Când ne trădează propria fericire

Fragilitatea fericirii omeneşti este cu mult mai adâncă decît putem recunoaşte chiar şi în visele noastre cele mai singuratice. Pentru că fericirea noastră depinde şi de colegul de trafic, şi de călătorul care ne calcă pe pantof în tramvai, şi de factura de la întreţinere. Gradul de dependenţă creşte cu atît mai mult cu cît creşte nivelul nostru de implicare afectivă într-o relaţie. Fericirea noastră depinde de starea de spirti a soţiei sau a soţului, de felul în care doarme şeful în fiecare noapte, de starea vremii sau de hachiţele unui vecin. Fragila fericire omenească cedează ca un biet fir de ceapă, prins în grabă de mîna înecatului, de îndată ce un om, un eveniment oarecare sau vremea de afară se schimbă. Dovadă a perisabilităţii crase a fericirii omeneşti este enervarea care ne cuprinde în trafic, scandalurile din tramvaie, stresul de prin toate colţurile şi cotloanele.

Semnul că fericirea nu ne aparţine (nu-i structural traita în noi insine) este tocmai faptul că o ..dăm prea repede pe apa sîmbetei, oricui ne iese în cale. Ne pierdem prea repede cumpătul şi seninătatea şi prea uşor ne lăsăm agăţaţi de stările celor din jur. Dacă plouă, ne trezim nefericiţi pentru că plouă. Dacă este prea cald, atunci sîntem nefericiţi fiindcă-i prea cald. Dacă sîntem singuri, sîntem nefericiţi pentru că nu suntem însoţiţi de cineva şi invers. Fluctuaţia fericirii noastre ne demonstrează clipă de clipă nivelul de dependenţă pe care îl dezvoltăm şi îl încurajăm fără să ne oblige nimeni la asta. Liberi fiind, ne trezim legaţi de toate lucrurile , stările şi de toţi oamenii din jur. Ne trezim dependenţi de tot şi de toate, pentru ca nivelul nostru de absenţă a libertăţii să devină catastrofal în relaţiile afective. Dacă şi soarele, şi norii ne tulbură fericirea, dacă şi un şofer nervos izbuteşte să ne facă ziua praştie, atunci ce se întîmplă cînd ne trădează un prieten sau cînd ne părăseşte cineva? Ne trădează şi propria noastră fericire, pleacă şi ea şi – culmea este că pleacă chiar dacă ea oricum nu exista. Sau pleacă tocmai pentru că nu exista. De ce suntem atît de puţin prietenoşi cu fericirea noastră şi de ce o dăm atît de uşor, cînd pretindem că alergăm continuu să o avem?

În esenţa ei, fericirea rămâne şi dacă plouă şi dacă nu ploauă. Rămâne în noi starea de bine, starea de bucurie, starea de admiraţie, de îndrăgostire, de mulţumire sau orice altă formă a fericirii atunci când nu suntem într-o relaţie de dependenţă cu exteriorul, cu lumea, cu oamenii. Toate lucrurile se întâmplă, vin şi pleacă, la fel ca într-o meditaţie. Trec norii, vine soarele, vine noaptea, apoi apare ziua. E-un mers firesc al existenţei, pe care avem să-l privim precum privesc spectatorii un film. Din starea de fericire a sufletului, poţi vedea filmul existenţei, întâmplările şi situaţiile ca pe un film pe care nu te repezi să-l schimbi. Filmul rulează, fericirea rămâne în tine. Toate vin şi toate pleacă, dar tu rămâi în existenţă ca într-o meditaţie, ca un spectator la film..Uşor de zis, greu de făcut. Dar..nu imposibil. Sunt unii care au reuşit şi de aceea putem izbândi şi noi!