marți, 28 decembrie 2010

Scrisoare pentru 'Omul bun'

Gândurile bune pe care am intenţionat să vi le trimit în scris de Crăciun au rămas în 'intenţie', dar - într-un fel sau altul - ele s-au transmis în cîmpurile energetice şi într-o zi, când veţi avea nevoie, când nu va fi Crăciun, dar va fi - poate - o altă sărbătoare, s-ar putea să le ascultaţi în propria  minte ca pe nişte gânduri personale! Cam aşa lucrează existenţa, lucrează în moduri pe care nu le cunoaştem, încă, prin metode riguroase, ştiinţifice, dar câte cunoştinţe, câte daruri şi câtă lumină ne-au însoţit de mii de ani prin revelaţiile marilor înţelepţi! Aceasta este una dintre 'revelaţii'; faptul că gândurile şi trăirile noastre sunt imprimate ca într-o carte nevăzută( dar una pe care anumiţi oameni o pot accesa conştient şi-i pot vedea conţinuturile) în întregul univers. Un cititor talentat le poate accesa, le poate vizualiza şi le poate înţelege. Şi noi facem aceasta într-un fel sau altul, dar nu suntem conştienţi.
Şi noi transmitem în cronica akaşă, cum recepţionăm din ea acele gânduri şi trăiri, specifice nivelului de conştiinţă la care suntem momentan. Multe lucruri frumoase, multe stări minunate ne-ar putea aştepta în spaţiul nevăzut al ideilor universale; ar trebui doar să ne ridicăm vibraţia, să ne cizelăm fiinţa, să ne pozitivăm în aşa fel încât să ne putem pune creierele pe aceeaşi frecvenţă cu frumuseţea, cu iubirea şi, de ce nu, chiar cu genialitatea. Pe măsură ce gândim mai mult, mai consistent, cu mai mare acurateţe şi îndrăzneală la frumos, la bine, la iubire, la toate valorile creatoare ale vieţii, vibraţia noastră creşte, iar creierul intră în armonie cu energia universală. În acelaşi timp, întâmplările vieţii tind să ia forma acestor noi gânduri, idei şi sentimente, care ne reflectă starea interioară.
O asemenea transformare necesită timp, atenţie, concentrare şi, înainte de toate, intenţia, dorinţa şi decizia noastră de a fi mai frumoşi, mai buni şi, de ce nu, diferiţi de mulţi alţii. Când spun 'diferiţi', mă gândesc la o etapă provocatoare, puternică, o perioadă în care ideile lumii întregi nu se mai potrivesc cu ale noastre, ceea ce ne poate sugera faptul că ne aflăm în conflict cu lumea. Putem suporta mai greu vibraţiile joase, cele de permanentă critică, de judecată, de mânie şi derută, de suferinţă şi bârfă, specifică vieţii de zi cu zi şi, în acelaşi timp, asta ne poate duce către o stare de izolare. Poate-i paradoxal sau ciudat, dar bunătatea autentică nu-i atât de căutată pe cât se crede. Pare straniu, dar oamenii nu sunt interesaţi atât de mult de metodele de vindecare a sufletului pe cât ar părea, cum nu sunt nici atât de mulţi căutători ai adevărului. Dimpotrivă, ocolim inconştient adevărul în atât de multe ocazii şi privinţe (am spus inconştient, deci nu-i vinovat cineva pentru asta!) încât minciuna învelită în straie provocatoare, senzaţionale sau 'uşoare' ne pare mai la îndemână şi mai plăcută. Unul dintre dureroasele adevăruri ale experienţei noastre este acela că nu există un 'panaceu' pentru probleme, nu putem lua o pastilă mentală şi cu asta să vindecăm sărăcia, suferinţa mentală şi emoţională. A te cunoaşte pe tine şi a deveni 'creştin', adică un om bun(căci, aşa cum a spus Isus, pâgânismul este o stare de răutate şi incapacitatea de a-i iubi pe cei ce te deranjează) este, poate, obiectul căutărilor noastre spirituale. Este ceea ce vrem să devenim, este ceea ce ne dorim să fim, este ceea ce ne transformă minţile până acolo unde ne punem în rezonanţă cu universul ideilor frumoase şi cu universul întâmplărilor cel puţin la fel de frumoase. Dacă vă aflaţi în căutarea de sine, dacă vă doriţi să cunoaşteţi mai mult, să înţelegeţi mai mult despre tainica alcătuire a fiinţei voastre, atunci nu aveţi de căutat altceva decât 'bunătatea'. Pare simplu, dar nu-i aşa. Când îţi iei privirea de la lume şi când îţi retragi degetele acuzatoare, care arătau lumea drept cauză a suferinţei tale, ajungi în punctul cel mai grozav şi dureros, în care înţelegi că trebuie să-ţi asumi responsabilitatea pentru viaţă. Şi trebuie să fii bun în tine, îndiferent dacă cineva recunoşate bunătatea ta sau nu. Tu eşti, deja, bun, dar - până când ajungi la trăirea aceasta - te aşteaptă o confruntare coleşitoare cu propria ta minte, care te acuză, cu lumea, care te poate acuza, violenta sau ridiculiza. Dacă poţi să-ţi păstrezi bunătatea când totul pare lipsit de bunătate, dacă poţi zâmbi când totul pare scufundat, dacă poţi lumina când pare că..întunericul te copleşeşte, atunci poţi spune că ai ajuns să te cunoşti pe tine ca pe 'omul cel bun'!
Vă doresc un an 'bun', pe drumul către 'omul bun' care sunteţi. Vă mulţumesc pentru că mă căutaţi, dar - mai ales- pentru că vă căutaţi.
Vă doresc 'La mulţi ani fericiţi'!
Cu toată dragostea,
Maria

marți, 7 decembrie 2010

Calea către Omul din noi şi calea către Dumnezeu

Da, Verde si Violet sunt două persoane diferite. Faptul ca mi-au scris in aceeaşi zi, la distanţă de o jumătate de oră este semnificativ cu adevărat. Asta-i ceea ce se numeşte 'sincronicitate'; aranjamentul Divin sau ceea ce leagă Dumnezeu prin oameni pentru a transmite un mesaj..
Şi mai interesant devine totul şi în directă legătură cu 'poveştile inimilor' noastre prin faptul simplu că Verdele este culoarea inimii. Verdele este culoarea Ceakrei Inimii, cea care - o dată deschisă - ne face să simţim Iubirea aşa cum nu putem s-o facem altfel. Deschiderea Inimii este un eveniment major al vieţii unui om, căci aceasta-i deschiderea care ne comută preocupările de la Omul carnal, de la componenta fizică a existenţei, la aceea spirituală, la Dumnezeu şi la Iubire. Fata cu numele 'Verde Ursuz' este în mod deosebit preocupată de iubire şi are întrebări interesante, cărora le-aş putea răspunde şi o voi face în mai multe feluri, inclusiv acum.
Legătura inimii cu mintea este un eveniment şi mai măreţ, şi mai grandios decât deschiderea inimii, căci asta presupune şi deschiderea celei de-a şaptea ceakras, a capului. Legătura noastră cu Tatăl, cu Dumnezeu se face prin deschiderea acestei ceakre, iar legătura dintre Verde şi Violet arată deschiderea noastră spirituală pe nivelurile superioare, adică inimă - minte sau iubire umană - iubire divină. Când Verde şi Violet apar una lângă alta înseamnă că iubirea umană şi iubirea divină sunt una lângă alta sau acesta-i drumul, aceasta-i calea pentru noi toţi. Poate că aceasta-i calea care ni se sugerează acum, prin sincronicitatea amintită, prin prezenţa lui Verde lângă Violet.
Fie să avem puterea de a iubi, căci atunci când iubirea inimii este puternică, gândurile izvorâte din inimă sunt acceptate necondiţionat de către minte. Prin iubire ni se luminează mintea, ni se elevează gândurile şi drumul vieţii noastre capătă un sens pe care nu-l putem înţelege, nu-l putem găsi şi nici construi privind viaţa doar prin ochelarii mărunţi ai materialităţii. Iubirea ne ghidează, ne sprijină, ne luminează drumul şi ne ascute intuiţia. Dacă avem iubire în noi înşine, avem totul. Dacă nu simţim noi înşine iubirea, dacă nu facem din ea un fel de a fi în toate situaţiile vieţii şi ne pierdem..în vibraţiile joase ale conştiinţei de masă, şi întreg Universul de ne-ar iubi, ar fi degeaba. Să fie iubire în noi, aceasta-i calea către Omul din noi şi calea către Dumnezeu.

