Când picură...ploaia

Cîteodată ai nevoie de un zîmbet ca să te simţi fericit. Sau, cine ştie cum, mergînd pe stradă, cu privirea azvîrlită spre trotuarul moleşit de căldură, simţi în tine brusc, un cîntec. Un refren tembel, care se zbenguie în mintea ta, se cîntă singur, aproape aiuritor. Şi nu vrei să înţelegi de ce se cîntă cîntecul, fiindcă simţi cum în tine creşte senzaţia de iubire, de bine, de linişte, de imponderabiliate. Pluteşti zburdalnic prin sufletul tău şi prin hăţişurile neînţelese ale lumii înconjurătoare, nimic nu te face să te simţi fericit, totuşi, o ciudată stare de bine te invadează. Fericirea fără motiv este ca şi clipa căreia nu-i trebuie motivaţie să fie, nici nu-i trebuie motivaţie să treacă. Este stare, închisă în necunoscutele grote ale inimii umane. Este picurul de ploaie care aduce bucurie plantei prin simpla sa cădere din cer.
Nu-ţi trebuie palate să fii fericit, ci un suflet predispus spre fericire. Un suflet dipsus să guste mărunţişurile existenţei se surprinde pe sine însuşi învăluit în tainica izbîndă a bucuriei, în tainica trecere a timpului. Fericirea nu este o ridicare absurdă a sufletului pe culmile înalte ale existenţei sociale, nici efectul unui surplus de endorfine, revărsate din creier în trup, nici urmarea suavă a unei poveşti de iubire. Fericirea este simplă, iar naturaleţea ei are ceva din aerul diafan al picăturii de ploaie, ceva din misterul orbitor al nopţilor cu stele, ceva din zîmbetul inconştient al unui nou născut. A fi fericit înseamnă a fi predispus pentru fericire. A fi nefericit înseamnă a găsi în nefericire ceea ce este fericirea. Între starea de fericire şi starea de nefericire se interpune o pauză îndelungă. Pauza dintre bucurie şi tristeţe este însăşi rutina. Este alergarea noastră continuă şi neobosită, alergarea inconştientă la un cros obligatoriu:crosul vieţii. Ne nervează copiii noştri, apoi ne bucură: avem probleme la slujbă, apoi brusc totul intră în normal, avem de făcut cutare şi cutare lucru, de mers la piaţă, de spălat rufe, de gătit, de făcut un proiect pentru slujbă. Toate acestea ne macină nervii şi nici nu ştim că nervii măcinaţi sînt plata noastră pentru dorinţa şi aspiraţia către fericire. Dar, înainte de asta, nervii măcinaţi sînt expresia alergării inconştiente pentru supravieţuire.
Dintr-o dată, ceva zvîcneşte în sufletele noastre, se zbate, rîvneşte departe, doreşte altceva. Dintr-o dată, lipsa unui vis te azvîrle în băltoaca nefericită a sufletului tău. Fără un vis, fără o dorinţă, fără un scop totul pare pierdut, prăbuşit, iar tu învinsul care nu mai găseşte scopul alergării sale. Poţi fi nereficit pentru un cuvînt, cum prăbuşirea sufletească poate avea la bază o simplă frustrare, o simplă nevoie de afecţiune, încă neîmplinită sau, poate, refuzată. Între fericire şi nefericire, aşzate la capetele opuse ale sufletului nostru, rutina îşi înfierbîntă existenţa. Fără rutină n-am şti, poate, că putem fi fericiţi atît de uşor. N-am putea simţi cît de uşor putem să ne fim nefericiţi. Nevoia de extreme şi de ponderare defineşte dimensiunea sufletului uman, care nu poate supravieţui în condiţii de fericire continuă, de nefericire continuă sau de rutină continuă. Alternarea este schimbare şi schimbarea este trăire. Totul este să ştii cînd picură ploaia, cînd simţi un cîntec bizar în tîmple..să ştii atunci că eşti..fericit.

