Puterea karmei

Tot ce ne înconjoară este energie şi vibraţie. Oamenii, cuvintele, evenimentele, gîndurile, întîmplările, obiectele au o vibraţie a lor. Cînd rostim un cuvînt, ceea ce aude “sistemul energetic” uman este vibraţia. Cînd scriem, comentăm, ne spunem părerea despre orice lucru, persoană sau eveniment emitem vibraţii pozitive sau negative, care pot fi recunoscute. Vibraţiile adevărate nu pot fi recunoscute întotdeauna după cuvinte sau după comportament, după atitudini şi fapte. De ce? Pentru că omul - în virtutea educaţiei sale – a învăţat să falsifice cuvintele, comportamentele şi faptele sale. Ce înseamnă “să le falsifice”? Înseamnă “să gîndească una şi să spună alta. Să spună una şi să făptuiască alta”. Cu inocenţa copiilor, noi credem - încă - în puterea noastră de a falsifica vibraţiile adevărate pe care le emitem. Credem că este posibil să-i amăgim pe alţii ( şi se poate la prima vedere, se poate pentru un timp!) şi, mai grav, sfîrşim prin a ne amăgi pe noi înşine. În Realitatea subtilă a existenţei, inconştient noi “ştim” cînd sîntem minţiţi. O parte din noi ştie adevărul întotdeauna, chiar dacă sistemul conştient nu-l preia imediat. Conştiinţa fiecărui om înregistrează - aşa cum ştiţi de mult timp – totul şi …raportează totul la adevăr. Vibraţiile noastre sînt - în cele din urmă - creatoare ale experienţei de viaţă. Budha a spus “nu vă atacaţi niciodată duşmanii pentru că ei vor cădea singuri”, iar Isus a spus “întoarce şi celălalt obraz dacă cineva te loveşte”. Acesta este unul dintre cele mai puternice principii spirituale ale existenţei pentru că prin el ni se dezvăluie că ceea ce gîndim, spunem şi facem se reflectă automat asupra noastră. Devine “karma”. ŞI tocmai karma este aceea care se întoarce împotriva noastră şi ne dă lovitura aplicată asupra altuia. Noi, oamenii, n-am înţeles de ce Isus a spus “întoarce şi celălalt obraz dacă eşti lovit”, dar poate că a venit vremea să înţelegem clar că putem fugi de oricine, putem păcăli la prima impresie lumea întreagă, putem ataca, aparent fără consecinţe şi ne putem simţi fericiţi lovindu-l pe altul. Conştiinţa proprie, însă, ştie tot ce facem. Din noi înşine şi de noi nu putem fugi, aşa încît într-o zi…ne vom confrunta cu bumerangul pe care l-am aruncat. Asta-i legea spirituală. Cine o înţelege nu mai îndrăzneşte niciodată să atace pe nimeni, dar dacă este atacat..acceptă şi întoarce obrazul. Cel ce înţelege “legea spirituală” va dori să facă numai bine şi se va strădui să-şi creeze o karma pozitivă. Va fi destoinic în a ajuta, a iubi, a construi, a înţelege, a ierta şi a căuta în toate…ce-i bun pentru toţi. Ca om poţi greşi. Ca om, poţi înţelege eronat. Ca om…este posibil să cazi în capcanele omului. Dar, dacă zi de zi încerci să fii mai bun şi dacă faci tot ce poţi să trăieşti în lumea aceasta ca o celulă, în strădania de a funcţiona corect pentru binele sistemului pe care-l hrăneşti, ai acces la frumuseţe. La energie. La bucurie. La ceea ce hrăneşte valorile reale ale existenţei. Unui om nu-i trebuie mii de palate şi zeci de camere să doarmă, căci el poate dorimi în una singură. Nu are nevoie de resurse nelimitate, căci stomacul şi toate funcţiile sale biologice au limitele lor. Unui om nu-i foloseşte să fie “cel mai tare” dintre toţi! Dar, cu siguranţă, oricărui om îI foloseşte bunătatea, blîndeţea, discernămîntul, capacitatea de a dărui şi a iubi. Aşa ne facem o karma bună. ŞI însăşi puterea karmei..ne sprijină şi cînd greul pare de netrecut.