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Verde si Violet

De multa vreme ma gandesc sa activez cumva blogul, dar imi lipsea ceva pentru..inceput. Aveam nevoie de un impuls si el a venit..A venit sambata, cand am primit doua comentarii frumoase, aproape unul dupa altul..
Unul era de la 'Verde'...
Celalalt era de la 'Violet'...
M-am amuzat mai intai la gandul ca aceeasi persoana imi scrisese cu numele a doua 'culori'. Am accesat culorile si am gasit doua bloguri diferite, interesante, cu un continut plin de sensibilitate. Nu sunt prea priceputa in cele ale 'Internetului' si n-am inteles daca 'Verde' este 'Violet' si invers. Dar, recunosc ca ar fi de-a dreptul interesant, frumos si sincronistic sa fie doua 'culori', care mi-au scris una dupa alta. Daca 'Verde' si 'Violet' sunt culorile aceleiasi fiinte tot am pentru ce sa-i multumesc: m-a impulsionat sa scriu pe blog. Sa gasesc 'inceputul', caci uneori sa incepi un lucru este...mai greu decat orice continuare..Si, daca am inceput cu cele doua culori, una a inimii(verde), alta a capului(violet) poate ca cineva de dincolo de noi sugereaza ce avem de facut; o legatara intre inima si minte. O legatura intre verde si violet. Oare avem cu totii nevoie sa facem legatura dintre inima si minte? Ce spuneti?
Multumesc, dragi culori 'Verde si Violet'. Mesajul vostru 'subtil' este ata de frumos!

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Postul pentru suflet

Sfântul Ioan Gură de Aur a spus că-i uşor să te abţii de la mâncare, “dar e mai greu să-l ierţi pe altul pentru răul pe care ţi l-a făcut, e mai greu să nu răsplăteşti cu rău pe acela care ţi-a făcut rău şi-i greu să nu-i întorci altuia vorba urâtă”. Iar Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă să nu postim doar ca să ne curăţăm trupul, căci “îngerii, păzitorii vieţii noastre, stau cu plăcere lângă cei care-şi curăţă sufletul cu post”.
Iată că sfinţii vorbesc despre cele două mari virtuţi ale postului: curăţarea sufletului şi a trupului, dar tot ei ne spun că postul pentru suflet este taina pe care-o avem de dezlegat, de înţeles şi, mai ales, de practicat atunci când vorbim despre post. Postul pentru suflet este însoţit de îngerii păzitori ai vieţii, iată ce taină minunată ne-au dezvăluit sfinţii. Postul pentru suflet înseamnă “să ierţi”. Postul pentru suflet înseamnă să nu-i întorci altuia răul. Postul pentru suflet înseamnă să nu întorci vorba rea către cel care ţi-a spus-o. Postul pentru suflet înseamnă să nu mai hrăneşti mintea cu gânduri distructive, să nu mai ripostezi cu emoţii negative la ura altuia şi să renunţi, în acelaşi timp, la comportamentele născute din trufie, mândrie sau ură. Să te îngrijeşti de sentimentul tău, de gândul tău, de emoţiile tale, ca şi de comportamentele tale; iată ce înseamnă postul pentru suflet, cel însoţit de îngerii păzitori ai vieţii.
Acesta-i cel mai greu post şi încă unul care nu trebuie musai legat de “vremea postului de mâncare”, căci nu se poate să te scufunzi în răutăţi nenumărate zi de zi şi, când începe postul, să devii un om bun.
Drumul către omul bun din noi înşine este, poate, cea mai puternică, cea mai provocatoare şi mai grea dintre toate alegerile vieţii. Pe de o parte, greul se naşte din faptul că lumea care ne înconjoară pare a trăi pe coordonate opuse bunătăţii. Că succesul omenesc pare a veni tocmai dintr-un surplus de inteligenţă închisă în bălăriile urii, ale agresivităţii şi ale îndrăznelii diabolice. Viaţa pare rânduită invers îndemnurilor pe care ni le repetă sfinţii şi binele omenesc pare a fi aşezat tocmai pe partea opusă a potecii sufletului bun.
Dificultatea “postirii pentru suflet” se mai naşte şi din faptul că pentru orice fiinţă omenească-i la îndemână să simtă, să gândească, să vorbească şi să facă rău, pe când pentru bunătate ai nevoie de efort, de căutare, de înţelegere, de lupta cu ispita, de acceptarea înfrângerilor în planul Eului omenesc, de surparea mândriei şi de nenumărate renunţări. Drumul omului către sufletul său curat este presărat cu ciulini, cu mărăcini, cu obstacole, cu încercări şi eforturi pe care nu le putem face fără ajutor divin. Postul pentru suflet este însoţit de îngeri mângâietori, dar şi de demoni care ne atacă, aşa cum spun sfinţii părinţi. Şi ei nu ne atacă altfel decât prinzându-ne mintea, inima şi fapta în emoţii distructive, în sentimente tulburătoare, în gânduri negative, în resentimente şi-n fapte urâte.
A posti pentru suflet este, în fapt, o atitudine umană şi este însăşi starea naturală, normală a omului. Postul pentru suflet nu trebuie ţinut doar în timpul postului pentru trup, cât în fiecare zi a existenţei noastre, după înţelegerea, priceperea şi nivelul nostru de putere. Nu spune nimeni că omul trebuie sau poate fi perfect. Nu spun nici sfinţii, nici Iisus n-a spus că omul este un sfânt ori că viaţa îi dă cuiva prins în vârtejurile ei prilejul să vieţuiască în desăvârşire.
Dar a încerca să fii puţin mai bun decât ieri înseamnă mult mai mult decât a lăsa răul să curgă nestingherit prin tine. A ţine post înseamnă, iată, “să ierţi, să nu întorci fapta rea şi să nu întorci vorba urâtă!”. Aceste trei virtuţi ale postirii pot intra în experienţa vieţii de zi cu zi împreună cu postul de mâncare. Probabil că am putea să le ţinem măcar în minte şi-n suflet, am putea să le practicăm intenţionat în perioada următoare şi, chiar dacă eşuăm uneori, chiar dacă alteori suntem încercaţi să abandonăm, încercarea şi dorinţa înseamnă mai mult decât nimic.

