Dacă un fulg de zăpadă ar căuta ..explicaţii!

Dacă eşti tentat să treci fiecare gest, fiecare sentiment, or întâmplare prin filtrul gândirii şi al logicii, te trezeşti - fără să ştii de ce şi cum s-a întîmplat aşa - într-un soi de labirint al explicaţiilor. Înţelegi atunci că drumul prin logică şi raţiune te-a dus într-un soi de şuvoi existenţial iraţional, unde ţi se cere să abandonezi - în primul rînd – tendinţa de a explica totul. Barca de salvare îţi cere să te abandonezi valurilor, unei voinţe care există şi străluceşte cu graţie printre furtuni, ca şi prin vitalitatea curcubeurilor. Dacă un fulg de zăpadă s-ar opri din mersul lui în aer, pentru a se întreba: “oare unde mă duc eu, oare de ce n-am Mercedes?”, ordinea fulgilor s-ar tulbura profund. S-ar tulbura ordinea întregii naturi şi a vieţii. Prea multe explicaţii şi prea multă logică omenească tulbură ordinea sentimentelor, ducîndu-ne alandala, dintr-un labirint în altul şi dintr-o covîrşitoare senzaţie de deprimare în alta.

Explicaţiile noastre trebuie să conţină întotdeauna puterea sentimentului iubirii pentru ca ele să hrănească, să dăruiască şi să cuprindă esenţa “tare” a universului. Cînd iubirea a învăluit raţiunea, explicaţiile au traversat timpurile şi au devenit teorii măreţe, filozofii extraordinare, care au acompaniat viaţa omului şi sufletul său. Tot ce s-a născut din iubire şi a avut ca scop iubirea pentru oameni a devenit hrănitor pentru fiinţa umană şi a dus la evoluţie. Procesul acesta are loc şi la nivelul nostru, în fiecare zi. Dacă alergăm după explicaţii doar pentru a ne face un podium, or pentru a ne ridica în slăvi deşteptăciunea, dar nu însoţim acestea cu dragostea noastră, ne trezim într-un univers steril şi încurcat.

Enigma se rezolvă întotdeauna înţelegînd că viaţa nu ne cere atît să cunoaştem, cât să iubim. Nu să ştim drumul, cât să mergem. Nu să vorbim despre viaţă, cât să trăim. Dar pe toate, absolut pe toate să le facem cu dragoste. Să cunoaştem cu dragoste, pentru a o ajuta să crească în inimile celorlalţi. Să mergem pe drumul nostru cu dragoste şi să trăim cu dragoste. Atunci când ne închinăm logicii omeneşti, uităm de sentimente, or amestecăm gândirea cu sentimentele şi rezultatele ne fac adesea să credem că în lume nu există fericire..

