Lucrurile simple de lîngă noi

Mediul în care trăim, stilul nostru de viaţă, muzica pe care o ascultăm, calitatea oamenilor care ne înconjoară, modul lor de a gîndi şi de a simţi realitatea ne ajută sua ne sabotează. Zgomotul toxic sau sunetele plăcute, mirosurile şi frumuseţea sau lipsa de frumuseţe a obiectelor din imediata apropiere ne influenţează emoţiile, sentimentele şi gîndurile. Semănăm izbitor cu atmosfera care ne înconjoară. Semănăm cu oamenii care ne sunt apropiaţi, cu cei pe care îI iubim şi – deopotrivă - cu cei pe care îI privim cu ochi urîţi. Întreaga materie din jurul nostru şi din noi înşine pulsează, trăieşte, conţine un sîmbure de inteligenţă extraordinară, pe care noi o captăm emoţional. Materia răspunde intenţiilor noastre şi – măcar că toate obiectele par nemişcate – la un nivel profund ele sunt într-o continuă stare de mişcare, sensibile la ceea ce gîndim, simţim şi trăim în mod profund. Avem nevoie să conştientizăm natura inteligentă a universului şi să ne armonizăm emoţional, pentru a împrăştia în aer mireasma de parfum a sentimentelor noastre minunate.


Materia dansează în ritmul atent şi profund dăruit al vieţii, al existenţei, al afirmaţiei. Lucrurile din jur iau forma emoţională pe care le-o atribuim. Lucrurile ne trimit înapoi plăcerea sau suferinţa, dragostea sau ura, frica sau încrederea. Atomii nu critică, nu ştiu să spună “nu” şi, în nici un caz, nu ne contrazic vreodată. În mod absolut şi exact, ei devin ceea ce noi spunem că sunt. De aceea maşinile noastre încep să nu mai funcţioneze cînd vrem să le vindem, or suntem nemulţumiţi de prestaţia lor, de frumuseţea, or de capacitatea lor. Casele devin şterse şi lipsite de personalitate, cînd suntem nemulţumiţi de felul în care arată. Cînd ascultăm muzică plină de amărăciune şi suferinţă, acestea dau năvală peste noi; cînd ascultăm muzică de relaxare, devenim relaxaţi. Să învăţăm acest dans al materiei şi să creăm în jurul nostru o atmosferă plină de iubire şi încredere în universul miraculos care ne înconjoară şi pe care îl creăm noi înşine. Cele mai simple lucruri pot crea în jurul nostru armonie, calm, bună dispoziţie şi bucurie. A menţine lucrurile din jur într-o stare care să ne placă, ne crează plăcere. A ne întîlni cu oameni plăcuţi, crează bucurie fiinţei noastre şi ne ajută să percepem mai uşor bucuria şi s-a atragem spre noi. Avem nevoie să repetăm tot ce ne face bine, să fim atenţi la ceea ce ne face bine( locuinţa, curăţenia de zi cu zi, oamenii care ne înconjoară, obiceiurile de a ne petrece timpul liber). Pentru că, nu atît împlinirea marilor noastre dorinţe ne dă starea de confort şi de armonie sufletească, ci acele obiceiuri pe care le întreţinem zi de zi..De aici începe prosperitatea noastră. De la felul în care ne simţim cu noi înşine şi cu lucrurile care vieţuiesc lîngă noi..

Un vis numit...Realitate

Dimineaţa, cînd te trezeşti dintr-un coşmar, răsufli “uşurat”, la gîndul că el n-a fost “real”! Apoi, mintea te înghionteşte şi te îmbie să te întrebi dacă nu cumva visul exprimă ceva ce ar putea fi real în ceea ce crezi că este chiar real; viaţa ta de zi cu zi. Dar şi-n vis totul pare atît de..real. Orice nebunie a visului se prezintă drept normală şi orice aberaţie capătă iz de claritate şi de realitate. Dragostea din vis pare atît de palpabilă, încît n-ai crede o secundă că nu este reală. Ai refuza complet să vezi că te afli în vis dacă cineva ar veni în el şi ţi-ar spune că-i vis, aşa cum refuzi să crezi că ceea ce vezi a fi “realitatea realităţilor” este un alt..vis! Dar, dacă ai avea abilitatea să priveşti mulţimea de vise din jurul tău, visele atît de diferite despre ce este realitatea şi cum este trăită ea în aceleaşi timp şi spaţiu, ai ..înţelege că te afli în plin ..vis.