"Leacul care-mi trebuieşte mie"...

"Să ne imaginăm acum că oamenii bogaţi, inteligenţi şi talentanţi alcătuiesc coroana unui arbore. Poporul este trunchiul acestui arboare. Cantitatea de iubire în suflet care-i permite omului să fie religios, moral, să se simtă părticică a lumii şi alături de ceilalţi oameni, această cantitate de iubire reprezintă rădăcinile arborelui. Şi dacă arborele poate muri din cauza activităţii insuficiente a rădăcinilor, se va rări, în primul rând, coroana lui", spune Serghei Nicolaevici Lazarev în cartea "Diagnosticarea Karmei - Dialoguri".

Iubirea este rădăcina unui popor, iar oamenii talentaţi şi inteligenţi sunt vârfurile şi ramurile frumoase ale arborelui. Când un popor îşi urăşte talentele şi îşi dezapreciază inteligenţele înseamnă că rezerva de iubire care asigură viaţa arborelui... începe să apună. Ca o consecinţă automată a devalorizării şi a urii, încep să moară, să dispară, să... intre în umbră şi-n dizgraţie valorile, talentele, inteligenţele, adică cei mai buni dintre oameni. "Iubirea este cea care-i permite omului să fie moral, religios şi să se simtă o părticică a lumii", spune Lazarev. Aşadar, când moare o coroană (cu mult timp înainte de a fi vremea firească sau bătrâneţea... sa), când dispare un talent, când... intră în umbră sau în dizgraţie un om bogat, care şi-a construit bogăţia din aceeaşi sursă a rădăcinii arborelui, sufletul unui popor întreg nu mai hrăneşte arborele cu iubire. Poate că de aceea a spus mesianic Adrian Păunescu: "Iar leacul care-mi trebuieşte mie/ E ca ceilalţi să fie vindecaţi", consfinţind legătura sa cu rădăcinile şi cu trunchiul arborelui!

Sufletul deznădăjduit al unui popor, tristeţile, agresivitatea, ura sau egoismul afectează iubirea şi, prin aceasta, moralitatea, sentimentul religios şi sentimentul comuniunii cu ceilalţi. Trăirile dureroase ale unui popor deznădăjduit devin hrană pentru... coroana arborelui. Atunci când hrana este nocivă, ea intoxică arborele şi asta duce la moartea... celor mai frumoase dintre coroane. Vindecarea coroanei care se usucă devine posibilă, aşa cum a intuit poetul, doar prin reîntoarcerea sufletului colectiv la iubire. "În ultimile decenii am uitat că trebuie să cheltuim mai multă energie pentru a acumula iubire şi a tinde către Dumnezeu. Toate forţele au fost irosite pentru plăceri, dezvoltarea senzualităţii, a capacităţilor şi a intelectului. În prezent suntem martorii unui proces în care arta fără iubire ne omoară sufletele, orientându-le către sex, dorinţă şi agresivitate", atrage atenţia Lazarev.

Aşadar, când ne dispar coroanele, ni se arată semnul clar al căderii noastre din iubire. Ni se arată că suntem tulburaţi. Moartea sau ţinerea în umbră a celor mai buni, dispariţia şi devalorizarea, incapacitatea de a-i observa şi a-i iubi, ba chiar dorinţa de a-i distruge când sunt vii sunt semnele unei boli grave a sufletului. Asistenţa medicală nu ne poate vindeca lipsa de iubire şi deznădejdea, dar revenirea noastră la dragostea pentru valoare, moralitate şi religiozitate ne poate vindeca de ură şi ne poate readuce împreună, în starea de graţie, care poate revigora întregul arbore. Grija faţă de talent, dragostea şi aprecierea celor mai buni sunt trăiri care hrănesc... o lume întreagă şi fac posibilă continuitatea unui popor! Iubirea se transformă în arta poetului, a creatorului inspirat. Iubirea se transformă în invenţia celui inteligent. Iubirea se transformă în banii celui... bogat. Iubirea se transformă în... filozofie şi în tot ce se întoarce apoi spre popor sub forma bunăstării şi a ajutorului pentru viaţă. Suntem legaţi între noi precum... rădăcinile, tulpina şi coroanele unui arbore şi de aceea depindem unii de alţii, iar binele nostru depinde... de binele celorlalţi. Când pierdem o coroană mare, tristeţea colectivă dezvăluie în mod precis şi corect... dimensiunea pierderii. Apoi, aceeaşi pierdere ne arată ce avem de îndreptat în sufletul nostru pentru ca arborele care suntem să renască şi să-şi crească iarăşi... coroane frumoase. Ura ne omoară vârfurile, iubirea ni le ţine în viaţă. Noi alegem dacă ne ucidem inconştient... vârfurile sau alegem să le vindecăm!

Destine care-au fost în întuneric, destine care strălucesc

Destinele care strălucesc în conştiinţa unui neam sau a unei lumi întregi sunt şi destinele care au trecut prin nopţile cele mai adânci ale sufletului! Oamenii care au strălucit ca stelele au fost şi în străfundurile Iadului în această viaţă. Asta-i mărturisirea celor ce au fost sanctificaţi, ale iluminaţilor, ale celor ce au ajuns să cunoască şi să recunoască lumina după ce au înfruntat puterea tenebroasă a demonilor. Chiar şi pe Iisus l-a ispitit demonul cu o promisiune fantastică: "Am să te fac stăpân peste lume!"

"Ispita" este o etapă fundamentală în destinul omului care călătoreşte în experienţa acestei vieţi dinspre tenebre către... lumina divină. Ispita-i o etapă decisivă de "încercare", o ultimă etapă, dacă se poate spune aşa, un ultim mare obstacol în calea omului care caută lumina. Forţele întunecate nu sunt interesate să-i mai ispitească pe aceia ce vieţuiesc necondiţionat şi inconştient în întuneric. Cei inconştienţi sunt destul de inconştienţi încât demonii urii, ai nedreptăţii, ai neînţelegerii, ai egoismului şi ai răutăţii să le fie stăpâni. Ele lucrează cu sârg prin starea de inconştienţă a oamenilor.

Forţele întunecate sunt interesate de aceia ce merg hotărât şi decisiv către lumină (conştienţa înseamnă lumină) şi - în cele din urmă - către Dumnezeu. Tocmai de aceea omul destinat să strălucească intens a fost şi va fi întotdeauna atacat cu bestialitate. Pe măsură ce omul izbuteşte să mai facă paşi prin întuneric, lumina lui creşte, dar - în aceeaşi măsură - creşterea luminii îi enervează pe demoni. Ce fac ei atunci? Atacă. Ispitesc. Strivesc. Cum fac asta? Prin oamenii care trăiesc inconştient în întuneric, prin aceia pe care răul îi stăpâneşte fără probleme şi fără eforturi. Răul atacă prin răutatea de care fiinţa umană nu poate scăpa. Răul ne atacă prin criză, prin lipsuri, prin boli care ameninţă viaţa, prin abandonuri, prin despărţiri dureroase, prin tot ce ni se întâmplă traumatizant în viaţă.