Îţi dau inima mea, îţi dau iubirea mea

Erik Berglund, un minunat iniţiat, care le cântă îngerilor la harpă şi o face şi în România de câţiva ani încoace, are o meditaţie extraordinară, în care se repetă continuu expresia 'Îţi dau inima mea/ Îţi dau iubirea mea'! Îmi amintesc că, odată, când am făcut această meditaţie cu Erik Berglund, aduceam în memorie chipul unor persoane 'speciale, a unor oameni care însemnau ceva pentru mine, dar însemnătatea nu era reciprocă! Le-am dat 'iubirea şi dragostea mea' imaginar acelor oameni, repetând în sinea mea cuvintele lui Erik, pe care le şi simţeam cu adevărat. De atunci, mă trezesc uneori spunând chiar aşa, când nu sunt în meditaţie, 'îţi dau inima mea/îţi dau iubirea mea'. De atunci, de când am făcut meditaţia aceasta cu Erik Berglund, a trecut ceva vreme. Una dintre persoanele cărora mă adresasem în imaginaţie a dispărut din viaţa mea complet, iar alta s-a apropiat mai mult, mai frumos şi mai profund.
Uneori dorinţele noastre conştiente nu reflectă adevărul şi nu corespund dorinţelor şi nevoilor noastre adevărate. Ni se pare că ne dorim un om anume în viaţa noastră, ni se pare că depindem de o slujbă, de o situaţie şi sfârşim prin a ne perpeli în vise şi aşteptări...fără sfârşit. Uneori vrem aproape de noi oameni care nu ne vor aproape de ei şi asta nu pentru că ne-ar lipsi ceva, nu pentru că n-am merita să fim iubiţi sau apreciaţi, ci pentru că - pur şi simplu - avem nevoie de experienţe de viaţă diferite de experienţele necesare celuilalt. Chiar simpla experienţă a respingerii cuiva este 'experienţa de care avem nevoie' şi ea se produce în relaţia cu persoana. Se produce, se consumă şi...gata; omul dispare, îşi urmează viaţa şi caută propriile învăţături...prin alte şi alte relaţii(aici nu vorbesc doar de relaţiile de dragoste, ci de toate felurile de relaţie).
Tot ce ni se întâmplă poartă pecetea numită 'experienţă'. Tot ce ni se întâmplă se leagă de emoţie, de trăire, de sentiment, de gândire. Totul are un sens, fie că vine sau pleacă de la noi. Totul se întâmplă în scopul învăţării şi a înregistrării experienţei sub forma unei emoţii. Dacă există oameni care ne resping, chiar asta-i treaba lor; ei ne pot învăţa cum să le spunem 'îţi dau inima mea, îţi dau iubirea mea', în loc să-i urâm, să-i judecăm, să-i credem incapabili de dragoste sau de prietenie. Dacă poţi spune;'Îţi dau inima mea, îţi dau iubirea mea' celui ce nu-ţi dă nimic din ceea ce aştepţi, dacă poţi rămâne senin în faţa respingerii şi poţi accepta lecţia plecării cuiva din viaţa ta fără să ai resentimente, atunci poţi să fii fericit. Eşti vindecat emoţional şi eşti liber de ...dorinţă. Vindecat de ataşament sau de trăirile negative ce se pot ivi în tine atunci când viaţa nu ia cursul pe care îl visezi sau îl vezi bun pentru tine.
Dă-i inima ta şi dă-i dragostea ta oricui vrea să plece. Vei vedea că libertatea ta interioară aduce în lumină adevărul; cei ce vor să fie lângă tine, vor veni încetul cu încetul. Iar cei ce au alte dorinţe şi nevoi vor pleca..de la sine. Nu trebuie să lupţi, să te zbaţi şi să respingi, cât...să eliberezi ataşamentul sau emoţiile negative. Şi o poţi face şi prin aceste frumoase cuvinte;
'Îţi dau inima mea
Îţi dau iubirea mea'..

Scrisoare pentru 'Omul bun'

