Martisor energetic

Imaginaţi-vă un canaf alb şi unul roşu...
Acum...aşezaţi în el imaginea unei flori pe care o iubiţi foarte mult.
Mie îmi plac în plan energetic trandafirii albi, aşa că eu vă trimit şi trandafiri albi, atât de mulţi câţi puteţi să vă imaginaţi fiecare. Vă puteţi imagina chiar şi o cameră plină cu trandafiri albi...Aş vrea să vă spun că obişnuiesc să le trimit trandafiri albi "în imaginaţie" şi oamenilor necunoscuţi, şi celor care mă deranjează, şi celor care îmi fac bucurii.
Acesta nu-i un simplu exerciţiu de imaginaţie, ci o puternică modalitate de a ne restructura energiile, de a ne ridica vibraţia, de a ne restabili sufletul şi mintea, dar şi de a-i ajuta pe cei din jurul nostru. Practicaţi acest exerciţiu energetic. Este minunat...El este, de fapt, mărţişorul meu pentru toţi cei ce vor deschide blogul...astăzi.
Sa aveţi o primăvară plină cu flori, deopotrivă în suflet, în minte şi în evenimente.

Nevoia de-a avea un vis

Oamenii au nevoie de un vis pentru a trăi. Cuplurile au nevoie de un vis comun pentru a rămîne împreună. Locurile de muncă au nevoie de un vis comun pentru a străluci şi a creşte..Nu, nu de iluzii este vorba aici, ci despre acele vise de bun simţ, care se pot realiza într-o zi şi care pot da naştere altor şi altor vise..Iluzia este cărarea pe care se pierde mintea lipsită de simţul realităţii..Visul apare ca mai mult, nesfîrşit mai mult..El conţine speranţă, dorinţă, energia acţiunii, motivaţia puternică de a-l realiza. De aceea trăiesc mult oamenii care pot visa. Dacă ei mai au ceva de făcut, viaţa merge înainte..Visul se consituie în motivaţie pentru a trăi. Noi nu ştim prin ce mecanism misterios lipsa visului se transformă în sfîrşitul vieţii noastre. Puterea visului aflat în mintea noastră înseamnă o mare dorinţă de a trăi. Ea învinge chiar şi bolile cele mai grave şi tot ea, puterea misterioasă a visului nostru, face miracole..

Nu încetaţi să visaţi nici o clipă. Dacă nu mai aveţi un vis, căutaţi-vă unul..Nu trebuie să alergaţi ca la curse spre a-l realiza, nici să insistaţi în a lupta cu toţi cei din jur pentru transformarea lui în realitate..Căci visul acesta nu se cere împlinit cît ai bate din palme..În el este esenţial travaliul realizării şi nu realizarea în sine. Nu succesul, ci drumul către succes. Undeva, în viitor, trebuie să se afle realizarea, pentru ca azi şi acum, în orice clipă să lucrezi pentru visul tău. Visul conţine viitorul nostru. Visul de a fi împreună în viitor este unul care face dintr-un cuplu o adevărată fortăreaţă umană. Mai puternic decît orice construcţie este visul de a fi unul cu celălalt. Nu-i nevoie să facem piramide sau coloşi, nici să visăm o vacanţă pe Lună ca să cîştigăm viitorul..Un vis mic devine um vis măreţ şi unul care poate genera refacerea celulelor bolnave ale organismului sau refacerea structurilor măcinate ale unei societăţi. Cînd omul nu mai are nici un vis, dispare..De aceea visul este însăşi viaţa..Acţiunea, mişcarea, speranţa, dorinţa, vitalitatea şi, în mod special, acel fel de a lucra în fiecare clipă pentru viaţă. Nu a visa să trăieşti este cheia vieţii, ci a visa ceva, împreună cu ceilalţi şi pentru ceilalţi..