Ispita apare ca o etapă în care destinul divin al omului şi lumina conştiinţei sale a învins deja atacurile Egoului sau forţele întunecate. Steaua strălucitoare nu mai poate fi atacată, demonii nu mai au acces la omul divin prin durerile pe care i le provoacă, aşa încât... "demonul se dă pe faţă", apare, aşa cum i-a apărut lui Iisus, şi încearcă să-i ofere omului ceea ce ştie el bine... că l-ar prinde-n lanţ. Demonul începe să-l tenteze pe omul divin. Îi face oferte uluitoare. Îi promite daruri nemaivăzute şi, mai ales, puteri nemăsurate. Marii iluminaţi spun că majoritatea căutătorilor de lumină pică spectaculos la testul "puterii". Că tocmai aceasta-i încercarea pe care cei mai mulţi n-o pot trece, căci ei nu-i spun puterii nefireşti ce li se oferă "piei, Satano", cât o primesc. Iar în clipa în care ai primit oferta răului, răul a învins şi paşii pe care i-ai făcut către lumină, înfruntând tenebrele, te duc vijelios înapoi, în tenebre.

Răul speculează dorinţa umană de putere. Demonul seduce fiinţa, oferindu-i putere. Iar pentru cel ce-o refuză se poate să urmeze un atac şi mai vijelios asupra vieţii sale. Asta face ca drumul fiinţei umane către lumina conştienţei să fie posibil pentru aceia destul de puternici încât să facă faţă atacurilor violente ale răului. Acesta este motivul pentru care cei ce strălucesc cu putere, sunt atacaţi cu o putere egală a răului. Cei ce ating un vârf al conştiinţei umane, ce ajung pe culmile propriului lor destin şi luminează, sunt atacaţi violent şi supuşi unui şirag de pierderi de viaţă cu aspect insuportabil.

Din acelaşi motiv, nu sunt mulţi oameni dispuşi să călătorească spre fiinţa lor divină; omul ştie că preţul acestei cunoaşteri este din cale afară de dureros. Dacă ai atins infinitul luminii, cu siguranţă ai atins în sufletul tău, în conştiinţa ta, şi infinitul întunericului. Ai trecut prin noaptea neagră a sufletului şi, în lupa cu demonii, ai răspuns corect. Ai rămas neclintit în faţa seducţiei puterii şi neclintit în faţa tentaţiilor lumii. Ai rămas onest şi frumos în tine, iar consecinţa acestei neclintiri din conştiinţa interioară verticală este... izbânda lui Dumnezeu, izbânda conştienţei asupra inconştienţei şi strălucirea stelei care luminează un destin ce nu se stinge o dată cu trupul, cât străluceşte cu putere peste timp, ca semn al izbânzii lui Dumnezeu! Viaţa ta continuă după moarte, aceasta-i consecinţa firească a Adevărului şi a victoriei luminii tale asupra întunericului.

miercuri, 20 octombrie 2010

"Împreună"... pe acelaşi drum!

Am văzut într-o zi un bărbat şi o femeie trecuţi de 60 de ani, care fac un cuplu de-a dreptul admirabil încă din tinereţe. Erau uluiţi pentru că-n noaptea ce tocmai trecuse "visaseră acelaşi vis". Se simţeau copleşiţi de bucurie, deşi nu ştiau de ce se bucură. Ghiceau, poate, că-n acel "vis de noapte" se pitea un mesaj incredibil de frumos. "Sunteţi cu adevărat împreună", le spunea visul! Subconştientul lui fuzionase total cu subconştientul ei şi invers, iar fuziunea aceasta făcuse din doi numai Unul. Aceşti oameni nu erau împreună doar la nivel conştient, nu împărţeau formal acelaşi pat şi nu se trezeau din obligaţie unul lângă altul. Ei gândeau la fel, simţeau la fel, aveau aceleaşi dorinţe şi aceleaşi dureri. Împărtăşeau aceleaşi credinţe, convingeri şi idei (şi aici nu discutăm dacă erau bune sau rele, cât faptul simplu că erau aceleaşi). A avea acelaşi vis înseamnă, de fapt, a fi cu adevărat împreună cu altul.

Noi ne despărţim de cineva doar atunci când nu mai avem "un vis comun". Dacă nu vi­săm la fel măcar într-un singur aspect al vie­ţii, viaţa ne desparte. Chiar şi o călătorie ba­na­lă, să zicem de la Casa Presei Libere şi până la Big Berceni sau de la Bucureşti la Predeal, nu poate fi făcută împreună cu un altul decât dacă te sincronizezi perfect cu el. O decizie comună de a merge împreună, în acelaşi timp, precum şi sincronizarea amănuntelor fac posibilă călătoria împreună. Dacă unul are treabă în Berceni şi altul în Pipera, fiecare merge în altă direcţie. şi drumurile care duc în direcţii diferite îi despart pe oamenii care mergeau la un moment dat împreună! "A fi împreună" cu altul înseamnă să mergi cu el în aceeaşi direcţie, în acelaşi timp şi spre aceeaşi destinaţie! Să mergi cu altul în gând, în sentiment şi-n faptă te face "unul" cu celălalt. Eul personal pare să se topească. Toate graniţele nonfizice dispar, iar subconştientul însuşi sfârşeşte prin a spune "voi sunteţi unul" când vă face să visaţi acelaşi vis de noapte.

În acelaşi vis al nopţii sau în acelaşi vis al zilei, doi oameni pot fi împreună. În acelaşi vis pot fi mulţimile care gândesc, simt şi au va­lori, căutări, întrebări şi răspunsuri asemănătoare. Visul poate fi şi un coşmar, dar... dacă doi sau mai mulţi trăiesc acelaşi coşmar, cu siguranţă ei sunt împreună acolo. Oamenii pot avea opinii, credinţe şi convingeri diferite despre lu­me, despre politică, despre cultură sau des­pre conştiinţă, dar - de exemplu - dacă simt şi gândesc la unison despre ce înseamnă o re­laţie cu sexul opus, ei pot forma un cuplu şi pot fi împreună în aspectul numit "viaţă de cuplu". Respectul pentru aceleaşi valori ne poate adu­ce împreună cu celălalt. Iubirea pentru flori ne duce către relaţii armonioase cu oameni care iubesc florile. Dar şi ura, şi interesul pentru bani, şi dezinteresul pentru frumos, şi prostul gust sau iubirea, onoarea, bunătatea şi blândeţea devin lianţi ai întâlnirilor din vieţile noastre! De îndată ce se schimbă esenţa visului pentru unul, se schimbă şi pentru celălalt. De îndată ce unul visează să ajungă la Predeal, iar altul doar la Big Berceni, despărţirea de­vine iminentă. Unitatea se pierde în clipa în care fiecare visează propriul său vis. Putem fi îm­preună într-un vis frumos sau în aceeaşi rătăcire. Împreună putem merge prin acelaşi vis despre suferinţă, deziluzie, prin visuri ero­nate sau prin visuri absurde!