Dacă ai observa că fiinţa care-ţi este dragă trăieşte o realitate a ei, o scenă de viaţă în care nu poţi pătrunde pentru că este atît de diferită de ceea ce visezi tu însuţi, ai înţelege natura realităţii. Ai şti că visezi şi ai înţelege că eşti aici şi acum într-un vis pe care-l plăsmuieşti în aşa fel încît să pară cît mai..real. In realitatea unui colţ de cartier plouă, iar în realitatea unui colţ alăturat este caniculă! În realitatea unuia viaţa se petrece într-o gură de canal, or desculţ, pe străzile îmbibate de praf şi de zgomot, iar în realitatea altuia..domneşte strălucirea la un loc cu agitaţia şi stresul. În vreme ce unul îşi trăieşte un vis de dragoste, altul trăieşte un vis de ură, dar fiecare crede..real ceea ce i se întîmplă lui. Realitatea umană apare ca un vis al..visătorului, ca o plăsmuire personală, în interiorul căreia..scenele de viaţă iau forma gîndurilor şi a trăirilor celui ce visează.

Ca şi în visul nopţii, visul realităţii noastre apare atît de palpabil încît l-am crede nebun pe acela ce ne-ar spune că..visăm. Dar, dacă “nebunul” îşi găseşte curajul de a dezvălui că realitatea este un vis al fiecăruia şi noi am privi cu interes către el, am putea încerca să visăm mai..frumos. În loc de ura noastră, am putea visa iubirea şi-n loc de îngrijorare am putea să ne gîndim cu încăpăţînare că totul este..Bine. Ne-am putea găsi un vis în care ..plăsmuirea noastră conţine mai multă ploaie, mai mult aer curat, mai multă graţie, dragoste şi bucurie şi mai puţină..tragedie. Oricum s-ar prezenta un vis, orice ni se întîmplă în el, vedem dimineaţa că a fost plăsmuire! La fel plăsmuirea continuă în ziua pe care o credem reală, în lumea ..miliardelor de realităţi ale miliardelor de oameni de pe Pămînt. Cel ce iubeşte visul vieţii sale se poate îmbogăţi cu ..o realitate profund iubitoare şi caldă, într-un vis în care atît de mulţi cred în coşmar. ŞI, iată, în vreme ce unii trăiesc vieţile lor ca pe-un coşmar, alţii – la distanţă de doi paşi, or numai de-o respiraţie - au puterea să viseze dragostea şi frumuseţea.

Rugaciune sincera

Rugăciunea făcută din toată inima, cu toată fiinţa are..putere. Experienţa apariţiei ajutorului divin în momentele cele mai critice ale vieţii noastre nu este o pură întîmplare, cît expresia disperării umane totale, care ne duce în starea de a ne ruga din toată inima. Cu toată fiinţa. A striga cu sinceritate absolută după ajutor – aceasta-i rugăciunea autentică. Aceasta-i rugăciunea totală, completă, rugăciunea auzită, care poate primi răspuns chiar şi..instantaneu. Pentru a atinge în mod autentic esenţa rugăciunii, avem nevoie să iubim total, or să trăim disperarea totală.

Nu ne putem permite să fim “nici reci, nici căldicei”, cum spune Biblia, căci sinceritatea înseamnă “a fi fierbinte”, iar a fi fierbinte înseamnă a fi sincer în mod absolut. A trăi- deopotrivă iubirea sau suferinţa- a atinge culmile trăirii; aceasta-i sinceritatea. Rugăciunea fierbinte primeşte răspunsuri puternice şi un sprijin ce se resimte, mai mult decît oriunde, chiar în interiorul celui ce se roagă. Biserica foloseşte termenul “a fi întărit” de Dumnezeu pentru a spune că..intervenţia divină se poate produce imediat, în inima şi în mintea omului cuprins de amărăciune. Dumnezeu se face cunoscut ca prezenţă în Sine, în interiorul omului. ŞI tocmai această prezenţă, neconştientizată altfel( căci mintea ne spune continuu că lucrurile lumii, puterea lumii şi Egoul nostru sunt mai presus decît Dumnezeu), apare..diafan în inimă şi în minte, recontextualizînd – practic – imaginea omului despre lume. Suferinţa se diminuează sub puterea acestei energii lăuntrice, iar ceea ce părea scufundat, lipsit de speranţă, urît şi în mod absolut fără sens, capătă dintr-o dată sens în percepţia celui ce se roagă. De aceea se spune că nimic nu este posibil fără Dumnezeu, căci Dumnezeu nu este o prezenţă care făptuieşte, cît una..care “energizează”, împrimă puterea de a iubi, a fi fericit, a percepe bucuria şi – prin această energizare – recontextualizează total mintea, percepţia şi experienţa omului.