Gelozie, smerenie, iubire

"Este important să uitaţi de gelozie, căci aceasta este o luptă negativă, o luptă cu himerele nopţii, absolut fără nici un rost. Mai bine aprindeţi o lumânare. Asta înseamnă iubirea.
După ce iubirea se aprinde cu adevărat, gelozia şi posesivitatea dispar pur şi simplu. Veţi fi surprinşi să constataţi că au dispărut, la fel ca atunci când aprinzi o lumânare şi te întrebi unde a dispărut întunericul din cameră. Întunericul nu poate fi găsit cu ajutorul luminii, pentru că el dispare. El nu era altceva decât absenţa luminii. La fel, gelozia este absenţa iubirii..
Gelozia nu-i decât un simptom, un indicator. Asta e partea ei bună; vă indică faptul că iubirea nu a apărut,încă. Învăţaţi lecţia ei şi începeţi să iubiţi".(OHO - Emoţiile; Ed. MIX)

Vă invit să reflectaţi asupra geloziei în aceste zile. Să aprindeţi lumina şi să-i permiteţi să treacă, dacă aveţi motive. Puteţi pune în locul geloziei orice altă trăire; invidie, ură, iritare, mânie, supărare, neâncredere, dezamăgire..Toate sunt umane, ne vizitează pe toţi uneori, sunt părţi din noi, care trebuie acceptate, nu atât pentru a fi vindecate, cât pentru că-n acceptare-i o stare de curgere, ceva ce le face să plece mai repede. Persistă ceea ce nu acceptăm. Rămâne lipită de noi orice trăire pe care o respingem. N-o vrem. N-o dorim. O detestăm. O alungăm.
Aşa că, a lupta cu negativitatea noastră poate însemna s-o acceptăm, pur şi simplu. Să acceptăm că-i în noi, nu doar s-o vedem la alţii. Dacă vedem toate relele la alţii e ceva greşit. Ceva ce ne determină să ne dezicem de noi înşine şi să ne ridicăm trufia, Egoul la înălţimi nebănuite. Dacă vezi ce rău e altul şi-ţi poţi permite să-l judeci înseamnă că te crezi mai bun decât el. Asta-i o capană; în felul acesta n-o să cunoşti smerenia.

Dacă te-ai smeri, ai înţelege, ai accepta că ai fost şi tu gelos, ai invidiat şi tu, ai detestat şi tu, ai trăit tot şuvoiul de trăiri negative pe care le vezi la alţii...Smerenia recunoaşte, Egoul judecă. Smerenia te duce la iubire, Egoul te duce la mândrie...Să fii pentru smerenie înseamnă să fii pentru dragoste şi dacă eşti pentru dragoste, uşile vieţii se deschid pentru tine diferit. Uşile existenţei se deschid în faţa omului care abandonează negativitatea interioară prin acceptarea ei ca parte a omului..Dar, pentru că schimbarea este singurul lucru care nu se schimbă, când accepţi gelozia, invidia sau iritarea ştii că ele au venit ca să plece..Nu rămân veşnic la cineva. Ele mai rămân doar dacă te concentrezi asupra lor, le respingi, te enervează. Altfel, destinul lor este să treacă...La fel ca norii, ca iarna, ca vara, ca soarele, ca ziua sau ca noaptea.

Cum facem să nu confundăm dragostea cu ura?

Articolul pe care l-am postat ieri avea ca scop să declanşeze în interiorul celor ce-l citesc o emoţie de recunoştinţă pentru toţi oamenii care v-au iubit, căci şi prin iubirea altora creştem. Creştem prin dragostea părinţilor noştri, a unor fraţi care cred cu tărie în noi, a unor prieteni care ne-au încurajat şi ne-au sprijinit emoţional sau prin ajutor direct. Dar dragostea celor din jur şi intenţiile lor frumoase nu sunt suficiente pentru a ne ridica, a ne duce către culmi ale exprimării noastre în viaţă; ele sunt puternice, dar esenţa succesului şi a împlinirii unui om stă în propria alegere de fiecare clipă.

Pentru a înţelege adevărul acestei afirmaţii, trebuie doar să privim oameni care au primit totul din familie; bani, sprijin, dragoste şi chiar o zestre genetică remarcabilă, dar care n-au mai fost motivaţi pentru lucruri frumoase. N-au reuşit mai mult şi n-au făcut-o pentru că ei au ales aşa. Iubirea şi sprijinul celor din jur sunt inutile dacă cel ce le primeşte nu-i spune "da" îngerului bun din el însuşi. Şi, aşa cum cele bune, inclusiv îngerii cerului sau Dumnezeu însuşi ar putea şoma lângă un om care alege să nu-i vadă, cele rele pot intra în şomaj dacă alegem să ne ascultăm îngerul cel bun.

