Eșec în lume, succes în noi înșine

Dacă ești liniștit se poate ca lumea neliniștită să nu te placă. Să te evite. Să te creadă prost sau nesigur pe tine. Dacă vrei să ai mintea liniștită, cei neliniștiți nu-ți pot recunoaște starea. Așa cum, dacă ești frumos, foarte frumos în tine însuți, dacă faci un pas înapoi din calea conflictelor, a războaielor și a judecăților lumii, cei implicați în toate aceste manifestări neliniștite nu te pot recunoaște.
Să fii în lume înseamnă să fii ca lumea, iar dacă nu ești ca lumea, dacă nu ești continuu neliniștiti, dacă nu lupți, dacă nu te opui, dacă nu strângi din dinți și nu te lamentezi, dacă nu judeci și dacă vrei ca toți să câștige, când cei angrenați în conflicte vor să câștige doar tabăra lor, ești privit ca unul ”în neregulă”. Ceva nu-i în regulă cu tine, îți spun ei. Se poate să te creadă umil și pasibil de umilință, se poate să te vadă în culori sumbre și să te catalogheze drept...unul fără personalitate.

Dar acesta-i prețul bunătății și prețul evoluției spirituale. Să privești cu înțelegere, cu răbdare, cu înțelepciune și cu acceptare către toate manifestările umane, să accepți că ele au un sens, să-ți asumi starea de izolare la care poți fi supus din pricina tranformării tale interioare. Căci omul tranformat, omul frumos, omul blând, omul spiritual nu este neapărat și un om de succes în lume. Succesul în lume presupune aproape întotdeauna să fii ca lumea. Cel ce critică mai mult, mai dușmănos și mai năpraznic se poate să aibă un mare succes în lume. Cel ce lovește fără milă se poate să fie căutat în lume. Succesul în tine și succesul în lume sunt, iată, două dimensiuni diferite ale experineței umane. Pentru omul spiritual, succesul înseamnă creșterea interioară, puterea extraordinară de a accepta lumea așa cum este și a-i înțelege tarele, iar atunci când se întâmplă asta nu mai simțim altceva decțt compasiune pentru toate manifestările umane. De ce? Pentru că omul spiritual înțelege că oamneii nu pot fi și nu pot face decât ceea ce sunt și fac în fiecare clipă.

Succesul spiritual se poate să ne îndepărteze de lumea tumultuoasă, dar să ne apropie de lumea iubirii, a înțelepciunii și a înțelegerii. Succesul spiritual se poate să ne extragă din caruselul lumii, să ne îndepărteze de lucrurile pentru care luptă lumea, de dorințele care contează atât de mult pentru lume. Cine optează pentru succes spiritual optează pentru cunoașterea de sine și, aproape întotdeauna, pentru schimbare radicală a sistemului de valori. Omul spiritual nu mai gândește ca omul din lume, nu mai simte ca omul din lume și nu mai trăiește la fel, chiar dacă privindu-l sau avându-l prin preajmă nu-ți dai seama care-i diferența. Existența și experiența spirituală nu se află în alegerea tuturor oamenilor pentru că, pe drumul către noi înșine trebuie să ne dăm jos măștile, să ne arătăm nouă înșine așa cum suntem, să simțim compasiune pentru noi înșine și să trecem peste un mare șirag de renunțări, deopotrivă interioare și exterioare.
Se poate ca mulți dintre noi să mergem pe cărarea spirituală, dar cu speranța ascunsă că vom găsi o putere,o energie, o stare anume care ne va aduce fericirea nesfârșită, or că Dumnezeu însuși ne va îndeplini anumite dorințe omenești. În această fază avem , încă, drum lung de parcurs până la omul spiritual din noi înșine. Succesul spiritual nu ne va adăuga conturi grase în bancă, nici nu ne va aduce partenerii visați sau slujba din poveste, căci succesul spiritual presupune o victorie a forțelor conștiente asupra celor inconștiente sau o victorie a noastră asupra nouă înșine.