Cel ce poate darui

Ni se pare uneori că nu mai putem supravieţui fără o fiinţă anume, fără o casă, fără o slujbă sau fără..un acaret oarecare. Ne simţim răniţi adînc în călcîiul care ne aduce deplina sugrumare şi trăim atunci ca şi cum ne-am prăbuşi cu un spersonic. Nebunia face ca noi să reacţionăm adesea disproporţionat chiar pentru flecuşteţuri, să ne cuprindă toată disperarea pentru cinci lei pierduţi, cum o notă de patru pe care o ia copilul la şcoală să se facă drama dramelor. Avem un talent nesăbuit al disperării. Zbaterea noastră ne ajută să ne justificăm statutul de victimă a altora, a vieţii, a copiilor, a nevestei, a amantului, a societăţii sau a..sorţii. Şi aceasta fiindcă n-am recunoşate în ruptul capului că nu avem capacitatea de a fi fericiţi. Cînd apare în viaţa noastră un..surîs oarecum liniar al zilelor, al nopţilor, o abordare banală a mişcării şi a trăirii, ne plictisim..amarnic.
Furaţi de iluzia că ceea ce este interzis ne aduce fericirea, începem o goană nebună după obiectul..cu pricina şi-n plină desfăşurare a evenimentelor ne rupem genunchii, sufletele, minţile, poalele şi picioarele, uneori chiar vieţile..
Facem infarct pentru un salariu pierdut, ne apucă durerea de ficat pentru o faţă de masă pătată, ne credem în iad de îndată ce..ne părăseşte ixulescu. Nu mai avem deloc simţul adevăratei drame şi al adevăratului necaz, pentru că majoritatea dintre noi n-au trăit vremuri de război, n-au smuls rădăcini..de plante să le arunce în oală, n-au avut copilul..la urgenţă niciodată şi nu s-au trezit ei înşişi într-o stare limită. Aceste drame există aproape de noi, se desfăşoară permanent şi constant. Mulţi oameni suferă de foame, de frig, mulţi oameni..se luptă cu moartea şi mulţi luptă într-adevăr cu viaţa.
Noi, cei de pe margini, putem măcar să observăm în trecere acestea, atît pentru a întinde mîna să-i alinăm pe cei ce suferă, cît şi pentru a înţelege cît ne alintăm cînd ni se pare că se dărîmă mapamondul. A privi prin comparaţie devine alinător şi capătă chiar un iz de privire mistică, acea privire care să ne ajute, totuşi, să înţelegem că ne lipseşte doar ceea ce vrem să credem că ne lipseşte. Cel mai adesea lipseşte capacitatea de a ne conecta la firul fierbinte al realităţii şi a arunca un ochi..plin de generozitate către ceilalţi. A ne plînge de milă este..un obicei. A ne fi milă de alţii..este ceea ce ne ajută să scăpăm de obicei. Pentru că, ocupat cu mila pentru altul, uiţi să-ţi mai fie milă de tine şi atunci devii mai eficient în a..trăi decît în a te preface că trăieşti. Dar noi, în numele milei de sine, le dăruim oamenilor aropiaţi multă suferinţă, precum şi reproşul că ei nu izbutesc să ne facă fericiţi. De fapt, nimeni nu ne aduce fericirea pe tava cu ceai. Fericirea este o licoare fermecată pe care o are cel ce mai întîi o poate dărui.