Cheia evoluţiei noastre suntem noi înşine. Nici o iubire din lume, cât de mare ar fi ea, nu poate pătrunde într-un spirit care-o refuză, într-o inimă care o respinge, într-o minte care nu se poate gândi la iubire. De aceea iubirea din noi se declanşează în faţa iubirii din altul doar cu o condiţie; să fie în noi. Iar ca să ajungă în noi o asemenea iubire nu-i îndeajuns să ne iubească cineva. Totul începe de la alegerile noastre mărunte. În clipa în care alegem să fim recunoscători( şi asta am dorit cu articolul de ieri, să vă stimulez amintirile şi emoţiile frumoase pe care le-aţi trăit în trecut, aşa încât să simţiţi recunoştinţă, mulţumire şi gânduri frumoase pentru oamenii care v-au iubit), simţim şi iubirea. Iubirea şi recunoştinţa sunt legate între ele precum gemenii identici. Ele nu pot fi una fără cealaltă. Nu putem pretinde că iubim pe cineva dacă nu simţim recunoştinţa în relaţia cu acea persoană. Dacă nu percepem un dar minunat ce ne-a parvenit prin altul, nu simţim iubirea. Dacă nu avem în minte părţile frumoase ale oamneilor, calităţile lor, riscăm să-i dispreţuim, în vreme ce credem că-i iubim.

Şi iată cum răspund la întrebarea unei cititoare; "cum facem să nu confundăm dragostea cu ura"? De fapt, adesea le confundăm. Este o eroare involuntară, nimeni nu-i conştient în întregime de asta. Dar putem face şi unele reparaţii, iar ele încep cu puterea creierului, a sufletului, a fiinţei de a fi recunoscătoare.
Iată de ce vă recomand să practicaţi recunoştinţa pentru cele mai mărunte lucruri, pentru cele mai mici daruri, pentru cele mai neînsemnate frumuseţi care vin spre voi. Recunoştinţa este cheia care descuie uşa puterii noastre de a iubi. Recunoştinţa este sabia luminii, acea putere a adevărului, care - o dată strălucind în noi - are consecinţe minunate, deopotrivă în corp, în gînduri, în sentimente, ca şi în viaţa de zi cu zi. Veţi cunoaşte că iubiţi pe cineva atunci când veţi simţi recunoştinţa. În clipa de recunoştinţă nu încape ura, nu încape nimic rău, nu încape îndoiala sau teama. Şi asta se întâmplă pentru că uşa iubirii s-a deschis, iar acolo unde-i iubire nu mai ceri, ci...vrei să dai.

Pentru ca cineva te-a iubit

Dacă eşti o fiinţă minunată, înţeleaptă, dacă ai reuşit să ajungi într-un loc important, să cîştigi bani, să ai succes, să fii fericit, să creşti pe zi ce trece şi să fii apreciat, atunci ..mulţumeşte-le celor din jurul tău! Căci fără ca “un altul”, care crede în puterea ta de a reuşi, fără acela ce se gîndeşte la tine cu dragoste, fără acela ce te însoţeşte cu gîndurile sale de încredere, nu ai fi cel ce eşti. Nu ai fi reuşit ceea ce ai reuşit.

Fără dragostea şi încrederea ..celorlalţi, n-ai avea energia necesară pentru a ţine piept negativităţii inerente şi agresivităţii mentale a lumii înconjurătoare. Fiecare este bun atîta timp cît cineva crede cu toată fiinţa în bunătatea sa. Iubirea şi gîndurile frumoase ale celor din jur îţi construiesc fiecare clipă de existenţă, aşa cum gîndirea lor negativă, dispreţuitoare şi agresivă te ..duc către eşecul ce poate apărea sub povara acestor mentalizări. Oricine poate privi clar în experienţa sa de viaţă pentru a observa momentele în care a venit ..izbînda, or bucuria, clipa în care s-a ridicat pe sine şi a reuşit lucruri incredibile. Momentul acela este întotdeauna însoţit de o fiinţă…care a apărut în viaţa ta şi a crezut că “poţi”. Că poţi reuşi. Că eşti minunat şi capabil de tot ce-i mai bun. Un gînd de dragoste pe care cineva îl trimite către tine poate spulbera toată ura lumii înconjurătoare! Un gînd de încredere pe care cineva ţi-l trimite, crează în interiorul tău curajul, bucuria şi puterea de a lupta cu toate forţele ce ţi se opun.