Despre vină

”De fiecare dată când luăm hotărârea de a înceta să mai condamnăm faptele unei persoane și încercăm, în schimb, să o înțelegem, propriul nostru depozit de vină inconștientă se micșorează”, spune David Hawkins în cartea sa ”Vindecare și recuperare”(Ed. Cartea Daath), o carte pe care v-o recomand, pentru că veți găsi în ea diferite tehnici de vindecare, insolite, într-un anume fel, dar cunoscute, altfel, căci noi le folosim instinctiv în momentele de viață dificile. Tehnicile de depășire a fricii sunt, poate, unul dintre cele mai bune daruri ale acestei cărți, fiindcă frica, așa cum veți vedea la Hawkins, chinuie pe toată lumea, în diferite feluri și în diferite împrejurări de viață. Una dintre emoțiile ascunse sub frică este vina, ne spune Hawkins, care – iată – nu provine neapărat din faptul că noi facem lucrurile bine sau rău, că greșim sau că nu greșim la nivelul faptelor, al alegerilor de viață, cât au o sursă interioară, în mintea și în emoțiile omului. Judecata noastră, dreaptă sau nu, naște vina, iar vina naște frică în noi, ne spune Hawkins și aș vrea să subliniez în mod deosebit legătura dintre frică, vină și judecată. De ce aș vrea să subliniez? Pentru că aceste trăiri aparțin speciei umane, iar ea, specia, luptă lăuntric sau în exterior cu forțe și concepte cu totul diferite decât cele amintite aici, axa judecată – vină – frică. Noi, oamenii, vrem să ne vindecăm de frică prin acțiuni, prin fapte bune, prin corectarea greșelilor și acest lucru nu-i rău, dar – iată –nu-i suficient, căci, fără a fi eradicată cauza, adică judecata mentală, noi ne vom confurnta din nou și din nou cu frica și vina inconștientă, ale căror consecințe, în interior, în psihologia noastră, în corp, ca și în viață continuă să producă efecte și consecințe distructive. Pentru ca frica, de orice natură ar fi ea, să piardă energie și puterea pe care o are asupra noastră, avem nevoie să înțelegem importanța renunțării la ”judecată”, critică, ostilitate față de noi înșine și față de alți oameni. În locul judecății, să ne folosim rațiunea pentru a înțelege. Iată înlocuitorul judecății; înțelegerea. Și asta-i de subliniat! Sigur că, pentru a înțelege avem nevoie de exercițiu spiritual, avem nevoie să practicăm iertarea și acceptarea. Dar putem să ne punem și întrebări de genul ”la ce-mi folopsește să critic acest om sau această situație”? Dacă vom înțelege că judecățile noastre nu ne fac mai deștepți, criticile la adresa altor oameni nu ne sunt de folos în mod real (cu toate că lumea pare a exista pe baza criticii, iar critica pare a fi eroul de succes al vremurilor noastre, cel puțin la exterior!), vom simți mai puțin impulsul de a critica, de a judeca și a găsi vinovați. Lumea judecă, dar asta costă; rezervorul de energie negativă inconștientă se mărește și produce evenimente mai devreme sau mai târziu. În relația cu ele se trezește frica, se trezește vinovăția și se trezește judecata iarăși și iarăși. Dacă ne-am judeca mai puțin, dacă am înțelege mai mult lumea și am accepta-o așa cum este, s-ar putea să simțim mai puțină vină și mai puțină frică. Este posibil ca asta să ne ridice energetic și să ne fie călăuză pe drumul către iubire, bunăvoință și înțelepciune. Lumea din jurul nostru ne va da tot timpul motive de a avea probleme. Lumea ne va provoca mereu, mai mult sau mai puțin, dar ar putea fi important ca noi să ajungem în punctul în care să nu ne mai fie atât de frică de ceea ce se întâmplă în lume, de provocările pe care ni le oferă oamenii apropiați, de pierderile și problemele noastre, de vreme ce frica de toate acestea s-a diminuat prin renunțarea la puterea judecătorului din noi. Hawkins spune că noi folosim frica drept forță protectoare și credem că ea ne ajută să evităm problemele, când, de fapt, frica ne atrage problemele și ar putea fi una dintre cele mai mari cauze ale lor. Așadar, să înțelegem mai mult, să judecăm mai puțin înseamnă să ne simțim mai nevinovați, așa cum suntem, de altfel, și să ne apropiem mai mult de adevărata păutere care ne spirjină viața; Sinele nostru divin.