Tocmai pentru că ceea ce ne aduce îm­preu­nă ne face "unul", vom rămâne împreu­nă atâta vreme cât suntem "unul" în acelaşi întuneric sau în aceeaşi lu­­mină. Cel care re­nun­ţă la ură schimbă di­recţia, dar asta-i adu­ce... despărţiri, reaşezări existenţiale, schim­bări şi răsturnări de situaţie în aspecte importante ale vieţii! Ne despărţim de un om, de o slujbă, de o situaţie, de un sta­tut, de o stare de lucruri atunci când ne schim­băm (sau celălalt schimbă) visul în esenţa sa. Un vis nou în­seamnă un drum nou şi întotdeauna pe drum îi vom întâlni pe aceia... care merg în aceeaşi direcţie. Pe banda cealaltă, la fel ca pe şosea, merg oamenii care visează să ajungă acolo unde noi tocmai am fost!

duminică, 10 octombrie 2010

Când vine vremea înfloririi!

Ecleziastul a spus că „vine o vreme pentru fiecare lucru". Vine o clipă în care ceea ce se întâmplă devine ine­vi­tabil. În clipa înfloririi apare floarea. Înainte de floare este clipa bobocului şi după floare... vine clipa fructului. Şi pentru fiecare este o clipă a coa­cerii. O clipă a plinătăţii. O clipă în care bobocul se arată deplin şi una în care... floarea-i puternică, vie, completă. Natura explică în tăcere secretele existenţei. Şi unul dintre ma­rile, dar atât de simple dezvăluiri ale naturii ne îmbie să înţelegem că vine o vreme a fiecărui lucru. O vreme pentru coacere şi una pentru înflorire. O vreme a exprimării tale depline şi o vreme a oboselii. O vreme a frumuseţii şi una... a căderii. Dar toate se petrec în clipa aceea, în propria clipă ori în propriul timp.

Pentru mintea noastră, expresiile naturii - atât de evidente - par ri­di­cole ori tocmai bune de evitat. Min­tea nu vrea să ştie că ceea ce ne dorim şi nu s-a întâmplat este, pur şi simplu, doar un stadiu al evenimentului, la fel cum în copilăria sa bobocul există într-un stadiu de exprimare, într-un timp al experienţei sale. Dacă bobocul nu-i în clipa sa deplină de exprimare, n-a venit clipa aceea. Pur şi simplu n-a venit. Bobocul nu poate dori să vină clipa următoare mai repede, dar mintea umană tocmai asta face. Şi de aceea mintea se scufundă continuu în angoasă, nelinişte, suferinţă şi... debusolare. Pentru că mintea vrea să sară peste etape. Copilul vrea să fie adult. Adolescentul vrea să fie tânăr. Apoi, bătrânul enervat de asaltul ridurilor, visează o întoarcere la tinereţe. Femeia cu sâni mici vrea să aibă unii mari, iar cea brunetă vrea să fie blondă sau invers!

Mintea vrea să schimbe... natura şi, prin aceasta, contestă... ordinea divină. Mintea neliniştită, nerăb­dă­toa­re, îmbufnată priveşte necontenit că­tre pomul înflorit în clipa altui om şi se lasă pradă ne­mul­ţu­mirii. „Cu ce-i mai presus acela decât mine, de vreme ce face flori acum", se întreabă ea şi apoi începe să muncească statornic şi continuu către distrugerea celuilalt. Dar natura ne arată că există până şi o ordine a înfloririi; cireşii în­floresc în timpul lor, caişii în al lor, prunii şi merii în timpul lor. Şi noi, chit că suntem oameni, dăm roade di­ferite, căci suntem şi soiuri diferite. Pentru fiecare fiinţă vine „o clipă a florilor", dar nu toate fiinţele îşi pot percepe, accepta şi înţelege clipa aceas­ta. Tocmai pentru că ele sunt prea ocupate cu întrebările, prea neliniştite din pricina răspunsurilor, prea nemulţumite de ceea ce li se întâmplă, încât îşi pierd puterea de a se bu­cu­ra în propria lor stare de înflorire...

În ordinea divină a existenţei, nimeni nu-i un pom cu flori eterne. Nimeni nu-i continuu în vreme de rod şi nimeni nu-i într-un eşec infinit. Nimeni nu cunoaşte doar înălţimile, cum nimeni nu cunoaşte doar adâncu­rile. Până şi peştii se mai avântă la suprafaţa apei, până şi ei fac salturi fascinante, dar asta nu se poate întâmpla continuu. Toate lucrurile se întâmplă la vremea lor. Şi, dacă vom putea înţelege aceasta, mintea noastră va fi mai liniştită. Mai îngăduitoare. Mai caldă. Mai toleran­tă. Mai concentrată şi mai puternic focalizată în prezent. Mintea va deveni mai receptivă la iubire şi mai tolerantă.

Mintea ar vedea că invidia nu se manifestă în natură; n-ai să vezi niciodată un cireş invidios pe zarzăr, nici o mare nemulţumită pentru că ea nu-i munte. Dar oamenii mereu par nemulţumiţi, tocmai pentru că nu-şi amintesc că toate lucrurile sunt exact ceea ce sunt şi nu pot fi nimic mai mult fără ca aceasta să fie scris în natura lor. Dacă un lucru s-a reali­zat, a venit timpul şi dacă nu s-a întâmplat, n-a venit timpul. Şi dacă putem înţelege aceasta, ne vom putea bucura de propria noastră stare de înflorire şi vom putea accepta, când vine vremea, fiecare stare prin care trecem inevitabil.

Îndrăzneşte să visezi ceea ce nu există, încă!

Dacă ar fi să faci un exerciţiu de imaginaţie, care ar fi deosebirea între imaginea unui lucru care există deja şi a unui lucru care nu există? Îţi imaginezi că te duci în America, şi asta-i ceva ce există. Îţi imaginezi că te duci într-o ţară a îngerilor, şi asta nu există în realitatea fizică. Îţi imaginezi... că citeşti Goethe sau îţi imaginezi că citeşti o carte pe care ai scris-o tu însuţi, dar pe care n-ai scris-o niciodată altfel decât în imaginaţie. Creativitatea şi puterea ta apar tocmai în clipa în care poţi să-ţi imaginezi în toate detaliile un lucru pe care-l doreşti, dar nu este, încă, prezent în realitatea fizică! Asta au făcut toţi marii savanţi, toţi marii scriitori şi toate geniile lumii... Au făcut în imaginaţie ceea ce nu exista...

În lumea spirituală, ceea ce poţi să-ţi imaginezi există! În clipa în care ai avut puterea să-ţi imaginezi, obiectul imaginaţiei tale intră în comuniune cu tine. El chiar vibrează şi comunică, la fel ca personajele dintr-un vis. În imaginaţie tu eşti ca în vis. Puţin mai treaz, mai prezent, mai clar şi, mai ales, plin de "intenţie". Când visezi, nu intenţionezi să visezi. Ai adormit, n-ai nici o intenţie, nu eşti lucid; dacă visezi, visezi; dacă nu visezi, nu visezi. Visul se întâmplă, vine de la sine. E absurd de simplu. Pentru imaginaţie însă ai nevoie de intenţie. Şi intenţia este "cheia" creaţiei. Visul intenţionat este chiar puterea creatorului. Visul intenţionat devine şi realitatea creatorului.

