitudine de acceptare, de compasiune și de înțelegere a umanului, care s-a manifestat, fiindcă această atitudine nu crează respingere și, în consecință, nici atracția negativului. Așa cum sunt lucrurile în lume, sunt; dacă putem schimba ceva, e-n ordine, dacă avem soluții, e bine. Dacă nu avem soluții și nu avem treabă cu evenimentul, pentru ce să-i urâm și să-i detestăm pe cei ce le crează sau pe cei ce le publică? Să observăm negativul când nu-l putem schimba și să ne concentrăm asupra pozitivului înseamnă altceva decât a-l respinge prin emoții distructive. Acele emoții ne pot crea probleme, acele emoții nu ajută pe nimeni, dar pot deveni factor de atracție a unor situații pe care nu le dorim. Așadar, se poate să atragem prin respingere și se poate să devenim victime ale forțelor inconștiente tocmai pentru că le detestăm. Tot ce există are nevoie de acceptare; acceptarea face energia să curgă, să se disipeze, iar ceea ce ne displace trece mai ușor, mai repede, mai lin și cu mai puține paguge atunci când acceptăm că în existență sunt toate cele ce sunt, prin voința divină, care le-a lăsat tuturor libertatea de a exista...Respingerea s-ar putea să fie o formă puternică de atracție și de aceea, a respinge vehement ceva poate însemna că tocmai spui că vrei mai mult, mai mult. Remediul este acceptarea, care se face înțelegând detemrinarea inconștientă a ființei umane și faptul că, om fiind, poți greși, uneori grav. Altul greșește la fel. Treaba noastră este să ne respingem respingerea proprie prin acceptare și prin îngăduință, căci dacă Dumnezeu a îngăduit, noi ce putem face?