Un gînd de dragoste este de milioane de ori mai puternic decît miliarde de gînduri de ură. Mulţumeşte-le celor ce s-au gîndit cu dragoste la tine de-a lungul vieţii şi mulţumeşte-le pentru că, graţie acestor gînduri, ai reuşit. Eşti cel ce eşti şi ai trecut cu bine peste încercările care au venit să te prăbuşească. Mulţumeşte-i celui ce te-a iubit atît de mult încît a crezut cu toată fiinţa că “poţi”, căci fără acest gînd de putere ce vine de la altul, care te iubeşte, tu nu poţi să te ridici. Puterea ta depinde de dragostea celor din jurul tău, cum puterea lor depinde de dragostea ta! Pentru că cineva te-a iubit, ai reuşit. ŞI, pentru că tu iubeşti pe cineva, şi el va reuşi. Mulţumeşte-le celor ce cred în tine, celor ce te încurajează şi celor ce se gîndesc la tine cu dragoste şi pune toată dragostea şi toată bucuria în gîndurile tale, pentru ca viaţa ta să înflorească şi lumina ta interioară să prospere. Tu construieşti lumea cu gîndurile tale, iar lumea te construieşte cu gîndurile ei. ŞI, pe măsură ce vei înţelege taina acestei “construcţii” interioare, vei înţelege că eşti bun pentru că cineva a crezut în bunătatea ta. Eşti blînd pentru că cineva te-a văzut într-o zi blînd. Eşti puternic pentru că cineva a observat în taină, poate, puterea ta. Eşti iubitor pentru că cineva a crezut în puterea ta de a iubi. ŞI, asemenea celui ce a crezut a tine, crezi, gîndeşte şi dăruieşte şi tu altuia..forţa de a-l face frumos şi mai bun, puternic, or înţelept. Trimite un gînd de iubire ..celuilalt şi vei vedea, apoi, cum gîndul tău îl face iubitor. ŞI, cînd vei şti cît de mult contează gîndul, nu vei avea destule cuvinte pentru a-i mulţumi celui ce te-a iubit şi ţi-a dat puterea de a fi cel ce ai reuşit să fii.

Fericirea ca si suferinta

Poporul roman - în înţelepciunea sa minunată - a ivit zicala “rîzi a rău”, care exprimă căderea sufletului din fericire direct în durere..În lumea noastră, “orice lucru se poate transforma în contrariul său”, aşa încît dăm din rîs în plîns şi invers, din iubire în ură, din putere în slăbiciune, din puritate în păcat! Sentimentele opuse – ne spun fizicienii – generează aceeaşi undă. Undele iubirii devin asemănătoare cu cele ale urii, iar undele frumuseţii se fac la fel ca şi cele care exprimă urîţenia..ŞI atunci este de la sine înţeles că, depăşind un anume prag al trăirii, ceea ce noi credem a fi bine sau rău se confundă pînă la asemănare. Universul psihologic pare a fi conceput în aşa fel încît să ne putem mişca “creativ” numai între extreme, nu şi dincolo de ele.

Cînd depăşim pragul critic al fericirii, legea polarităţii ne poate duce în extrema cealaltă, unde fericirea şi suferinţa sunt unul şi acelaşi lucru..Ele vibrează identic, desenează o undă continuă, ceea ce înseamnă că - la nivelul cel mai profund noi resimţim prea multă fericire ca prea multă suferinţă şi invers..Fericirea în exces, ca şi suferinţa în exces apar ca stări capabile să dezechilibreze universul. Legea polarităţii le transformă, însă, într-o figură vibratorie unică, marcînd un prag critic care ne indică nivelul de inteligenţă al naturii şi capacitatea ei de a-şi menţine echilibrul prin “Lege”. De aceea marile fericiri se strivesc sub paşii unor întîmplări care ne transportă într-un mare Iad. Inteligenţa naturii ne îmbie să ne manifestăm “cu fericire extremă” în timp ce o nefericire extremă se întîmplă undeva, într-un colţ de lume, unui om iubit sau apropiat nouă..Înainte de a auzi veşti dureroase, putem fi transportaţi în fericire pentru a ne familiariza cu “undele” care-i dau celui drag nouă durerea. Polaritatea nu se manifestă doar în interiorul nosutru, cît şi în viaţa de zi cu zi.