Cu inima-n lăcașul rugăciunii

Oamenii au capacitatea interioară de a se ruga în două ipostaze complet diferite; fie în clipele cele mai negre, mai disperate ale vieţii lor, fie în momentele în care sunt conectaţi..la frecvenţele înalte ale iubirii şi ale rugăciunii. Neputiinţa de a ne ruga este obişnuită, adesea inconştientă, iar atunci cînd apare în conştiinţă este trăită ca o disperare, ca o stare alarmantă a fiinţei, ca un sentiment de pierdere şi îndepărtare de lumină. Sunt perioade în viaţa noastră în care ne rugăm cu uşurinţă, starea de rugăciune se află în minte continuu şi atunci avem puterea de a ne ruga deopotrivă în tramvai, pe stradă, la iarbă verbe, într-un magazin aglomerat, într-o biserică sau în toiul unei petreceri. Sunt şi perioade în care rugăciunea dispare din interioul nostru; mintea rătăceşte, sentimentele rătăcesc şi noi ..mergem prin viaţă ca şi cum am merge prin întuneric, aproape bîjbîind. De ce, oare, nu mai putem să ne răgăm atunci cînd simţim persistent că nu putem? Cum se face că ne încurcăm în cuvintele rugăciunii “Tatăl Nostru” şi ne trezim că mintea se gîndeşte la cu totul altceva chiar atunci cînd noi spunem rugăciunea? Este absolut evident că uitarea aceasta nu este o întîmplare. Rugăciunea nu poate fi făcută oricînd şi nici de către oricine pentru că puterea de a ne ruga se află într-un “cîmp” anume..Într-un cîmp în care predomină credinţa, iubirea, speranţa, curajul, lumina şi recunoaşterea puterii lui Dumnezeu drept călăuză a vieţii. “În Casa Tatălui meu multe lăcaşuri sunt”, spunea Isus. “Lăcaşul rugăciunii” cere să locuieşti cu mintea şi cu inima în el pentru a te putea ruga. Dacă tu locuieşti, însă, în “casa urii, or a fricii”, dacă locuieşti în casa suferinţei mentale este ca şi cum ai locui într-o groapă de gunoi, dar ai vrea să vezi din ea marea şi florile minunate ale cîmpului. Conştiinţa noastră nu poate accesa bucuria, or puterea de a se ruga dintr-o stare..în care lipseşte bucuria şi credinţa în intervenţia divină. În casa fără ferestre nu intră soarele; astfel, nici în mintea întunecată nu poate intra starea de rugăciune. De aceea nu mai putem spune nici “Tatăl Nostru”, o rugăciune pe care ştim din copilărie. Uităm pentru nu suntem conectaţi la..lăcaşul rugăciunii. ŞI tocmai uitarea aceasta trebuie să ne ajute; să insistăm, să repetăm din nou şi din nou rugăciunea, să persistăm în gînduri plăcute, frumoase şi-n dorinţe de bine pentru toată lumea, pînă ce mintea se va restabili în “lăcaşul rugăciunii”. Neputiinţa de a ne ruga este un semnal de alarmă, care ne vorbeşte despre căderea minţii noastre din lumină. Mintea nu poate primi gînduri plăcute dintr-o minte întunecată. Noi nu locuim numai în case, în apartamente, în colibe, or pe străzi; locuinţa noastră autentică se află în interior. ŞI, după cum ne sunt gîndurile, aşa ne este..lăcaşul lăuntric. Rugăciunea se află într-un lăcaş luminos al conştiinţei umane; cine-l accesează cu adevărat îI va cunoaşte şi efectele benefice..Tot în lăcaşul de lumină al conştiinţei se află dragostea, credinţa în Cristos, frumuseţea, înţelepciunea, iertarea sau bucuria.