Disperarea însăşi este expresia unei ..îndepărtări de “iubirea divină”! Dar, vedem bine, că îndepărtarea totală dezarmează mintea, care ştie, înţelege şi consimte că nu mai are soluţii prin instrumentele proprii. Că nu se poate salva singură. Egoul se sfărîmă ..în disperare absolută şi tocmai de aceea ea ne poate conecta urgent şi imediat la iubirea divină, ce se autorevelează..ca prezenţă în interior, acum şi aici. Energia de susţinere pe care o simţim în inima şi în mintea noastră devine o expresie profundă a intervenţiei divine. Dumnezeu nu ..ne atinge cu mîinile, nu “face” un lucru sau altul în locul nostru, nu ia chipul unui..controlor de trafic existenţial atotştiutor, cît..ni se arată sub forma trăirii interioare, a energiei pentru viaţă, a iubirii, a bucuriei, a păciii şi a impulsurilor interioare ce sprijină viaţa.

Martisor energetic

Imaginaţi-vă un canaf alb şi unul roşu...
Acum...aşezaţi în el imaginea unei flori pe care o iubiţi foarte mult.
Mie îmi plac în plan energetic trandafirii albi, aşa că eu vă trimit şi trandafiri albi, atât de mulţi câţi puteţi să vă imaginaţi fiecare. Vă puteţi imagina chiar şi o cameră plină cu trandafiri albi...Aş vrea să vă spun că obişnuiesc să le trimit trandafiri albi "în imaginaţie" şi oamenilor necunoscuţi, şi celor care mă deranjează, şi celor care îmi fac bucurii.
Acesta nu-i un simplu exerciţiu de imaginaţie, ci o puternică modalitate de a ne restructura energiile, de a ne ridica vibraţia, de a ne restabili sufletul şi mintea, dar şi de a-i ajuta pe cei din jurul nostru. Practicaţi acest exerciţiu energetic. Este minunat...El este, de fapt, mărţişorul meu pentru toţi cei ce vor deschide blogul...astăzi.
Sa aveţi o primăvară plină cu flori, deopotrivă în suflet, în minte şi în evenimente.

Nevoia de-a avea un vis

Oamenii au nevoie de un vis pentru a trăi. Cuplurile au nevoie de un vis comun pentru a rămîne împreună. Locurile de muncă au nevoie de un vis comun pentru a străluci şi a creşte..Nu, nu de iluzii este vorba aici, ci despre acele vise de bun simţ, care se pot realiza într-o zi şi care pot da naştere altor şi altor vise..Iluzia este cărarea pe care se pierde mintea lipsită de simţul realităţii..Visul apare ca mai mult, nesfîrşit mai mult..El conţine speranţă, dorinţă, energia acţiunii, motivaţia puternică de a-l realiza. De aceea trăiesc mult oamenii care pot visa. Dacă ei mai au ceva de făcut, viaţa merge înainte..Visul se consituie în motivaţie pentru a trăi. Noi nu ştim prin ce mecanism misterios lipsa visului se transformă în sfîrşitul vieţii noastre. Puterea visului aflat în mintea noastră înseamnă o mare dorinţă de a trăi. Ea învinge chiar şi bolile cele mai grave şi tot ea, puterea misterioasă a visului nostru, face miracole..