Visează intenţionat. Imaginează-ţi precis şi exact ce anume vrei. Căci în cea mai mare parte a timpului tu laşi visul să te viseze. Laşi coşmarurile să te cuprindă. Tu le permiţi stafiilor "răului" sau ale durerii să te viseze, să te poarte prin lumile chinuitoare ale imaginaţiei tale. Laşi mintea să te poarte prin vise pe care nu ţi le doreşti, nu le vrei, nu le iubeşti deloc. Şi-n vremea aceasta tu pretinzi că visezi ce-i real. Ceea ce există, deja. Visezi crizele lumii, le vezi cu mintea, te înfricoşezi, te frustrezi, eşti un singuratic şi-un neînţeles. Poate chiar crezi că viaţa-i o piesă tragică, pusă în scenă de un creator dezinteresat de fericirea ta. Dar, în clipa în care tu visezi ceea ce există, visezi visele altora, nu-ţi recunoşti puterea de creator. Tu te laşi visat atunci când nu ştii precis ce anume vrei să visezi. Te laşi condus de visele altor creatori. Şi de aceea alţii sfârşesc prin a-ţi crea realitatea. Sau... imaginaţia altora te prinde ca într-o cursă şi sfârşeşti prin a trăi realitatea lor.

Să fii stăpân pe propria realitate înseamnă să fii stăpânul propriei imaginaţii. Să fii tu acela care visează şi acela care îşi imaginează intenţionat şi precis ce vrea să apară în propriul vis. Imaginaţia este unul dintre cele mai mari, mai tainice şi mai puternice dintre darurile pe care Dumnezeu le-a lăsat fiinţei umane. Aceia care-au descoperit darul ascuns în puterea de a imagina au înţeles că fiinţa umană nu-i aruncată din cer de un Dumnezeu cinic, cât... vieţuieşte în propriile sale creaţii. În acele creaţii care nu pot apărea în realitatea fizică înainte de a vieţui în lumea aparent virtuală a visului.

Dar, pentru a visa coerent, trebuie să decizi ce anume vrei să visezi. Dacă nu ştii ce vrei, poţi fi precum arhitectul care circulă năuc printre clădirile altora, fără să fie conştient că el însuşi poate crea cea mai frumoasă clădire. Să nu-ţi uiţi vocaţia de visător, asta-i ideea. Să visezi ţintit, clar, conştient; să visezi ce vrei şi nu ce vezi că visează lumea toată. Ceea ce este fizic este - deja - visat. Ceea ce este fizic este imaginat în trecut. Îndrăzneşte să visezi un lucru nou pentru ca prin visul tău să schimbi lumea ta şi lumea din jur. Visează ceva diferit. Ceva ce inima ta iubeşte. Şi apoi ai răbdare... într-o zi, visul tău se materializează. Devine real. Vine în faţa ta direct şi, chiar dacă te deranjează, chiar dacă... îţi spui că nu te mai interesează, te obligă să-l primeşti. Dar una este să-ţi imaginezi ce nu vrei, ce te deranjează, şi alta-i să vezi întrupate imaginile cele mai dragi fiinţei tale!

Lucrurile frumoase trebuie simţite cu inima

"Lucrurile cele mai bune şi mai frumoase nu pot fi văzute şi nici măcar atinse. Ele trebuie simţite cu inima", a spus Hellen Keller. În afara "simţirii cu inima", frumosul lucrurilor sau al fiinţelor din jurul nostru ar putea rămâne o simplă idee sau o iluzie, bună pentru poeţi şi inocenţi. Lumea văzută din minte ne prezintă adesea durerea, limitele, frământarea, constrângerile şi debusolările vieţii de zi cu zi, din care frumuseţea lipseşte, iar fericirea-i ascunsă în frânturi inconsistente. Mintea ne arată continuu ceea ce nu avem, ceea ce ne lipseşte, ceea ce nu-i bun, ceea ce poate fi judecat, ceea ce-i imperfect şi dureros. În căutarea-i frenetică după suferinţă, mintea pare să spună că-şi refuză în fapt fericirea, în vreme ce pretinde că se află pe drumul către căutarea ei.

Numai inima noastră poate trăi îngăduinţa şi libertatea de a simţi frumosul, şi asta pentru că inima nu gândeşte în perimetrul îngust al realităţii exterioare. Ea se surprinde pe sine... într-o amplă şi fascinantă bucurie a comuniunii subtile dintre om şi Dumnezeu. Pentru ca omul să poată vedea lucrurile frumoase, are nevoie să le simtă cu inima. Şi dacă inima lui este "închisă", îşi pierde puterea de a simţi. Oricât de fastuoase apariţii şi-ar face prin vieţile noastre lucrurile frumoase ale acestei lumi, mintea s-ar putea zgribuli în frică şi ar putea suferi năprasnic în faţa lor. Mintea se raportează la experienţa de acum prin emoţiile înregistrate în subconştient în relaţia cu experienţele din trecut. Dacă experienţa de iubire din trecut a fost trăită ca o durere, atunci durerea emoţiei de atunci apare tulburător în faţa experienţei frumoase de astăzi. De aceea omul nu poate recunoaşte lumea sau experienţa frumoasă cu mintea, exceptând situaţia în care experienţa frumoasă din trecut a fost... chiar frumoasă. În faţa iubirii, mintea se poate trezi asaltată de îndoieli şi zbucium, de gelozie şi candoare teribilistă, de suferinţă şi deziluzie dacă iubirea din trecut a fost deziluzie şi suferinţă.

Dar inima, inima trăieşte pe alte coordonate. Inima nu înregistrează trecutul. Inima nu este interesată nici de viitor. Ea simte Acum, pur şi simplu. Ea simte frumosul şi-ţi spune asta în clipa în care tu însuţi simţi. Inima se bucură chiar în clipa aceasta şi gata. Ea este întotdeauna deschisă pentru trăirea frumosului. Ea îl percepe continuu "acum", dincolo de raţiune, dincolo de judecată, dincolo de experienţa prin care ai perceput lumea. Pentru inimă, lumea-i frumoasă şi viaţa-şi desfăşoară surâsul incandescent în fiecare clipă. Inima-i deschisă pentru a simţi cele mai bune şi mai frumoase lucruri, şi acesta-i norocul nostru. Dacă inima n-ar simţi - fie şi fugar - frumuseţea lucrurilor, ne-am transforma în deşerturi vii, în pietre sau în obiecte mişcătoare. Poate că şi lumea jucăriilor ar fi mai vie decât un om... căruia inima nu-i impune uneori să simtă frumosul, binele şi chiar fericirea.

Fiinţa umană nu poate supravieţui în afara simţirii din inimă. Bebeluşii nemângâiaţi ajung să moară ori stagnează la nivelul creşterii. Fără atingerea răsărită din inimă, spiritul ascuns într-un bebeluş preferă să dispară. Adolescentul, adultul, tânărul, bătrânul, filozoful, savantul, gunoierul, bunul şi răul au - în egală măsură - nevoia vitală de a simţi cu inima. Omul se ofileşte fără să se deschidă pentru propria-i inimă. Frumuseţile toate ale lumii de-ar sta înşiruite pe garduri în faţa unei inimi închise, ar fi în zadar... În faţa unei minţi marcate de experienţa răului, inima se închide, iar fiinţa frumoasă din interior se ascunde percepţiei. Noi avem nevoie să ne deschidem inimile şi pentru asta... putem fi atenţi la frumos. A fi atent la frumos deschide inima. A aprecia lucrul frumos te scoate din minte, tocmai pentru a-ţi reda... puterea naturală de a simţi cu inima...