ŞI, pentru că trăirile opuse apar în planul subtil ca unde asemănătoare, este de la sine înţeles de ce găsim în suferinţă o plăcere perversă. De ce ne ţinem după ea cu mintea, cu sentimentele şi de ce ne găsim continuu scuze pentru a nu ne simţi bine! Suferinţa şi fericirea arată exact la fel în planul trăirii; starea de bine, însă, nu ne oferă nimic spectaculos..Nu ne transportă peste pragul critic al experienţei interioare şi, ca urmare, ea apare în trăirea noastră ca o ştire obişnuită despre vreme..Noi, însă, adorăm spectaculosul la nivel psihologic. El ne energizează prin surpriză..iar surpriza lucrează în corpul nostru prin suplimentarea nivelului de adrenalină, prin suplimentarea cortizolului, or a endorfinelor. Dacă ne permitem să suferim prea mult, or găsim continuu cauze de suferinţă, fie în ceilalţi , fie în noi înşine, poate fi pentru că suferinţa ne energizează şi ne dă sentimentul profund (dar neconştientizat) că trăim..fericirea. La nivel conştient suntem nefericiţi, dar în adîncurile fiinţei noastre..este ca şi cum am fi fericiţi. Paradoxul dispare în structurile cele mai profunde ale materiei sau în structurile cele mai profunde ale energiei. Numai cînd putem fi conştienţi de faptul că ne energizează suferinţa, putem alege să ne simţim mai bine, indiferent de ceea ce aleg cei din jurul nostru.

Nevoia de "a practica" iubirea

Nu este nimic ce nu este despre iubire, indiferent că vorbim despre ziua cenuşie de afară, despre picurii de ploaie, despre relaţiile noastre sau despre copii şi flori. Totul se întâmplă în iubire, dar noi nu suntem conştienţi de asta. Fiecare lucru de afară ne trezeşte o trăire în interior şi acea trăire este, pluteşte, respiră, devine vie în marea "iubire divină".

Întreaga existenţă este "despre iubire"!


Astăzi am o dispoziţie foarte romantică; vremea de afară mă predispune la poezie, dar nu mă îndepărtează complet de nuanţele concretului, ale exteriorului. Am ascultat mai înainte pe Facebook o emisiune a părintelui Eugen Tănăsescu(Arhiepiscopia Tomisului) despre "omul exterior" în viziunea Apostolului Pavel. Mi-a plăcut acolo expresia "a fi tăiat împrejur, dar împrejurul inimii".
Mă gândesc că asta înseamnă a avea acces la omul frumos, la omul duhovnicesc, la omul capabil de iubire, dar nu la alt om, ci la cel din tine, la omul lăuntric.


Nu se poate imagina iubirea altfel, iubirea fără să iubeşti tu. Iar să iubeşti tu trebuie să fie o experienţă, să intre în această experienţă, să intre în existenţă. MI-am petrecut mulţi ani căutând, citind, trăind, într-o febrilă căutare de sine, adesea mai grea decât un urcuş pe Everest, pentru a înţelege - în cele din urmă - că tot ce căutam era aproape..Ceea ce vroiam să vindec era viu, în existenţa imediată. Era tot ce mă chinuia în relaţiile cu cei apropiaţi, în problemele de viaţă de aici, în fiecare poveste măruntă din viaţa de zi cu zi. Am înţeles decisiv că mă pot ruga într-o biserică, pot da mii de acatiste, pot face sumedenii de meditaţii, dar - dacă am ieşit din aceste momente şi am urât apoi, nimic n-am făcut. Dacă m-a rănit cineva şi n-am iertat, degeaba toate rugăciunile. Dacă m-a respins cineva şi asta mă răscoleşte până la dorinţa de răbunare, degeaba..
Iubirea mea, a ta, trebuie să intre existenţă şi nu o poate face fără tine. Nu poate rămâne o experienţă în cuvinte frumoase, ea are nevoie de exprimare. De decizia ta de a renunţa la orice te împiedică să iubeşti.
IUbirea este puterea transformatoare a existenţei cu o condiţie; să devină o practică. S-o practici intenţionat, conştient, în toate situaţiile, în toate relaţiile, în tot ce ţi se întâmplă zi de zi.

Iată că astăzi, iubind aceşti mărunţi şi tomnatici picuri de ploaie, acest cer cenuşiu de afară, acest afară...aparent apăsător, am întins mâna către un strop de bucurie, care m-a ajutat să mă concentrez asupra nevoii umane de a practica iubirea mai mult decât a vorbi despre ea...