Nu încetaţi să visaţi nici o clipă. Dacă nu mai aveţi un vis, căutaţi-vă unul..Nu trebuie să alergaţi ca la curse spre a-l realiza, nici să insistaţi în a lupta cu toţi cei din jur pentru transformarea lui în realitate..Căci visul acesta nu se cere împlinit cît ai bate din palme..În el este esenţial travaliul realizării şi nu realizarea în sine. Nu succesul, ci drumul către succes. Undeva, în viitor, trebuie să se afle realizarea, pentru ca azi şi acum, în orice clipă să lucrezi pentru visul tău. Visul conţine viitorul nostru. Visul de a fi împreună în viitor este unul care face dintr-un cuplu o adevărată fortăreaţă umană. Mai puternic decît orice construcţie este visul de a fi unul cu celălalt. Nu-i nevoie să facem piramide sau coloşi, nici să visăm o vacanţă pe Lună ca să cîştigăm viitorul..Un vis mic devine um vis măreţ şi unul care poate genera refacerea celulelor bolnave ale organismului sau refacerea structurilor măcinate ale unei societăţi. Cînd omul nu mai are nici un vis, dispare..De aceea visul este însăşi viaţa..Acţiunea, mişcarea, speranţa, dorinţa, vitalitatea şi, în mod special, acel fel de a lucra în fiecare clipă pentru viaţă. Nu a visa să trăieşti este cheia vieţii, ci a visa ceva, împreună cu ceilalţi şi pentru ceilalţi..

Gelozie, smerenie, iubire

"Este important să uitaţi de gelozie, căci aceasta este o luptă negativă, o luptă cu himerele nopţii, absolut fără nici un rost. Mai bine aprindeţi o lumânare. Asta înseamnă iubirea.
După ce iubirea se aprinde cu adevărat, gelozia şi posesivitatea dispar pur şi simplu. Veţi fi surprinşi să constataţi că au dispărut, la fel ca atunci când aprinzi o lumânare şi te întrebi unde a dispărut întunericul din cameră. Întunericul nu poate fi găsit cu ajutorul luminii, pentru că el dispare. El nu era altceva decât absenţa luminii. La fel, gelozia este absenţa iubirii..
Gelozia nu-i decât un simptom, un indicator. Asta e partea ei bună; vă indică faptul că iubirea nu a apărut,încă. Învăţaţi lecţia ei şi începeţi să iubiţi".(OHO - Emoţiile; Ed. MIX)

Vă invit să reflectaţi asupra geloziei în aceste zile. Să aprindeţi lumina şi să-i permiteţi să treacă, dacă aveţi motive. Puteţi pune în locul geloziei orice altă trăire; invidie, ură, iritare, mânie, supărare, neâncredere, dezamăgire..Toate sunt umane, ne vizitează pe toţi uneori, sunt părţi din noi, care trebuie acceptate, nu atât pentru a fi vindecate, cât pentru că-n acceptare-i o stare de curgere, ceva ce le face să plece mai repede. Persistă ceea ce nu acceptăm. Rămâne lipită de noi orice trăire pe care o respingem. N-o vrem. N-o dorim. O detestăm. O alungăm.
Aşa că, a lupta cu negativitatea noastră poate însemna s-o acceptăm, pur şi simplu. Să acceptăm că-i în noi, nu doar s-o vedem la alţii. Dacă vedem toate relele la alţii e ceva greşit. Ceva ce ne determină să ne dezicem de noi înşine şi să ne ridicăm trufia, Egoul la înălţimi nebănuite. Dacă vezi ce rău e altul şi-ţi poţi permite să-l judeci înseamnă că te crezi mai bun decât el. Asta-i o capană; în felul acesta n-o să cunoşti smerenia.

Dacă te-ai smeri, ai înţelege, ai accepta că ai fost şi tu gelos, ai invidiat şi tu, ai detestat şi tu, ai trăit tot şuvoiul de trăiri negative pe care le vezi la alţii...Smerenia recunoaşte, Egoul judecă. Smerenia te duce la iubire, Egoul te duce la mândrie...Să fii pentru smerenie înseamnă să fii pentru dragoste şi dacă eşti pentru dragoste, uşile vieţii se deschid pentru tine diferit. Uşile existenţei se deschid în faţa omului care abandonează negativitatea interioară prin acceptarea ei ca parte a omului..Dar, pentru că schimbarea este singurul lucru care nu se schimbă, când accepţi gelozia, invidia sau iritarea ştii că ele au venit ca să plece..Nu rămân veşnic la cineva. Ele mai rămân doar dacă te concentrezi asupra lor, le respingi, te enervează. Altfel, destinul lor este să treacă...La fel ca norii, ca iarna, ca vara, ca soarele, ca ziua sau ca noaptea.