Ne luptăm cu atașamentele noastre omenești, ne dezvelim chipurile neplăcute pe care le-am ascuns o viață întreagă, ne recunoaștem lipsurile, minciunile pe care ni le-am spus, ne ștergem din sistem judecătorii aspri și criticii neliniștiți pentru a aduce la lumină o ființă nouă; noi înșine. O ființă care nu mai proiectează cauzele problemelor sale asupra lumii și nu mai asunde vinovăția sa în beciurile inconștientului. O ființă care înțelege, iartă, iubește și știe că ființa umană e ca o mică bătaie de aripă a unui fluture într-un univers necunoscut și atât de puțin înțeles. Când ne regăsim pe noi înșine știm că nu știm nimic sigur, știm că nici ceilalți nu știu, doar că ei nu știu că nu știu. Succesul ființei spirituale apare atunci când ne învingem monștrii interiori, când gustăm victoria meritată auspra propirului nostru Ego. Dumnezeu învinge cînd Egoul se disipează. Dumnezeu se arată prin noi când ne învingem Egoul, când ceea ce lumea vede umilință pentru noi este frumusețe. Când căutăm pacea în loc de război și iubirea în locul urii. Succesul nostru spiritual se întâmplă atunci când se poate ca lumea întreagă să ne vadă în eșec. Dar, atenție, nu orice situație de izolare înseamnă cunoaștere de sine; semnele evoluției interioare se resimt ca modificare a stării, a conștiinței, a minții, a sufletului, a posibiliătților noastre de prcepepție și a atitudinilor ”profund umanizate”, care se vor arăta în toate situațiile vieții prin noi.

Cel mai frumos om din lume

Vă invit să accesați adresa de mai jos, unde veți găsi articolul meu, ”Cel mai frumos om din lume” | Catchy (www.catchy.ro).

Ce frumos sens al iernii!

De multă vreme încerc să citesc în existență semnificațiile mai adânci, să privesc dincolo de suprafața lucrurilor. Văd în iarna asta, în vântul ce sforăie furios și distructiv, în ninsorile violente și constrîngătoare ceva...incredibil, un fel de întoarcere fortată la unitate. Iarna ne constrânge să fim împreună. Iarna umană, care-a făcut ca săptămâna trecută jandarmii să-i bată pe români cu bastoanele și să le biciuie ochii cu gaze lacrimogene, îi pune acum în situația paradoxală de a-i salva de prin nămeți. Acei bărbați vânjoși, îmbrăcați ca extratereștrii, jandarmii, aleargă acum prin vânt, prin ger, prin zăpezi năpraznice, într-o misiune de slavare. Ce ironie, dar ce ironie frumoasă!
Iarna ne arată că nu suntem separați, iarna ne spune că suntem împreună. Dacă ar fi să-i găsim suferinței un scop și o justificare, iată că n-am exagera atunci când am spune că suferința ne amintește că nu suntem dușmani și, poate, că nu luptăm împotriva iernii sau a condițiilor vitrege, fie ele condiții ale vremii sau ale vremilor, cât luptăm pentru a ne redobândi umanitatea. Condiția umană autentică face ca, în fața primejdiei, în fața amenințării, în fața obstacolului comun să ne descoperim pe noi înșine ca ființe salvatoare și...salvate. Ca ființe care iubesc oamenii și se pot sacrifica pentru oameni.
Dacă și iarna ne spune cât de profund suntem împreună, dacă și nămeții slujesc unei înțelegeri corecte și ferme a experienței noastre, atunci toate suferințele pot servi acestei înțelegeri. Nimic nu-i întâmplător; nici iernile, nici mișcările gândurilor noastre, nici visele, nici neâmplinirile. De-am putea pătrunde puțin mai adânc în noi, în interiorul nostru, de-am putea să ne amintim în fiecare clipă că nu ne putem separa decât în aparență, dacă am putea înțelege că nu suntem implicați în nimic din întâmplare, am trăi mai frumos. Am privi în ochii altora proprii noștri ochi și ne-am vedea în ei pe noi înșine. Suntem împreună mereu, dar - când nu ne copnstrânge iarna, când nu ne constrânge existența - ne uităm frumusețea și ne negăm esența. Rolul cosntrângerii pare a fi tocmai unul legat de activarea memoriei, de activarea sufletului, care îngheață, uneori, și - culmea - îngheață în absența iernii. Din punct de vedere spiritual, iarna dezgheață sufletele degerate și ne amintește tuturor că n-am fost niciodată separați. O zdruncinătură, uneori un cutremur, alteori o pierdere, alteori o boală, un tsunami, un șoc oarecare ne scot din letargia memoriei, din acest Alzheimer al sufletului. Ce frumos sens al iernii cu toată durerea, cu toată frica, cu atâta muncă și luptă pentru a învinge nămeții pe care nu-i putem judeca. Și bine că nu putem să judecăm și iarna!