Gândurile bune pe care am intenţionat să vi le trimit în scris de Crăciun au rămas în 'intenţie', dar - într-un fel sau altul - ele s-au transmis în cîmpurile energetice şi într-o zi, când veţi avea nevoie, când nu va fi Crăciun, dar va fi - poate - o altă sărbătoare, s-ar putea să le ascultaţi în propria  minte ca pe nişte gânduri personale! Cam aşa lucrează existenţa, lucrează în moduri pe care nu le cunoaştem, încă, prin metode riguroase, ştiinţifice, dar câte cunoştinţe, câte daruri şi câtă lumină ne-au însoţit de mii de ani prin revelaţiile marilor înţelepţi! Aceasta este una dintre 'revelaţii'; faptul că gândurile şi trăirile noastre sunt imprimate ca într-o carte nevăzută( dar una pe care anumiţi oameni o pot accesa conştient şi-i pot vedea conţinuturile) în întregul univers. Un cititor talentat le poate accesa, le poate vizualiza şi le poate înţelege. Şi noi facem aceasta într-un fel sau altul, dar nu suntem conştienţi.
Şi noi transmitem în cronica akaşă, cum recepţionăm din ea acele gânduri şi trăiri, specifice nivelului de conştiinţă la care suntem momentan. Multe lucruri frumoase, multe stări minunate ne-ar putea aştepta în spaţiul nevăzut al ideilor universale; ar trebui doar să ne ridicăm vibraţia, să ne cizelăm fiinţa, să ne pozitivăm în aşa fel încât să ne putem pune creierele pe aceeaşi frecvenţă cu frumuseţea, cu iubirea şi, de ce nu, chiar cu genialitatea. Pe măsură ce gândim mai mult, mai consistent, cu mai mare acurateţe şi îndrăzneală la frumos, la bine, la iubire, la toate valorile creatoare ale vieţii, vibraţia noastră creşte, iar creierul intră în armonie cu energia universală. În acelaşi timp, întâmplările vieţii tind să ia forma acestor noi gânduri, idei şi sentimente, care ne reflectă starea interioară.
O asemenea transformare necesită timp, atenţie, concentrare şi, înainte de toate, intenţia, dorinţa şi decizia noastră de a fi mai frumoşi, mai buni şi, de ce nu, diferiţi de mulţi alţii. Când spun 'diferiţi', mă gândesc la o etapă provocatoare, puternică, o perioadă în care ideile lumii întregi nu se mai potrivesc cu ale noastre, ceea ce ne poate sugera faptul că ne aflăm în conflict cu lumea. Putem suporta mai greu vibraţiile joase, cele de permanentă critică, de judecată, de mânie şi derută, de suferinţă şi bârfă, specifică vieţii de zi cu zi şi, în acelaşi timp, asta ne poate duce către o stare de izolare. Poate-i paradoxal sau ciudat, dar bunătatea autentică nu-i atât de căutată pe cât se crede. Pare straniu, dar oamenii nu sunt interesaţi atât de mult de metodele de vindecare a sufletului pe cât ar părea, cum nu sunt nici atât de mulţi căutători ai adevărului. Dimpotrivă, ocolim inconştient adevărul în atât de multe ocazii şi privinţe (am spus inconştient, deci nu-i vinovat cineva pentru asta!) încât minciuna învelită în straie provocatoare, senzaţionale sau 'uşoare' ne pare mai la îndemână şi mai plăcută. Unul dintre dureroasele adevăruri ale experienţei noastre este acela că nu există un 'panaceu' pentru probleme, nu putem lua o pastilă mentală şi cu asta să vindecăm sărăcia, suferinţa mentală şi emoţională. A te cunoaşte pe tine şi a deveni 'creştin', adică un om bun(căci, aşa cum a spus Isus, pâgânismul este o stare de răutate şi incapacitatea de a-i iubi pe cei ce te deranjează) este, poate, obiectul căutărilor noastre spirituale. Este ceea ce vrem să devenim, este ceea ce ne dorim să fim, este ceea ce ne transformă minţile până acolo unde ne punem în rezonanţă cu universul ideilor frumoase şi cu universul întâmplărilor cel puţin la fel de frumoase. Dacă vă aflaţi în căutarea de sine, dacă vă doriţi să cunoaşteţi mai mult, să înţelegeţi mai mult despre tainica alcătuire a fiinţei voastre, atunci nu aveţi de căutat altceva decât 'bunătatea'. Pare simplu, dar nu-i aşa. Când îţi iei privirea de la lume şi când îţi retragi degetele acuzatoare, care arătau lumea drept cauză a suferinţei tale, ajungi în punctul cel mai grozav şi dureros, în care înţelegi că trebuie să-ţi asumi responsabilitatea pentru viaţă. Şi trebuie să fii bun în tine, îndiferent dacă cineva recunoşate bunătatea ta sau nu. Tu eşti, deja, bun, dar - până când ajungi la trăirea aceasta - te aşteaptă o confruntare coleşitoare cu propria ta minte, care te acuză, cu lumea, care te poate acuza, violenta sau ridiculiza. Dacă poţi să-ţi păstrezi bunătatea când totul pare lipsit de bunătate, dacă poţi zâmbi când totul pare scufundat, dacă poţi lumina când pare că..întunericul te copleşeşte, atunci poţi spune că ai ajuns să te cunoşti pe tine ca pe 'omul cel bun'!
Vă doresc un an 'bun', pe drumul către 'omul bun' care sunteţi. Vă mulţumesc pentru că mă căutaţi, dar - mai ales- pentru că vă căutaţi.
Vă doresc 'La mulţi ani fericiţi'!
Cu toată dragostea,
Maria