Aceeași fereastră, alt peisaj

Noi, oamenii, trăim doar aparent în aceeaşi lume! Nici măcar la modul fizic al cuvîntului nu ne mişcăm în acelaşi spaţiu. Lumea fiecăruia se deschide în conştiinţa sa şi prin ea. Noi nu vedem lumea, nu vedem oamenii şi nu putem, în nici un caz, să percepem acelaşi adevăr. Toate noţiunile existenţei se află..în conştiinţa care le priveşte. În sufletul ce le iubeşte sau nu, în emoţiile şi-n starea de spirit a fiecărui om. Pentru un om în conştiinţa căruia se află pe moment o stare profundă de nefericire, lumea exterioară nu este una ..fericită. Oricît de strălucitoare i-ar fi existenţa, oricîtă frumuseţe, iubire sau bogăţie l-ar înconjura pe cel nefericit, el va avea vedea prin ochii conştiinţei sale o lume populată de nefericire.

Un om pragmatic, raţional, lucid şi…stăpîn pe el însuşi la un oarecare nivel al experienţei va privi către lumea intuiţiei, a iubirii, a copilăriei sau a frumuseţii de la nivelul pragmatismului său. Pur şi simplu, noi nu putem recunoaşte alte nivele ale conştiinţei şi ale realităţii în care conştiinţa noastră nu percepe. Nu este prezentă şi, în consecinţă, nu cunoaşte. Neînţelegerile nenumărate care populează realitatea şi, adesea, ne aduc în stări conflictuale cu oamenii provin din nerecunoaşterea şi neînţelegerea diferenţeleor de percepţie, care marchează diferitele niveluri ale conştiinţei. În mintea şi-n inima fiecăruia circulă gînduri, idei, percepţii, convingeri şi credinţe din domeniul personal de experienţă, ca şi din cel colectiv. Experienţa personală ne conectează şi ne leagă de cea colectivă, corespunzătoare nivelului nostru de conştiinţă. Dacă pentru noi lumea este ca un biet…călător, în bătaia sorţii, expus de către un Dumnezeu fragil sau inexistent la tot ce înseamnă suferinţă şi lipsă de speranţă, atunci…toate frumuseţile lumii, speranţele, încrederea, iubirea, frumuseţea şi dăruirea nu se vor putea arăta…nici în interior, nici în exteriorul nostru. Emoţiile, convingerile, credinţele, sentimentele şi gîndurile ce ne vor însoţi vor purta pecetea şi amprenta completă a cîmpului/ nivelului de conştiinţă din care privim noi înşine. Acesta este motivul pentru care…omul nu poartă o vină pentru opiniile sale exprimate, cît o responsabilitate pentru ceea ce alege să creadă, să simtă, să exprime şi să faptuiască.

A ieşi de sub puterea unui cîmp al conştiinţei, în care suferinţa şi judecata, agresivitatea şi lipsa de bucurie, prioritatea unor valori…din care lipseşte iubirea sau măcar simpla afectivitate nu-i atît de simplu pe cît am putea crede. Mecanismele de purificare ce se pot declanşa ca o consecinţă a unei decizii de acest gen ar putea fi insuportabile pentru majoritatea oamenilor. Acesta este motivul pentru care evoluţia spirituală a omului este una lentă sau, adesea, evitată. Inconştient omul ştie că, pentru a ieşi din lumea pe care o vede în sine, trebuie să se confrunte faţă-n faţă (de data aceasta din afară) cu acele “entităţi” de care nu poate trece fără pierderi. Lumea suferinţei încearcă să te convingă de existenţa ei şi de inexistenţa lui Dumnezeu, atacîndu-te violent. Lumea suferinţei, a agresivităţii, a urii, a durerii, a fricii şi-a disperării îşi pierde energia doar atunci cînd …omul nu mai crede în ea. Dar, pentru aceasta el trebuie să vadă de la un alt nivel al conştiinţei sau, mai bine spus, lumea credinţelor, a convingeirlor, a sentimentelor, valorile şi preferinţele sale interioare să se restrucureze în mod esenţial. Fără această schimbare interioară, vom privi de la aceeaşi fereastră acelaşi peisaj; precum în lăuntru, aşa şi în afară!