Plângi, nu-i nimic rău în asta

"Plângi; când pângi, devii una cu plânsul. Nu e nimeni care să-l pri­veas­că, nu e nimeni care să-l vadă; fii atent şi conştient de plâns - eşti pierdut în plâns. Ai devenit lacrimile tale şi ochii înroşiţi şi umflaţi, iar inima ta se află într-o criză. (...) Plân­ge, nu-i nimic rău în asta, dar stai deoparte şi contemplă - nu te identifica. Dacă poţi să stai deoparte, este o experienţă extraordinară. Plângi, lasă-ţi corpul să plângă, lasă-ţi la­cri­mi­le să curgă, nu le suprima, pentru că suprimarea nu ajută nimănui, doar stai de-o parte şi contemplă", spune Osho, unul dintre cei mai mari maeş­tri spirituali ai lumii, în cartea sa "În­tâlniri cu oameni remarcabili"...

Fii autentic, spune maestrul! Fii tu însuţi, fă ce simţi, manifestă ce simţi, lasă totul să curgă aşa cum vine. Dar "nu te identifica", asta-i esenţa. Tu eşti tu, lacrimile tale nu sunt tu. Nu-i tu nici râsul, dar asta nu înseamnă că nu poţi râde şi nici că ai avea ne­voie să stai serios în vreme ce vine la tine râsul. "Contemplă", asta-i ideea. Con­templă râsul sau plânsul, dar nu te identifica niciodată cu ele. Con­tem­plă-ţi poziţia socială, priveşte-o cu atenţie... Dacă eşti muncitor, prefect, vânzător de ziare, gunoier ori sa­vant, tu nu eşti... nimic din toate aces­tea. Nu eşti ceea ce faci, dacă te pri­veşti de la fereastra observatorului sau al fiinţei tale. Nu eşti nici mă­car numele tău, nici lacrimile tale, ni­ci visele, nici iluziile, nici crizele... Toa­te vin şi pleacă, dar tu... rămâi. Toa­te se zbuciumă, or curg cu blân­de­ţe prin existenţa ta, toate-s într-o maiestuoasă trecere prin FIINŢA ca­re acceptă în tine tot ce se întâmplă.

"Nu reprima ceea ce simţi", iată o altă invitaţie la eliberare, înţelep­ciune şi înţelegere de sine. "Nu reprima"; permite, acceptă, spune-le "da" trăirilor tale, oricât de absurde ar fi ele. Educaţia îţi cere cenzură şi ai nevoie de cenzură în relaţia cu lumea. Cenzurează-te dacă ceea ce manifeşti poate face rău cuiva. Permite-ţi să fii au­tentic în tine însuţi şi cu tine, căci asta te poate scoate din lanţuri pe care nu le poţi vedea. În fapt, nici nu vrei să le vezi, căci nu vrei să ştii că nu eşti liber altfel decât... eliberând trăirile reprimate... Râsul sau plânsul ar putea sta acolo, într-un ungher în­tunecos al inconştientului, în aş­tep­tarea "mântuirii". Şi a le mântui în­seamnă a le lăsa să fie cum sunt.

"Nu uita Centrul! Suprave­ghează-ţi comportamentul, acţiunile, identi­fi­­cările şi crează distanţă; încetul cu încetul, distanţa capătă viaţă - martorul şi înfăptuitorul ajung să fie sepa­raţi. Te poţi vedea pe tine însuţi râ­zând, te poţi vedea pe tine însuţi plân­gând, te poţi vedea mâncând, fă­când dra­goste, dar orice s-ar petrece în ju­rul tău, tu rămâi privitorul. Nu te re­pezi să devii una cu ceea ce se pe­tre­ce, indiferent despre ce ar fi vor­ba", spu­ne Osho. Şi o spune pentru că toţi ma­rii maeştri spirituali au văzut în iden­tificare cauza suferinţei umane. Cau­za distrugerii. Cauza flagelului emo­ţional. Cauza... nebuniei, a ororii şi a ignoranţei. Omul liber devine li­ber... de propriile-i trăiri şi nu există cale de eliberare, alta decât... o ac­cep­tare deplină a imaginilor, emo­ţii­lor şi sentimentelor sale. Dacă nu le permiţi să fie, ele te pot distruge... Dacă eşti slab, care-i problema? Ma­ni­festă-te cum eşti, acesta-i curajul. Căci toate cele ce intră în manifestare vor şi pleca într-o zi. Vine ploaia şi pleacă. Vine tinereţea şi pleacă. Vi­ne... soarele şi... pleacă. Vine ora trei şi pleacă în secunda următoare. Şi atunci, de ce să insişti? De ce să te identifici ca plânsul sau cu râsul? Cu funcţia ta sau cu... acareturile tale? Cu du­rerea de cap sau cu... nefericirea? Ele vin şi pleacă... Ele trec şi de aceea este iraţional să afirmi că ar exista ce­va ce "nu mai trece"... Trece... în­tot­dea­una. Dar tu le reţii tocmai pentru că le reprimi. Pentru că te gândeşti in­sistent la ele. Dar acesta-i secretul, poate prea simplu; dacă vine plânsul, plângi!

luni, 4 octombrie 2010

Leac… de la înger!

Într-o vreme a vieţii sale, Sfântul Antonie se simţea tare deprimat. Şi aşa, răpus de lipsă de energie şi de gânduri negre, Sfântul s-a rugat la Dumnezeu pentru ajutor. În scurt timp, în curtea Sfântului s-a arătat un înger. Şi iată că îngerul stătea într-un colţ, deprimat întocmai ca Sfântul şi, la fel ca el, se scufunda în gânduri negre. Numai că, după un timp, îngerul a început să se roage. Şi a stat aşa - în rugăciune - un timp, după care s-a ridicat de la locul său şi-a început să umble prin ogradă şi să adune nuiele pentru coşuri... Apoi îngerul s-a pus pe împletit coşuri cât era ziulica de lungă. De îndată ce era destul de istovit şi transpirat, îngerul se ducea în chilie, se ruga şi apoi adormea copios. Şi aşa, zi de zi, îngerul Domnului îi dăduse Sfântului Antonie leacul pentru deprimare...

Istovirea în rugăciune era leacul pentru minte, iar istovirea în muncă era leacul pentru trup. "Uite, aşa să faci", părea să-i spună îngerul! "Să te rogi, să stai cu gândul la Dumnezeu, să fii atent... la Dumnezeu şi să ţii mintea departe de gândurile ei omeneşti! Să te istoveşti în trup prin muncă, împletind coşuri şi apoi să te odihneşti îndeajuns". Leacul îngerului conţinea trei... "pastile"; munca intensă, odihna îndestulătoare şi rugăciunea, care împiedică mintea să se intoxice. Leacul îngerului ar putea fi un leac bun pentru oricare dintre noi, fie că suntem deprimaţi, supăraţi din pricini omeneşti obişnuite sau răpuşi de grijile vieţii de zi cu zi.

Nimeni nu scapă într-o viaţă de povara minţii sale negative. Cum bine vedem, nici sfinţii n-au scăpat. Poate că ei au fost mai abitir ţinta minţii negative, căci aşa face gândul rău; precum păduchele, trage la capul curat. Cum noi, oamenii obişnuiţi, putem fi uşor ţinta toxicităţii mentale, cum viaţa de zi cu zi, cu ale ei încercări şi lipsuri ori poveri nenumărate ne încearcă la tot pasul. Şi mintea ne-o poate lua uşor peste brazde. Gândurile negre ne dezenergizează, ne nevitalizează, ne iau puterea. Energia noastră vitală se duce de râpă numai şi dacă ne petrecem 10 minute sau un ceas în gânduri nefericite. Nu contează dacă avem dreptate să ne simţim nefericiţi. Nu contează dacă gândurile noastre negre se leagă de poveşti de viaţă din care pare că nu nu avem scăpare. Nu contează dacă avem dreptate să insistăm în gândul nostru dureros sau numai ne imaginăm răul... Energia vitală ne părăseşte oricum..