Eșec în lume, succes în noi înșine

Dacă ești liniștit se poate ca lumea neliniștită să nu te placă. Să te evite. Să te creadă prost sau nesigur pe tine. Dacă vrei să ai mintea liniștită, cei neliniștiți nu-ți pot recunoaște starea. Așa cum, dacă ești frumos, foarte frumos în tine însuți, dacă faci un pas înapoi din calea conflictelor, a războaielor și a judecăților lumii, cei implicați în toate aceste manifestări neliniștite nu te pot recunoaște.
Să fii în lume înseamnă să fii ca lumea, iar dacă nu ești ca lumea, dacă nu ești continuu neliniștiti, dacă nu lupți, dacă nu te opui, dacă nu strângi din dinți și nu te lamentezi, dacă nu judeci și dacă vrei ca toți să câștige, când cei angrenați în conflicte vor să câștige doar tabăra lor, ești privit ca unul ”în neregulă”. Ceva nu-i în regulă cu tine, îți spun ei. Se poate să te creadă umil și pasibil de umilință, se poate să te vadă în culori sumbre și să te catalogheze drept...unul fără personalitate.

Dar acesta-i prețul bunătății și prețul evoluției spirituale. Să privești cu înțelegere, cu răbdare, cu înțelepciune și cu acceptare către toate manifestările umane, să accepți că ele au un sens, să-ți asumi starea de izolare la care poți fi supus din pricina tranformării tale interioare. Căci omul tranformat, omul frumos, omul blând, omul spiritual nu este neapărat și un om de succes în lume. Succesul în lume presupune aproape întotdeauna să fii ca lumea. Cel ce critică mai mult, mai dușmănos și mai năpraznic se poate să aibă un mare succes în lume. Cel ce lovește fără milă se poate să fie căutat în lume. Succesul în tine și succesul în lume sunt, iată, două dimensiuni diferite ale experineței umane. Pentru omul spiritual, succesul înseamnă creșterea interioară, puterea extraordinară de a accepta lumea așa cum este și a-i înțelege tarele, iar atunci când se întâmplă asta nu mai simțim altceva decțt compasiune pentru toate manifestările umane. De ce? Pentru că omul spiritual înțelege că oamneii nu pot fi și nu pot face decât ceea ce sunt și fac în fiecare clipă.

Succesul spiritual se poate să ne îndepărteze de lumea tumultuoasă, dar să ne apropie de lumea iubirii, a înțelepciunii și a înțelegerii. Succesul spiritual se poate să ne extragă din caruselul lumii, să ne îndepărteze de lucrurile pentru care luptă lumea, de dorințele care contează atât de mult pentru lume. Cine optează pentru succes spiritual optează pentru cunoașterea de sine și, aproape întotdeauna, pentru schimbare radicală a sistemului de valori. Omul spiritual nu mai gândește ca omul din lume, nu mai simte ca omul din lume și nu mai trăiește la fel, chiar dacă privindu-l sau avându-l prin preajmă nu-ți dai seama care-i diferența. Existența și experiența spirituală nu se află în alegerea tuturor oamenilor pentru că, pe drumul către noi înșine trebuie să ne dăm jos măștile, să ne arătăm nouă înșine așa cum suntem, să simțim compasiune pentru noi înșine și să trecem peste un mare șirag de renunțări, deopotrivă interioare și exterioare.
Se poate ca mulți dintre noi să mergem pe cărarea spirituală, dar cu speranța ascunsă că vom găsi o putere,o energie, o stare anume care ne va aduce fericirea nesfârșită, or că Dumnezeu însuși ne va îndeplini anumite dorințe omenești. În această fază avem , încă, drum lung de parcurs până la omul spiritual din noi înșine. Succesul spiritual nu ne va adăuga conturi grase în bancă, nici nu ne va aduce partenerii visați sau slujba din poveste, căci succesul spiritual presupune o victorie a forțelor conștiente asupra celor inconștiente sau o victorie a noastră asupra nouă înșine.