Lucruri de neânțeles

Viaţa ascunde sub faldurile ei atît de multe mistere, încît chiar şi înţelepţii se pot simţi - în faţa unora dintre ele – ca nişte copii. Oricîtă înţelepciune am strînge, oricît ne-am strădui să ne eliberăm de neştiinţa, de ignoranţa, de inconştienţa, or de neînţelegera noastră, vin clipe şi momente, situaţii şi întîmplări..de neînţeles. Fie că privim cerul nesfîrşit, în adîncurile căruia nu avem habar ce anume se ascunde, or că trăim o situaţe de viaţă, pare tot una. ŞI savantul, şi înţeleptul, şi copilul, şi omul obişnuit îşi cunosc slăbiciunea de cîte ori se întîlnesc în calea lor cu “misterul vieţii”. Iar întîlnirea cu necunoaşterea este inevitabilă pentru oricare dintre ei. Căci oricît de înţelept ar fi înţeleptul şi oricît ar şti savantul, viaţa are reţete prin care îl poate lua de ciuf pe fiecare, fără explicaţii.

ŞI, cînd însuşi înţeleptul înţelege că nu înţelege, cînd el ştie că nu ştie, cînd el ştie că nu poate, îşi găseşte salvarea într-o stare de abandon, dar şi în una de smerenie..Viaţa are obiceiul să aplece toate capetele care trec prin ea. Viaţa are obiceiul să le ducă pe toate în fundătură, pentru ca ele să-şi recunoască slăbiciunea şi să regăsească atunci sursa adevărată a puterii. Viaţa este răbdătoare şi consecventă în a ne dezvălui limitele şi a ne pune în genunchi. Lumini şi umbre, fericiri şi disperări, catacombe şi cîmpii fără seamăn ne umplu clipele şi ne compun drumul, dar Viaţa rămîne adevăratul călător prin ele. ŞI fiecăruia dintre noi îI arată faţete şi frînturi, precum face pictorul, scriitorul sau filozoful şi omul de ştiinţă. Viaţa surîde grandios în faţa cunoaşterii noastre şi – probabil – uneori se amuză în faţa copilăriei prin care păşim. ŞI înţelepţii se joacă îngrijoraţi, or tăcuţi cu păpuşile, iar viaţa aprobă jocul lor. Momentele în care te simţi în faţa unei situaţii ca într-o căruţă pe care n-o poţi stăpîni sunt şi acelea în care ai nevoie să te abandonezi puterii care te duce atunci prin furtună. Unde ajungi? Ce mai contează? Contează doar abandonul şi conştiinţa slăbiciunii tale în faţa unei puteri care rămîne ascunsă, în vreme ce se află - în acelaşi timp - în faţa ta.

Puterea în care ai crezut se prăvale ca un bolovan în prăpastia existenţei şi numai în faţa acestei înţelegeri..îngenunchezi. Cînd ştii că nu ştii şi cînd ştii că nu înţelegi, cînd ştii că nu poţi şi cînd ştii că nu cunoşti, îţi sfărîmi spada, pretenţiile, ura, dorinţele omeneşti obişnuite şi te predai acelei puteri care te-a dus la adevăr. ŞI înţelegi dintr-o dată că niciodată nu ţi s-a cerut mai mult decît atît. Să fii un om simplu. Să ajuţi cînd poţi. Să iubeşti cînd iubeşti. Să dormi cînd dormi. Să plîngi cînd plîngi. Să rîzi cînd rîzi. Căci, iată, cînd Viaţa se burzuluieşte la noi prin întîmplări şi situaţii dureroase, nu ne întreabă:”Tu ce meserie ai? Dacă eşti savant sau înţelept, ministru sau gunoier te scutesc de boală sau de atacurile celor din jur sau de orice altă situaţie trăieşti”! Viaţa nu ne întreabă ce performanţe am făcut, ce studii avem, cît suntem de frumoşi, or de deştepţi. Ea-şi vede de drum, ea este – pur şi simplu – mereu încărcată cu mister şi destul de puternică pentru a face din tot înţeleptul o fiinţă..obişnuită, care se joacă şi ea cu păpuşile. Doar că se joacă..ceva mai conştient.

