miercuri, 23 februarie 2011

Cum facem să nu confundăm dragostea cu ura?

Articolul pe care l-am postat ieri avea ca scop să declanşeze în interiorul celor ce-l citesc o emoţie de recunoştinţă pentru toţi oamenii care v-au iubit, căci şi prin iubirea altora creştem. Creştem prin dragostea părinţilor noştri, a unor fraţi care cred cu tărie în noi, a unor prieteni care ne-au încurajat şi ne-au sprijinit emoţional sau prin ajutor direct. Dar dragostea celor din jur şi intenţiile lor frumoase nu sunt suficiente pentru a ne ridica, a ne duce către culmi ale exprimării noastre în viaţă; ele sunt puternice, dar esenţa succesului şi a împlinirii unui om stă în propria alegere de fiecare clipă.

Pentru a înţelege adevărul acestei afirmaţii, trebuie doar să privim oameni care au primit totul din familie; bani, sprijin, dragoste şi chiar o zestre genetică remarcabilă, dar care n-au mai fost motivaţi pentru lucruri frumoase. N-au reuşit mai mult şi n-au făcut-o pentru că ei au ales aşa. Iubirea şi sprijinul celor din jur sunt inutile dacă cel ce le primeşte nu-i spune "da" îngerului bun din el însuşi. Şi, aşa cum cele bune, inclusiv îngerii cerului sau Dumnezeu însuşi ar putea şoma lângă un om care alege să nu-i vadă, cele rele pot intra în şomaj dacă alegem să ne ascultăm îngerul cel bun.

Cheia evoluţiei noastre suntem noi înşine. Nici o iubire din lume, cât de mare ar fi ea, nu poate pătrunde într-un spirit care-o refuză, într-o inimă care o respinge, într-o minte care nu se poate gândi la iubire. De aceea iubirea din noi se declanşează în faţa iubirii din altul doar cu o condiţie; să fie în noi. Iar ca să ajungă în noi o asemenea iubire nu-i îndeajuns să ne iubească cineva. Totul începe de la alegerile noastre mărunte. În clipa în care alegem să fim recunoscători( şi asta am dorit cu articolul de ieri, să vă stimulez amintirile şi emoţiile frumoase pe care le-aţi trăit în trecut, aşa încât să simţiţi recunoştinţă, mulţumire şi gânduri frumoase pentru oamenii care v-au iubit), simţim şi iubirea. Iubirea şi recunoştinţa sunt legate între ele precum gemenii identici. Ele nu pot fi una fără cealaltă. Nu putem pretinde că iubim pe cineva dacă nu simţim recunoştinţa în relaţia cu acea persoană. Dacă nu percepem un dar minunat ce ne-a parvenit prin altul, nu simţim iubirea. Dacă nu avem în minte părţile frumoase ale oamneilor, calităţile lor, riscăm să-i dispreţuim, în vreme ce credem că-i iubim.

Şi iată cum răspund la întrebarea unei cititoare; "cum facem să nu confundăm dragostea cu ura"? De fapt, adesea le confundăm. Este o eroare involuntară, nimeni nu-i conştient în întregime de asta. Dar putem face şi unele reparaţii, iar ele încep cu puterea creierului, a sufletului, a fiinţei de a fi recunoscătoare.
Iată de ce vă recomand să practicaţi recunoştinţa pentru cele mai mărunte lucruri, pentru cele mai mici daruri, pentru cele mai neînsemnate frumuseţi care vin spre voi. Recunoştinţa este cheia care descuie uşa puterii noastre de a iubi. Recunoştinţa este sabia luminii, acea putere a adevărului, care - o dată strălucind în noi - are consecinţe minunate, deopotrivă în corp, în gînduri, în sentimente, ca şi în viaţa de zi cu zi. Veţi cunoaşte că iubiţi pe cineva atunci când veţi simţi recunoştinţa. În clipa de recunoştinţă nu încape ura, nu încape nimic rău, nu încape îndoiala sau teama. Şi asta se întâmplă pentru că uşa iubirii s-a deschis, iar acolo unde-i iubire nu mai ceri, ci...vrei să dai.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Articole publicate pe blogul personal