Calea către Omul din noi şi calea către Dumnezeu

Da, Verde si Violet sunt două persoane diferite. Faptul ca mi-au scris in aceeaşi zi, la distanţă de o jumătate de oră este semnificativ cu adevărat. Asta-i ceea ce se numeşte 'sincronicitate'; aranjamentul Divin sau ceea ce leagă Dumnezeu prin oameni pentru a transmite un mesaj..
Şi mai interesant devine totul şi în directă legătură cu 'poveştile inimilor' noastre prin faptul simplu că Verdele este culoarea inimii. Verdele este culoarea Ceakrei Inimii, cea care - o dată deschisă - ne face să simţim Iubirea aşa cum nu putem s-o facem altfel. Deschiderea Inimii este un eveniment major al vieţii unui om, căci aceasta-i deschiderea care ne comută preocupările de la Omul carnal, de la componenta fizică a existenţei, la aceea spirituală, la Dumnezeu şi la Iubire. Fata cu numele 'Verde Ursuz' este în mod deosebit preocupată de iubire şi are întrebări interesante, cărora le-aş putea răspunde şi o voi face în mai multe feluri, inclusiv acum.
Legătura inimii cu mintea este un eveniment şi mai măreţ, şi mai grandios decât deschiderea inimii, căci asta presupune şi deschiderea celei de-a şaptea ceakras, a capului. Legătura noastră cu Tatăl, cu Dumnezeu se face prin deschiderea acestei ceakre, iar legătura dintre Verde şi Violet arată deschiderea noastră spirituală pe nivelurile superioare, adică inimă - minte sau iubire umană - iubire divină. Când Verde şi Violet apar una lângă alta înseamnă că iubirea umană şi iubirea divină sunt una lângă alta sau acesta-i drumul, aceasta-i calea pentru noi toţi. Poate că aceasta-i calea care ni se sugerează acum, prin sincronicitatea amintită, prin prezenţa lui Verde lângă Violet.
Fie să avem puterea de a iubi, căci atunci când iubirea inimii este puternică, gândurile izvorâte din inimă sunt acceptate necondiţionat de către minte. Prin iubire ni se luminează mintea, ni se elevează gândurile şi drumul vieţii noastre capătă un sens pe care nu-l putem înţelege, nu-l putem găsi şi nici construi privind viaţa doar prin ochelarii mărunţi ai materialităţii. Iubirea ne ghidează, ne sprijină, ne luminează drumul şi ne ascute intuiţia. Dacă avem iubire în noi înşine, avem totul. Dacă nu simţim noi înşine iubirea, dacă nu facem din ea un fel de a fi în toate situaţiile vieţii şi ne pierdem..în vibraţiile joase ale conştiinţei de masă, şi întreg Universul de ne-ar iubi, ar fi degeaba. Să fie iubire în noi, aceasta-i calea către Omul din noi şi calea către Dumnezeu.

Verde si Violet

De multa vreme ma gandesc sa activez cumva blogul, dar imi lipsea ceva pentru..inceput. Aveam nevoie de un impuls si el a venit..A venit sambata, cand am primit doua comentarii frumoase, aproape unul dupa altul..
Unul era de la 'Verde'...
Celalalt era de la 'Violet'...
M-am amuzat mai intai la gandul ca aceeasi persoana imi scrisese cu numele a doua 'culori'. Am accesat culorile si am gasit doua bloguri diferite, interesante, cu un continut plin de sensibilitate. Nu sunt prea priceputa in cele ale 'Internetului' si n-am inteles daca 'Verde' este 'Violet' si invers. Dar, recunosc ca ar fi de-a dreptul interesant, frumos si sincronistic sa fie doua 'culori', care mi-au scris una dupa alta. Daca 'Verde' si 'Violet' sunt culorile aceleiasi fiinte tot am pentru ce sa-i multumesc: m-a impulsionat sa scriu pe blog. Sa gasesc 'inceputul', caci uneori sa incepi un lucru este...mai greu decat orice continuare..Si, daca am inceput cu cele doua culori, una a inimii(verde), alta a capului(violet) poate ca cineva de dincolo de noi sugereaza ce avem de facut; o legatara intre inima si minte. O legatura intre verde si violet. Oare avem cu totii nevoie sa facem legatura dintre inima si minte? Ce spuneti?
Multumesc, dragi culori 'Verde si Violet'. Mesajul vostru 'subtil' este ata de frumos!