Cel ce nu te iubește!

Iată o temă pe care vă invit s-o analizați;
”De ce nu te iubește un om?”
De ce nu te iubește un om pe care-l iubești?
Oare nu ești destul de bun? N-ai destui bani? Îi ești inferior? N-ai ochi frumoși?
N-ai talia standard? Ce-ți lipsește, te întrebi cînd nu ești iubit? Ce ar trebui să ai pentru ca celălalt să te iubească?
Oamenii care au trecut ...mai consistent prin viață au putut observa că poți să ai și o scară care duce la cer, căci cel ce nu te iubește va găsi că n-ai scăunel, or va găsi mai pe gustul său scările de argint, în locul celor de aur, pe care tu le-ai imaginat.
Atunci, de ce nu ești iubit, orice ai face?
De unde vine lipsa iubirii, fie în tine, fie în celălalt?

Răspunsul meu este acesta;
”Lipsa de iubire este consecința focalizării negative a minții”!
Adică, cel ce nu iubește vede, observă, se concentrează, se focalizează asupra părților care nu-i plac la tine, la relația cu tine. Lipsa de iubire echivalează și cu incapacitatea de a...aprecia. Cu incapacitatea de a vedea părțile bune.
Asupra incapacităților afective și mentale ale altora noi nu avem nici un control. Tocmai din pricina asta, oricât de buni am fi, nu vom fi niciodată iubiți de cineva incapabil să ne aprecieze și să să ne vadă părțile frumoase.
Nu-i vina noastră când nu suntem iubiți. Lipsa de iubire este problema celui care nu iubește.
Din nefericire, când ne focalizăm asupra neiubirii cuiva, sfârșim prin a ne focaliza negativ, la rândul nostru și a ne pierde iubirea de sine.
Cea mai bună decizie pe care o putem lua dacă avem de-a face cu o iubire fără speranță, cu o respingere în dragoste sau cu sentimentul că nu suntem iubiți este...acceptarea situației și concentrarea noastră mentală asupra lucrurilor plăcute, frumoase, a relațiilor hrănitoare și a bucuriei. Pe măsură ce ne vom gândi mai puțin la un subiect, el va părăsi conștiința noastră(asta-i valabil cu toate subiectele, fie ele legate de iubire sau altceva). Pe măsură ce ne gîndim mai puțin la lipsa iubirii, dar ne concentrăm asupra iubirii prezente în viața noastră în forme simple, plăcute, iubirea de sine și capacitatea noastră de a iubi vor crește și ne vor dărui în cele din urmă iubirea pe care o visăm.
Suferința arată că cel ce nu te iubește ești tu însuți; adică, ai căzut în capcana lipsei de iubire a cuiva,ți-ai lăsat gîndurile să urmărească iubirea absentă, ai fost concentrat asupra lipsei, a nefericirii, a durerii și a pierderii, iar asta...aduce suferință.
Să accepți că nu ești iubit înseamnă să accepți că celălalt nu poate să te iubească, atât. E problema lui, las-o la el, bucură-te dacă tu iubești, căci asta-i tot ce contează; să fii capabil tu de iubire!

Un an...bun

Am avut drum pe la o bancă la început de an. Nu știu de unde și cum, s-a ivit o conversație cu o funcționară. ”E greu, totul e atât de rău! Oare ce vom mai face anul ăsta”, se lamenta femeia, arcuindu-și sprâncenele, ca pe un semn de îngrijorare? Azi dimineață, o altă persoană remarca faptul că anul a început cu ”sinucideri, accidente și omoruri”; un peisaj deloc încurajator; parcă...aceeași nestăpânită îngrijorare se strecoară printre noi și curge, încercând să sugereze că ”ceva rău plutește în aer”. Până și starea vremii incită la predicții înfricoșătoare, de tipul ;” Crezi că vremea asta frumoasă e un semn bun”? Nu, n-are cum să fie! Trebuia să fie gerul bobotezei și-i canicula bobotezei...!”
Ce sunt, oare, toate aceste considerații și predicții, de unde provin aceste suspiciuni ale unui ”timp” rău sau ale unui ”an rău”, cum se face că izul acru al temerior și parfumul înăbușitor al angoaselor găsește în noi un mediu bun pentru a locui și a ne bântui?