Şi leacul pe care îngerul i l-a adus Sfântului Antonie este la fel de bun pentru oricare dintre noi. Să-ţi istoveşti trupul prin muncă şi să-ţi ţii mintea conectată la rugăciune. Să te odihneşti apoi îndeajuns. Dar prima dintre toate este... rugăciunea. Căci în ea şi prin ea mintea îşi uită starea de victimă. Prin rugăciune, mintea-şi mută atenţia - dar şi energia - de la debusolare la speranţă. De la suferinţă la încredere. De la caznă la milă. De la rău la... bine. De la frigul sufletesc la căldura diafană a fiinţei. De la întâietatea omului la întâietatea divinului. Acesta-i cel mai mare dar pentru propria minte; s-o deconectezi de preocuparea ei febrilă pentru suferinţă. Să gândeşti cu ea gândurile lui Dumnezeu mai degrabă decât gânduruile lumii. Şi numai rugăciunea singură te întăreşte, prin ea îţi revine puterea, forţa vitală, dorinţa de a trăi. Căci, de îndată ce mintea se trezeşte în gândurile dătătoare de viaţă, prinde şi trupul viaţă. Şi, atunci când trupul şi mintea sunt destul de ocupate cu munca, când trupul şi mintea se istovesc îndeajuns, Viaţa prinde aripi.

Să ne amintim mereu de leacul îngerului şi, în orice stare ne-am afla, să facem aşa cum el i-a arătat Sfântului Antonie. Iar dacă deprimarea ne duce uneori prea jos, atât de jos încât ne pierdem chiar puterea de a ne ruga, atunci să citim rugăciuni. În cele din urmă, prin râvnă şi concentrare, vom putea merge pe cărarea Sfântului, care a fost cărarea vindecării!

luni, 27 septembrie 2010

Dacă te-ai rugat şi n-ai primit... răspuns!

Rugăciunea nu-i inginerie, nu-i cămătărie şi nici comerţ 
 
Un om s-a dus la preot. "Părinte, am făcut tot ce mi-ai cerut! Am spus cele şapte rugăciuni, dar Dumnezeu nu mi-a dat nici un semn, nici nu mi-a împlinit dorinţa." Şi preotul i-a răspuns... amuzat: "Dumneata crezi că Dumnezeu e director comercial? Îţi închipui că se uită la fiecare, să vadă dacă şi-a făcut norma de rugăciuni şi, când vede unul sârguincios, îşi freacă mâinile de bucurie şi zice: "Da, ai făcut matale şapte rugăciuni şi la şapte rugăciuni eu trebuie să-ţi împlinesc trei sferturi de dorinţă, dacă nu cumva dorinţa întreagă!"

Rugăciunea nu-i ca exerciţiul de gimnastică. Îl faci o lună, slăbeşti cinci kilograme; îl faci o săptămână, slăbeşti... cinci sute de grame. Rugăciunea nu-i inginerie, nu-i cămătărie şi nici comerţ! Prin rugăciune tu ciocăni la uşa lui Dumnezeu...Nu baţi pentru că uşa lui Dumnezeu ar fi vreodată închisă, cât pentru că tu, în alergările tale după toate cele ale lumii, uiţi uşa aceasta-i deschisă mereu pentru tine. Tu duci în spinare povara propriei alergări prin această viaţă. Tu râzi sau plângi. Tu cauţi sau strigi. Tu visezi sau te împotmoleşti prin existenţă. Tu porţi în sentimente, în emoţii şi-n trup înfrîngerea sau victoria omului din tine, în vreme ce Dumnezeu aşteaptă‚ clipa "în care te întorci precum Fiul Risipitor". Dar în clipa aceea te întorci dintr-o istovitoare călătorie prin iluzia realităţilor şi baţi la uşa... Realităţii interioare. Şi începi să faci asta... prin dialogul tău cu Dumnezeu. Îi poţi spune "dialog" cu tine însuţi. Îi poţi spune‚ "dialog" cu Sinele tău. Denumirile sunt simple convenţii. Nu contează cum numeşti conversaţia ta cu Dumnezeu sau rugăciunea, cât certitudinea Prezenţei lui în fiecare dintre clipele existenţei tale. Dacă gândeşti că n-ai primit răspuns, se întâmplă în tine un gol de credinţă. Eşti, încă, în afara certitudinii că "Dumnezeu există". Eşti prins în iluzia realităţii omeneşti. În halucinanta capcană a Egoului, care te-a învăluit tocmai pentru ca tu să uiţi care-i Realitatea şi care-i iluzia.

Cel ce locuieşte tăcut în tine, închis într-o tulburătorare răbdare, îngăduie starea ta de copil. Cel ce te iubeşte nesfârşit, îţi cunoaşte inocenţa şi neştiinţa. Dumnezeu nu-ţi cere nimic. Nu-ţi cere să te rogi o dată sau de şapte ori. Nu-ţi cere să crezi în el. Nu-ţi cere să fii bun, moral, drept, frumos sau inteligent ca să te iubească. Dumnezeu nu are aşteptări, precum iubiţii sau amanţii. Cu toate acestea, consecinţele credinţei sunt altele decât cele ale necredinţei. Consecinţele frumuseţii interioare sunt diferite de cele ale toxicităţii. Răspunsurile divine parvin prin oameni şi prin toate formele ce populează existenţa, iar uneori iau forme pe care nu le iubim. Alteori par ostile sau opuse nevoilor tale. În clipa de rugăciune, întregul univers începe mişcarea pentru împlinire. Iar împlinirea poate lua forma... aparentei lipse de răspuns... Ceea ce pentru tine este "absenţa răspunsului", pentru Dumnezeu înseamnă răspunsul perfect.

Dumnezeu este teribil de spontan. Poţi să nu ştii ce vrei, dar să primeşti dintr-o dată exact ceea ce înţelegi că vrei în clipa în care ai şi primit. Dumnezeu aude cu urechi...pe care tu nu le poţi vedea şi răspunde cu răspunsuri pe care nu le poţi înţelege cu logica omenească. Asta înseamnă că nu există "rugăciune fără răspuns", cât oameni care nu l-au desluşit... Şi nu înseamnă că Dumnezeu te crede prea păcătos, nici că a făcut lumea ca pe-un concurs cu premii şi răspunsuri pentru merituoşi. Tu roagă-te. "Tu intră în camera ta şi roagă-te în ascuns", cum spune Isus.. Fii conştient, fii treaz, înţelege; tu vorbeşti cu El când crezi că vorbeşti doar cu tine. Căci atunci Dumnezeu aude gândurile tale ca şi cum ele ar fi rugăciunea. Şi dacă tot gândeşti că n-ai primit, ce-ţi poate răspunde Acela căruia te rogi, decât ceea ce tu însuţi... ceri?
Articole publicate pe blogul personal