Martisor

Orice gand frumos este un martisor.
Orice gand bun este un martisor.
O imbratisare e un martisor.
Toate lucrurile frumoase se nasc, insa, din iubire si de aceea iubirea este cel mai ravnit, mai minunat, mai drag si mai maret martisor pe care-l putem darui sau primi in viata.
Sa aveti o primavara frumoasa si un suflet ca o primavara, mereu imbracat in iubire, pentru ca martisorul sa va insoteasca in fiecare zi, in toate lucrurile pe care le simtiti si le faceti.

Vindecătoarea sinceritate

Am observat în ultimul timp un copil de patru ani, care spune ”Mă doale bulta”, când ar vrea să spună ”nu vreau să mănânc” sau ”nu-mi place să mănânc asta”. Copilul de patru ani a învățat, deja, să nu fie sincer. El se protejează prin mica minciună, evită să fie certat și evită să spună că nu-i place mâncarea cu pricina.
Poate că un soi de copii de patru ani rămânem și noi, fie și dacă ajungem pe la 80 de ani. Cu timpul, însă, lipsa de sinceritate se elevează, devine mai pronunțată, devine un tipar care se ascunde chiar și de noi înșine. Cu timpul, durerea de burtă devine chiar reală. Te doare burta când nu-și place să mănânci ceva, or nu-ți place atitudinea unui om. Te doare burta când nu vrei să mergi la slujbă, să înveți sau să faci dragoste cu omul iubit. Sigur, uităm că pe la patru ani nu puteam să spunem ce anume ne doream cu adevărat; că ne place, că nu ne place un lucru. Copilul de patru ani umblă cu noi o viață întreagă și se manifestă sub forma diferitelor dureri fizice, a diferitelor problemele de viață, cauzate - în fapt - de lipsa noastră de sinceritate.

Tocmai pentru că lipsa sincerității cu noi înșine poate sta la rădăcina unor comportamente, atitudini, alegeri, dureri fizice sau emoționale, a ne recupera sinceritatea față de noi înșine ar putea fi un pas decisiv către vindecarea copilului interior, nevoit să pretindă la patru ani ”că-l doare ceva” când ”nu vrea ceva”. Ce nu vrei să faci, ce-ți displace când te doare ceva? Când ești tulburat, te simți singur, te doare capul, ți-ai scrântit piciorul sau cine știe ce altă problemă te frământă, ce nu vrei, de fapt, ce nu-ți place, ce respingi? Să restaurezi adevărul în tine ar putea ajuta la vindecare. Să fii sincer cu tine înseamnă să știi exact ce vrei, ce nu vrei, ce-ți place, ce-ți displace, să ai conștiința clară. Clarificarea și sinceritatea au rădăcini identice, sunt ca florile ieșite din același bulb. Sinceritatea lucrează asupra câmpului nostru mental, emoțional și fizic și face să dispară durerile, care n-au fost altceva decât un limbaj al copilului din noi, un fel în care am spus o minciună pentru a ne apăra adevărul. Să știi exact ce vrei, nu simbolic, nu prin durerea de cap, de burtă sau de picior te poate scăpa de împricinatele dureri, fiindcă ele nu mai au motiv să persiste atâta vreme cât mesajul adevărat este, deja, conștientizat, asumat și afirmat. Sinceritatea este vindecătoare și încă una care nu cere bani. Sinceritatea poate vindeca o mulțime de dureri pe care le-am imaginat în copilărie pentru a ne apăra adevărul, care-i supăra pe adulți.