Aș zice că mintea noastră este cheia aici. Mintea selectează...subiectul căruia îi acordăm atenție și-n care ne investim energia. Sigur că nu putem ignora contextul global la care suntem tentați să ne raportăm. Nu putem ignora criza economică și consecințele ei; criza însăși ar putea fi tabloul de bord al unui imens câmp energetic, care ne absoarbe, ne atrage și ne determină...gîndirea. Dar, în mijlocul oricărei crize, în miezul războaielor ce s-au perindat prin istorie, în interiorul celor mai negre stări de lucruri ale existenței, au fost oameni care au prosperat, au descoperit oportunități, și-au folosit creativitatea și capacitatea pozitivă de focalizare a minții și au reușit să învingă intemperiile. Mintea rămâne cheia care descuie lada de zestre sau lada cu balauri. Asupra cărei stări de lucruri din jurul nostru ne concentrăm atenția? Ce subiecte selectează mintea noastră, căror lucruri le dă mai multă atenție? Asta-i întrebarea întrebărilor? Căci, chiar și în cel mai negru peisaj, putem vedea ceva frumos sau bun. Dacă vom alege să ne așezăm seara în fața televizorului și să vedem selecția tragediilor pe care le crează conștiința joasă, nu trebuie să ne fie de mirare că vom vedea în fața ochilor doar curgerea inevitabilă a răului. Știrile sunt o selecție de întâmplări, dar nu una din viața obișnuită, ci chiar acele întâmplări distincte, ieșite din comun. Ele arată o frântură, nu întregul peisaj. Peisajul obișnuit al vieții nu face subiectul unei știri. Peisajul plăcut, binevoitor al existenței nu apare la știri, tocmai pentru că nu-i surprinzător, nu-i special. Frîntura aceasta de univers spectaculos pe care ne-o arată televizorul nu descrie existența celor mai mulți oameni, ci pe a celor mai puțini dintre ei. Concentrîndu-ne atenția asupra unei frînturi de experiență putem crede că asta-i experiența; o mișcare a răului, o exacerbare a lui. Dar nu-i așa! E important să știm și să înțelegem că nu-i așa. Mai important este să ne ducem atenția către acele lucruri care ne interesează, pe care le dorim, către soluții, către frumos, către ceea ce vrem cu adevărat pentru noi. Criza e o frîntură mai mare, dar până și pe ea o putem privi cu un ochi înțelept și o putem fructifica, în primul rând spiritual.

Ceea ce vă propun pentru acest an ca demers global este să vă îndepărtați de panica generală, ce tinde să fie ca focul aprins; pe măsură ce o hrănești, se întinde, se extinde și decimează. Orice s-ar întâmpla în jurul nostru, avem opțiunea de a privi ceea ce vrem mai mult decât ceea ce nu vrem. Avem opțiunea de a lua partea bună a fiecărei situații; asta nu-i o soluție omenească obișnuită, dar este una spirituală, ale cărei efecte nu întârzie niciodată să se arate. O simplă durere de cap azi ne face conștienți de starea de bine pe care o avem ieri, dar pe care o vedeam ca pe una rea atunci. În mod asemănător, starea noastră de azi, oricare ar fi ea, e mai bună decât multe altele din trecut și mai bună decât a altora. Totul este să exersăm gândirea comparativă și să ne convingem pe noi înșine că totul este bine. În felul acesta evităm să curgem în câmpurile de atracție ale crizei, ale răului, în câmpurile panicii și ale unor evenimente nefericite.
Ceea ce vrem să vedem în lume devine lumea noastră. Anul ce vine va fi precum îl construim în interior, precum îl percepem. Ceea ce vedem a fi real este întotdeauna o frîntură de real. Așa cum de la fiecare alt etaj al unei clădiri putem vedea frânturi diferite ale aceluiași cartier, de la etajele cele mai frumoase ale minții noastre putem vedea ceea ce alegem să vedem. Să fim atenți la lucrurile bune este o alegere. Să ne gîndim mai puțin la lucrurile neplăcute și să întârziem asupra celor ce ne stimulează inima, mintea, creativitatea și calitățile ne va duce către un an 2012 pe care-l vom iubi și despre care vom spune în decembrie că ”a fost minunat”.
Vă doresc un an minunat, un an în care lumina conștienței și a conștiinței înalte vă umple și vă însoțește la tot pasul.