Ne luptăm cu atașamentele noastre omenești, ne dezvelim chipurile neplăcute pe care le-am ascuns o viață întreagă, ne recunoaștem lipsurile, minciunile pe care ni le-am spus, ne ștergem din sistem judecătorii aspri și criticii neliniștiți pentru a aduce la lumină o ființă nouă; noi înșine. O ființă care nu mai proiectează cauzele problemelor sale asupra lumii și nu mai asunde vinovăția sa în beciurile inconștientului. O ființă care înțelege, iartă, iubește și știe că ființa umană e ca o mică bătaie de aripă a unui fluture într-un univers necunoscut și atât de puțin înțeles. Când ne regăsim pe noi înșine știm că nu știm nimic sigur, știm că nici ceilalți nu știu, doar că ei nu știu că nu știu. Succesul ființei spirituale apare atunci când ne învingem monștrii interiori, când gustăm victoria meritată auspra propirului nostru Ego. Dumnezeu învinge cînd Egoul se disipează. Dumnezeu se arată prin noi când ne învingem Egoul, când ceea ce lumea vede umilință pentru noi este frumusețe. Când căutăm pacea în loc de război și iubirea în locul urii. Succesul nostru spiritual se întâmplă atunci când se poate ca lumea întreagă să ne vadă în eșec. Dar, atenție, nu orice situație de izolare înseamnă cunoaștere de sine; semnele evoluției interioare se resimt ca modificare a stării, a conștiinței, a minții, a sufletului, a posibiliătților noastre de prcepepție și a atitudinilor ”profund umanizate”, care se vor arăta în toate situațiile vieții prin noi.

Cel mai frumos om din lume

Vă invit să accesați adresa de mai jos, unde veți găsi articolul meu, ”Cel mai frumos om din lume” | Catchy (www.catchy.ro).

Ce frumos sens al iernii!

De multă vreme încerc să citesc în existență semnificațiile mai adânci, să privesc dincolo de suprafața lucrurilor. Văd în iarna asta, în vântul ce sforăie furios și distructiv, în ninsorile violente și constrîngătoare ceva...incredibil, un fel de întoarcere fortată la unitate. Iarna ne constrânge să fim împreună. Iarna umană, care-a făcut ca săptămâna trecută jandarmii să-i bată pe români cu bastoanele și să le biciuie ochii cu gaze lacrimogene, îi pune acum în situația paradoxală de a-i salva de prin nămeți. Acei bărbați vânjoși, îmbrăcați ca extratereștrii, jandarmii, aleargă acum prin vânt, prin ger, prin zăpezi năpraznice, într-o misiune de slavare. Ce ironie, dar ce ironie frumoasă!
Iarna ne arată că nu suntem separați, iarna ne spune că suntem împreună. Dacă ar fi să-i găsim suferinței un scop și o justificare, iată că n-am exagera atunci când am spune că suferința ne amintește că nu suntem dușmani și, poate, că nu luptăm împotriva iernii sau a condițiilor vitrege, fie ele condiții ale vremii sau ale vremilor, cât luptăm pentru a ne redobândi umanitatea. Condiția umană autentică face ca, în fața primejdiei, în fața amenințării, în fața obstacolului comun să ne descoperim pe noi înșine ca ființe salvatoare și...salvate. Ca ființe care iubesc oamenii și se pot sacrifica pentru oameni.
Dacă și iarna ne spune cât de profund suntem împreună, dacă și nămeții slujesc unei înțelegeri corecte și ferme a experienței noastre, atunci toate suferințele pot servi acestei înțelegeri. Nimic nu-i întâmplător; nici iernile, nici mișcările gândurilor noastre, nici visele, nici neâmplinirile. De-am putea pătrunde puțin mai adânc în noi, în interiorul nostru, de-am putea să ne amintim în fiecare clipă că nu ne putem separa decât în aparență, dacă am putea înțelege că nu suntem implicați în nimic din întâmplare, am trăi mai frumos. Am privi în ochii altora proprii noștri ochi și ne-am vedea în ei pe noi înșine. Suntem împreună mereu, dar - când nu ne copnstrânge iarna, când nu ne constrânge existența - ne uităm frumusețea și ne negăm esența. Rolul cosntrângerii pare a fi tocmai unul legat de activarea memoriei, de activarea sufletului, care îngheață, uneori, și - culmea - îngheață în absența iernii. Din punct de vedere spiritual, iarna dezgheață sufletele degerate și ne amintește tuturor că n-am fost niciodată separați. O zdruncinătură, uneori un cutremur, alteori o pierdere, alteori o boală, un tsunami, un șoc oarecare ne scot din letargia memoriei, din acest Alzheimer al sufletului. Ce frumos sens al iernii cu toată durerea, cu toată frica, cu atâta muncă și luptă pentru a învinge nămeții pe care nu-i putem judeca. Și bine că nu putem să judecăm și iarna!