Cum facem să nu confundăm dragostea cu ura?

Articolul pe care l-am postat ieri avea ca scop să declanşeze în interiorul celor ce-l citesc o emoţie de recunoştinţă pentru toţi oamenii care v-au iubit, căci şi prin iubirea altora creştem. Creştem prin dragostea părinţilor noştri, a unor fraţi care cred cu tărie în noi, a unor prieteni care ne-au încurajat şi ne-au sprijinit emoţional sau prin ajutor direct. Dar dragostea celor din jur şi intenţiile lor frumoase nu sunt suficiente pentru a ne ridica, a ne duce către culmi ale exprimării noastre în viaţă; ele sunt puternice, dar esenţa succesului şi a împlinirii unui om stă în propria alegere de fiecare clipă.

Pentru a înţelege adevărul acestei afirmaţii, trebuie doar să privim oameni care au primit totul din familie; bani, sprijin, dragoste şi chiar o zestre genetică remarcabilă, dar care n-au mai fost motivaţi pentru lucruri frumoase. N-au reuşit mai mult şi n-au făcut-o pentru că ei au ales aşa. Iubirea şi sprijinul celor din jur sunt inutile dacă cel ce le primeşte nu-i spune "da" îngerului bun din el însuşi. Şi, aşa cum cele bune, inclusiv îngerii cerului sau Dumnezeu însuşi ar putea şoma lângă un om care alege să nu-i vadă, cele rele pot intra în şomaj dacă alegem să ne ascultăm îngerul cel bun.

Cheia evoluţiei noastre suntem noi înşine. Nici o iubire din lume, cât de mare ar fi ea, nu poate pătrunde într-un spirit care-o refuză, într-o inimă care o respinge, într-o minte care nu se poate gândi la iubire. De aceea iubirea din noi se declanşează în faţa iubirii din altul doar cu o condiţie; să fie în noi. Iar ca să ajungă în noi o asemenea iubire nu-i îndeajuns să ne iubească cineva. Totul începe de la alegerile noastre mărunte. În clipa în care alegem să fim recunoscători( şi asta am dorit cu articolul de ieri, să vă stimulez amintirile şi emoţiile frumoase pe care le-aţi trăit în trecut, aşa încât să simţiţi recunoştinţă, mulţumire şi gânduri frumoase pentru oamenii care v-au iubit), simţim şi iubirea. Iubirea şi recunoştinţa sunt legate între ele precum gemenii identici. Ele nu pot fi una fără cealaltă. Nu putem pretinde că iubim pe cineva dacă nu simţim recunoştinţa în relaţia cu acea persoană. Dacă nu percepem un dar minunat ce ne-a parvenit prin altul, nu simţim iubirea. Dacă nu avem în minte părţile frumoase ale oamneilor, calităţile lor, riscăm să-i dispreţuim, în vreme ce credem că-i iubim.

Şi iată cum răspund la întrebarea unei cititoare; "cum facem să nu confundăm dragostea cu ura"? De fapt, adesea le confundăm. Este o eroare involuntară, nimeni nu-i conştient în întregime de asta. Dar putem face şi unele reparaţii, iar ele încep cu puterea creierului, a sufletului, a fiinţei de a fi recunoscătoare.
Iată de ce vă recomand să practicaţi recunoştinţa pentru cele mai mărunte lucruri, pentru cele mai mici daruri, pentru cele mai neînsemnate frumuseţi care vin spre voi. Recunoştinţa este cheia care descuie uşa puterii noastre de a iubi. Recunoştinţa este sabia luminii, acea putere a adevărului, care - o dată strălucind în noi - are consecinţe minunate, deopotrivă în corp, în gînduri, în sentimente, ca şi în viaţa de zi cu zi. Veţi cunoaşte că iubiţi pe cineva atunci când veţi simţi recunoştinţa. În clipa de recunoştinţă nu încape ura, nu încape nimic rău, nu încape îndoiala sau teama. Şi asta se întâmplă pentru că uşa iubirii s-a deschis, iar acolo unde-i iubire nu mai ceri, ci...vrei să dai.