A deveni iubitor

“A deveni iubitor este un fapt care pune capăt fricii de pierdere a iubirii, pentru că iubirea se înconjoară de iubire oriunde merge”, spune avatarul David Hawkins în cartea sa “Sinele” realitate şi subiectivitate”(Ed. Cartea Daath). Iată, secretul iubirii – care înseamnă deopotrivă a iubi şi a fi într-adevăr iubit – stă în puterea sufletului şi a minţii noastre de a iubi. Să fii tu acela ce iartă, acela ce înţelege, acela ce ..poate oricînd vibra în ritmul iubirii, chiar dacă primeşti un răspuns sau nu primeşti nici unul, înseamnă “iubire”. Fără a fi tu acela ce iubeşte, vei depinde întotdeauna de circumstanţe, de împrejurări, de comportamentele altora, de răspunsurile lor şi de hachiţele lor. Astfel, cînd ceilalţi vor răspunde pozitiv cererii tale de iubire, indiferent în ce constă ea, tu vei fi fericit. Şi dacă alţii nu vor răspunde, or vor avea alegeri neplăcute pentru tine, te vei trezi alunecîd în hăul nesfîrşit al suferinţei de a nu fi iubit, or de a fi pierdut sursa iubirii.

Noi localizăm “sursa” iubirii în afară noastră, aşa cum ar face soarele dacă ar crede că lumina proprie provine din dragostea pe care noi i-o arătăm. Şi noi suntem precum soarele; avem lumina în interiorul nostru. Avem în noi dragostea pe care o căutăm cu disperare în afară; în bunăvoinţa celor din jur, în răspunsurile iubitoare ale celorlalţi, în darurile sau în bucuriile altora. Nevoia noastră de a fi iubiţi sesizează faptul că ne aflăm..într-o eroare de localizare a sursei fericirii. Dorinţa de a primi dragostea celor din jur şi frustrarea cauzată de absenţa acesteia, frica de pierdere a unui partrener pe care-l investim cu puterea de a ne da sau a ne lua dragostea sesizează că proiectăm sursa iubirii în obiecetele existente în afara noastră. Iubirea este, însă, o putere incredibilă şi fără putiinţă de comparat cu orice altceva putem avea în viaţa omenească. Atunci cînd nu avem percepţia proprie “eu iubesc”, dispare bucuria, aşa cum soarele dispare în spatele norilor, lăsînd în urmă o dîră uriaşă de întuneric. Sufletul şi mintea care nu pot percepe iubirea în interior sfîrşesc prin a trăi disperări şi suferinţi fără margini.

De fapt, iubirea nu dispare niciodată; singura care dispare este puterea noastră de a percepe prezenţa iubirii şi priceperea de a localiza sursa acestei energii în noi înşine. A iubi poate deveni.. o provocare, dar şi o decizie, o alegere de la care nu trebuie să ne abatem. Fie că cei din jur înţeleg sau nu iubirea noastră, iertarea, toleranţa, înţelegerea şi ajutorul pe care-l dăm în mod necondiţionat, alegerea noastră de a iubi trebuie să învingă orice fel de inerţie ce se va ivi în mod inerent din mediu. Se poate ca unii să ..ne pună eticheta “prost”, se poate ca alţii să ne suspecteze, se poate ca unii să speculeze iubirea noastră, iar alţii să ne creadă naivi. Orice etichetă este, însă, observată de către iubire, înţeleasă ca o limită a conştiinţei privitorului, ca o stare care caracterizează preferinţele acestuia. Iubirea transcede etichetele, recunoaşte subiectivitatea percepţiei, încetează să judece şi..dăruieşte pînă acolo unde – cum spune Hawkins – “se înconjoară de iubire”..