Lucruri de neânțeles

Viaţa ascunde sub faldurile ei atît de multe mistere, încît chiar şi înţelepţii se pot simţi - în faţa unora dintre ele – ca nişte copii. Oricîtă înţelepciune am strînge, oricît ne-am strădui să ne eliberăm de neştiinţa, de ignoranţa, de inconştienţa, or de neînţelegera noastră, vin clipe şi momente, situaţii şi întîmplări..de neînţeles. Fie că privim cerul nesfîrşit, în adîncurile căruia nu avem habar ce anume se ascunde, or că trăim o situaţe de viaţă, pare tot una. ŞI savantul, şi înţeleptul, şi copilul, şi omul obişnuit îşi cunosc slăbiciunea de cîte ori se întîlnesc în calea lor cu “misterul vieţii”. Iar întîlnirea cu necunoaşterea este inevitabilă pentru oricare dintre ei. Căci oricît de înţelept ar fi înţeleptul şi oricît ar şti savantul, viaţa are reţete prin care îl poate lua de ciuf pe fiecare, fără explicaţii.

ŞI, cînd însuşi înţeleptul înţelege că nu înţelege, cînd el ştie că nu ştie, cînd el ştie că nu poate, îşi găseşte salvarea într-o stare de abandon, dar şi în una de smerenie..Viaţa are obiceiul să aplece toate capetele care trec prin ea. Viaţa are obiceiul să le ducă pe toate în fundătură, pentru ca ele să-şi recunoască slăbiciunea şi să regăsească atunci sursa adevărată a puterii. Viaţa este răbdătoare şi consecventă în a ne dezvălui limitele şi a ne pune în genunchi. Lumini şi umbre, fericiri şi disperări, catacombe şi cîmpii fără seamăn ne umplu clipele şi ne compun drumul, dar Viaţa rămîne adevăratul călător prin ele. ŞI fiecăruia dintre noi îI arată faţete şi frînturi, precum face pictorul, scriitorul sau filozoful şi omul de ştiinţă. Viaţa surîde grandios în faţa cunoaşterii noastre şi – probabil – uneori se amuză în faţa copilăriei prin care păşim. ŞI înţelepţii se joacă îngrijoraţi, or tăcuţi cu păpuşile, iar viaţa aprobă jocul lor. Momentele în care te simţi în faţa unei situaţii ca într-o căruţă pe care n-o poţi stăpîni sunt şi acelea în care ai nevoie să te abandonezi puterii care te duce atunci prin furtună. Unde ajungi? Ce mai contează? Contează doar abandonul şi conştiinţa slăbiciunii tale în faţa unei puteri care rămîne ascunsă, în vreme ce se află - în acelaşi timp - în faţa ta.