Când picură...ploaia

Cîteodată ai nevoie de un zîmbet ca să te simţi fericit. Sau, cine ştie cum, mergînd pe stradă, cu privirea azvîrlită spre trotuarul moleşit de căldură, simţi în tine brusc, un cîntec. Un refren tembel, care se zbenguie în mintea ta, se cîntă singur, aproape aiuritor. Şi nu vrei să înţelegi de ce se cîntă cîntecul, fiindcă simţi cum în tine creşte senzaţia de iubire, de bine, de linişte, de imponderabiliate. Pluteşti zburdalnic prin sufletul tău şi prin hăţişurile neînţelese ale lumii înconjurătoare, nimic nu te face să te simţi fericit, totuşi, o ciudată stare de bine te invadează. Fericirea fără motiv este ca şi clipa căreia nu-i trebuie motivaţie să fie, nici nu-i trebuie motivaţie să treacă. Este stare, închisă în necunoscutele grote ale inimii umane. Este picurul de ploaie care aduce bucurie plantei prin simpla sa cădere din cer.
Nu-ţi trebuie palate să fii fericit, ci un suflet predispus spre fericire. Un suflet dipsus să guste mărunţişurile existenţei se surprinde pe sine însuşi învăluit în tainica izbîndă a bucuriei, în tainica trecere a timpului. Fericirea nu este o ridicare absurdă a sufletului pe culmile înalte ale existenţei sociale, nici efectul unui surplus de endorfine, revărsate din creier în trup, nici urmarea suavă a unei poveşti de iubire. Fericirea este simplă, iar naturaleţea ei are ceva din aerul diafan al picăturii de ploaie, ceva din misterul orbitor al nopţilor cu stele, ceva din zîmbetul inconştient al unui nou născut. A fi fericit înseamnă a fi predispus pentru fericire. A fi nefericit înseamnă a găsi în nefericire ceea ce este fericirea. Între starea de fericire şi starea de nefericire se interpune o pauză îndelungă. Pauza dintre bucurie şi tristeţe este însăşi rutina. Este alergarea noastră continuă şi neobosită, alergarea inconştientă la un cros obligatoriu:crosul vieţii. Ne nervează copiii noştri, apoi ne bucură: avem probleme la slujbă, apoi brusc totul intră în normal, avem de făcut cutare şi cutare lucru, de mers la piaţă, de spălat rufe, de gătit, de făcut un proiect pentru slujbă. Toate acestea ne macină nervii şi nici nu ştim că nervii măcinaţi sînt plata noastră pentru dorinţa şi aspiraţia către fericire. Dar, înainte de asta, nervii măcinaţi sînt expresia alergării inconştiente pentru supravieţuire.
Dintr-o dată, ceva zvîcneşte în sufletele noastre, se zbate, rîvneşte departe, doreşte altceva. Dintr-o dată, lipsa unui vis te azvîrle în băltoaca nefericită a sufletului tău. Fără un vis, fără o dorinţă, fără un scop totul pare pierdut, prăbuşit, iar tu învinsul care nu mai găseşte scopul alergării sale. Poţi fi nereficit pentru un cuvînt, cum prăbuşirea sufletească poate avea la bază o simplă frustrare, o simplă nevoie de afecţiune, încă neîmplinită sau, poate, refuzată. Între fericire şi nefericire, aşzate la capetele opuse ale sufletului nostru, rutina îşi înfierbîntă existenţa. Fără rutină n-am şti, poate, că putem fi fericiţi atît de uşor. N-am putea simţi cît de uşor putem să ne fim nefericiţi. Nevoia de extreme şi de ponderare defineşte dimensiunea sufletului uman, care nu poate supravieţui în condiţii de fericire continuă, de nefericire continuă sau de rutină continuă. Alternarea este schimbare şi schimbarea este trăire. Totul este să ştii cînd picură ploaia, cînd simţi un cîntec bizar în tîmple..să ştii atunci că eşti..fericit.