”Ochiul conștiinței” din care vezi lumea...

Ce este, oare, frumos şi ce este urît, ce este bine şi ce este rău în vieţile fiecăruia dintre noi ? Să fie frumos răsăritul de soare, zburdălnicia mieilor şi ascunsele şoapte ale vântului? Să fie frumoasă marea sau ochii verzi ai fiinţei iubite, părul cîrlionţat al copilului sau zborul pescăruşilor peste valurile albastre? Să fie binele un fel de şablon al fericirii, în care nu poate exista decît imaginea unui cuplu uman, al unei societăţi sau a unui oraş scufundat într-o continuă scuturare de aripă a armoniei? Să fie binele legat de banii noştri, de succesul social, de moralitate, de înţelepciune, de căldură şi de sfîrştiul oricărui război câştigat? Ce criterii interioare sau exterioare avem pentru a decide ce este bine şi ce este rău, ce este frumos şi ce este urît?

Căci, dacă sunt frumoşi doar ochii verzi, înseamnă că ochii negri, căprui sau albaştri sunt urîţi? Dacă iubim părul vîlvoi sau pe cel cârlionţat şi-i atribuim frumuseţe înseamnă că oamenii fără păr sunt urîţi? Ce criterii de apreciere a binelui, a răului, a urâtului şi frumosului avem în sufletul nostru, cât de supuse sunt în faţa unui şablon, cât suntem supuşi etichetei şi cât de mult ne pierdem în vâltoarea materială a vieţii prin aceste etichete? Ajungem acum în punctul în care înţelegem că împărţim lumea cu mintea şi-n împărţirea aceasta folosim ceea ce am învăţat a percepe ca fiind frumos şi urât, bine şi rău..Şi norii, şi ploile, şi ceaţa, şi viscolul conţin în ele frumosul şi binele atunci cînd ne simţim fericiţi. Dacă sufletul nostru este îndrăgostit, ceaţa şi viscolul se vor face în noi frumuseţe, iar frigul se va face..bun, cum chelia unui iubit va deveni la fel de frumoasă ca părul cârlionţat al unui manechin. Atributele generale ale frumuseţii şi binelui existente în remorca uriaşă a civilizaţiei, precum talia subţire, ochii albaştri, piscina, limuzina, vila devin nesemnificative în faţa sufletului îndrăgostit.

Smerenia iubirii face un timp infinit dint-o singură clipă şi percepe ca bun tot ce este etichetat ca rău în absenţa sa. Eticheta socială conţine în ea percepţia socială, în a cărei simbolistică găsim un straniu amestec de parfum cu miros de dragoste şi ură, de condiţionare şi de alterare a inimii, de teribilism și de angoasă existențială. Noi nu mai observăm că lumea materială devine frumoasă or urâtă, bună sau rea de câte ori în lăuntrul nostru se petrece o schimbare de stare. Când suntem deprimaţi, lumea exterioară capătă dimensiunea catastrofică a deprimării noastre şi tot ce ştim, tot ce privim, tot ce este ni se prezintă sub forma disperării existente în noi, chiar dacă evenimentele vieții nu conțin nici o aluzie deprimantă. Când nu iubim, un alt om poate avea stele prinse-n păr şi poate zbura cu aripi proprii pînă-n desăvîrşirea cerului, poate fi rege şi poate avea virtuţi nenumărate, căci vom rămâne indiferenți la toată frumusețea aceasta. Atunci, cu ce ochi privim noi lumea, existența, expriențele vieții noastre, cele pe care le credem obiective? Cum discernem între bine și rău, între frumos și urât, de vreme ce instrumentul discernământului și obiectul vederii noastre este propria stare lăuntrică, propria minte, propria conștiință, propria alegere? Din fericirea sau din nefericirea noastră se deschide ochiul percepției. 

Ochiul conștiinței ne arată instantaneu adevărul și fiecare clipă în care ne îndepărtăm de el.  În acele momente în care nu iubim, vom vedea rău și ce-i bun și vom vedea urât și ce-i frumos. Cu ochiul nostru fără de dragoste, vedem întuneric în lumină și de aceea, ori de câte ori ne trezim disperați, triști, nefericiți, de câte ori vedem suferința și durerea, frica, mânia sau lehamitea în jur, de câte ori ne vedem frustrați, tensionați sau neîndreptățiți ar fi vindecător pentru noi să vindecăm conștiința interioară care percepe toate acestea. ”Ce-i în neregulă cu mine când văd lumea în neregulă” ar fi întrebarea esențială, vindecătoare, întrebarea care ne-ar duce către ajustarea percepțiilor noastre și către acea parte din noi, capabilă să observe că vedem adevărul doar atunci când îl privim dintr-o stare de iubire. Iar iubirea vede precum a spus apostolul; ”cu îndelungă răbdare, cu iertare”, chiar dacă ceea ce apare din lume pare rău. Pentru ca noi să vedem lumea frumoasă, lumea bună, partea cea mai fericită a existenței avem nevoie să privim toate acestea dintr-o conștiință frumoasă.

De aceea, ori de câte ori ne pierdem busola percepției corecte, suferim, ne simțim rău sau lucrurile se întâmplă așa cum nu ne-am dori, nu e o idee grozavă să schimbăm lumea pe care o vedem, căci aceea este o oglindă a conștiinței noastre tulburate. Ar fi cu mult mai vindecător să călătorim în propriul interior, în propria minte și să ne ajustăm percepțiile despre lume, căutând ipostazele pe care dorim să le vedem și ne fac bine. Noi suntem singurii subiecți ai schimbării, doar pe noi înșine putem să ne corectăm cu adevărat și doar din această stare putem cu adevărat să ajutăm lumea înconjurătoare, dăruindu-i energia noastră frumoasă, mai multă siguranță și mai multă bucurie.