Puterea în care ai crezut se prăvale ca un bolovan în prăpastia existenţei şi numai în faţa acestei înţelegeri..îngenunchezi. Cînd ştii că nu ştii şi cînd ştii că nu înţelegi, cînd ştii că nu poţi şi cînd ştii că nu cunoşti, îţi sfărîmi spada, pretenţiile, ura, dorinţele omeneşti obişnuite şi te predai acelei puteri care te-a dus la adevăr. ŞI înţelegi dintr-o dată că niciodată nu ţi s-a cerut mai mult decît atît. Să fii un om simplu. Să ajuţi cînd poţi. Să iubeşti cînd iubeşti. Să dormi cînd dormi. Să plîngi cînd plîngi. Să rîzi cînd rîzi. Căci, iată, cînd Viaţa se burzuluieşte la noi prin întîmplări şi situaţii dureroase, nu ne întreabă:”Tu ce meserie ai? Dacă eşti savant sau înţelept, ministru sau gunoier te scutesc de boală sau de atacurile celor din jur sau de orice altă situaţie trăieşti”! Viaţa nu ne întreabă ce performanţe am făcut, ce studii avem, cît suntem de frumoşi, or de deştepţi. Ea-şi vede de drum, ea este – pur şi simplu – mereu încărcată cu mister şi destul de puternică pentru a face din tot înţeleptul o fiinţă..obişnuită, care se joacă şi ea cu păpuşile. Doar că se joacă..ceva mai conştient.

Cel ce nu te iubește!

Iată o temă pe care vă invit s-o analizați;
”De ce nu te iubește un om?”
De ce nu te iubește un om pe care-l iubești?
Oare nu ești destul de bun? N-ai destui bani? Îi ești inferior? N-ai ochi frumoși?
N-ai talia standard? Ce-ți lipsește, te întrebi cînd nu ești iubit? Ce ar trebui să ai pentru ca celălalt să te iubească?
Oamenii care au trecut ...mai consistent prin viață au putut observa că poți să ai și o scară care duce la cer, căci cel ce nu te iubește va găsi că n-ai scăunel, or va găsi mai pe gustul său scările de argint, în locul celor de aur, pe care tu le-ai imaginat.
Atunci, de ce nu ești iubit, orice ai face?
De unde vine lipsa iubirii, fie în tine, fie în celălalt?

Răspunsul meu este acesta;
”Lipsa de iubire este consecința focalizării negative a minții”!
Adică, cel ce nu iubește vede, observă, se concentrează, se focalizează asupra părților care nu-i plac la tine, la relația cu tine. Lipsa de iubire echivalează și cu incapacitatea de a...aprecia. Cu incapacitatea de a vedea părțile bune.
Asupra incapacităților afective și mentale ale altora noi nu avem nici un control. Tocmai din pricina asta, oricât de buni am fi, nu vom fi niciodată iubiți de cineva incapabil să ne aprecieze și să să ne vadă părțile frumoase.
Nu-i vina noastră când nu suntem iubiți. Lipsa de iubire este problema celui care nu iubește.
Din nefericire, când ne focalizăm asupra neiubirii cuiva, sfârșim prin a ne focaliza negativ, la rândul nostru și a ne pierde iubirea de sine.
Cea mai bună decizie pe care o putem lua dacă avem de-a face cu o iubire fără speranță, cu o respingere în dragoste sau cu sentimentul că nu suntem iubiți este...acceptarea situației și concentrarea noastră mentală asupra lucrurilor plăcute, frumoase, a relațiilor hrănitoare și a bucuriei. Pe măsură ce ne vom gândi mai puțin la un subiect, el va părăsi conștiința noastră(asta-i valabil cu toate subiectele, fie ele legate de iubire sau altceva). Pe măsură ce ne gîndim mai puțin la lipsa iubirii, dar ne concentrăm asupra iubirii prezente în viața noastră în forme simple, plăcute, iubirea de sine și capacitatea noastră de a iubi vor crește și ne vor dărui în cele din urmă iubirea pe care o visăm.
Suferința arată că cel ce nu te iubește ești tu însuți; adică, ai căzut în capcana lipsei de iubire a cuiva,ți-ai lăsat gîndurile să urmărească iubirea absentă, ai fost concentrat asupra lipsei, a nefericirii, a durerii și a pierderii, iar asta...aduce suferință.
Să accepți că nu ești iubit înseamnă să accepți că celălalt nu poate să te iubească, atât. E problema lui, las-o la el, bucură-te dacă tu iubești, căci asta-i tot ce contează; să fii capabil tu de iubire!