Postul pentru suflet

Sfântul Ioan Gură de Aur a spus că-i uşor să te abţii de la mâncare, “dar e mai greu să-l ierţi pe altul pentru răul pe care ţi l-a făcut, e mai greu să nu răsplăteşti cu rău pe acela care ţi-a făcut rău şi-i greu să nu-i întorci altuia vorba urâtă”. Iar Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă să nu postim doar ca să ne curăţăm trupul, căci “îngerii, păzitorii vieţii noastre, stau cu plăcere lângă cei care-şi curăţă sufletul cu post”.
Iată că sfinţii vorbesc despre cele două mari virtuţi ale postului: curăţarea sufletului şi a trupului, dar tot ei ne spun că postul pentru suflet este taina pe care-o avem de dezlegat, de înţeles şi, mai ales, de practicat atunci când vorbim despre post. Postul pentru suflet este însoţit de îngerii păzitori ai vieţii, iată ce taină minunată ne-au dezvăluit sfinţii. Postul pentru suflet înseamnă “să ierţi”. Postul pentru suflet înseamnă să nu-i întorci altuia răul. Postul pentru suflet înseamnă să nu întorci vorba rea către cel care ţi-a spus-o. Postul pentru suflet înseamnă să nu mai hrăneşti mintea cu gânduri distructive, să nu mai ripostezi cu emoţii negative la ura altuia şi să renunţi, în acelaşi timp, la comportamentele născute din trufie, mândrie sau ură. Să te îngrijeşti de sentimentul tău, de gândul tău, de emoţiile tale, ca şi de comportamentele tale; iată ce înseamnă postul pentru suflet, cel însoţit de îngerii păzitori ai vieţii.
Acesta-i cel mai greu post şi încă unul care nu trebuie musai legat de “vremea postului de mâncare”, căci nu se poate să te scufunzi în răutăţi nenumărate zi de zi şi, când începe postul, să devii un om bun.
Drumul către omul bun din noi înşine este, poate, cea mai puternică, cea mai provocatoare şi mai grea dintre toate alegerile vieţii. Pe de o parte, greul se naşte din faptul că lumea care ne înconjoară pare a trăi pe coordonate opuse bunătăţii. Că succesul omenesc pare a veni tocmai dintr-un surplus de inteligenţă închisă în bălăriile urii, ale agresivităţii şi ale îndrăznelii diabolice. Viaţa pare rânduită invers îndemnurilor pe care ni le repetă sfinţii şi binele omenesc pare a fi aşezat tocmai pe partea opusă a potecii sufletului bun.
Dificultatea “postirii pentru suflet” se mai naşte şi din faptul că pentru orice fiinţă omenească-i la îndemână să simtă, să gândească, să vorbească şi să facă rău, pe când pentru bunătate ai nevoie de efort, de căutare, de înţelegere, de lupta cu ispita, de acceptarea înfrângerilor în planul Eului omenesc, de surparea mândriei şi de nenumărate renunţări. Drumul omului către sufletul său curat este presărat cu ciulini, cu mărăcini, cu obstacole, cu încercări şi eforturi pe care nu le putem face fără ajutor divin. Postul pentru suflet este însoţit de îngeri mângâietori, dar şi de demoni care ne atacă, aşa cum spun sfinţii părinţi. Şi ei nu ne atacă altfel decât prinzându-ne mintea, inima şi fapta în emoţii distructive, în sentimente tulburătoare, în gânduri negative, în resentimente şi-n fapte urâte.
A posti pentru suflet este, în fapt, o atitudine umană şi este însăşi starea naturală, normală a omului. Postul pentru suflet nu trebuie ţinut doar în timpul postului pentru trup, cât în fiecare zi a existenţei noastre, după înţelegerea, priceperea şi nivelul nostru de putere. Nu spune nimeni că omul trebuie sau poate fi perfect. Nu spun nici sfinţii, nici Iisus n-a spus că omul este un sfânt ori că viaţa îi dă cuiva prins în vârtejurile ei prilejul să vieţuiască în desăvârşire.
Dar a încerca să fii puţin mai bun decât ieri înseamnă mult mai mult decât a lăsa răul să curgă nestingherit prin tine. A ţine post înseamnă, iată, “să ierţi, să nu întorci fapta rea şi să nu întorci vorba urâtă!”. Aceste trei virtuţi ale postirii pot intra în experienţa vieţii de zi cu zi împreună cu postul de mâncare. Probabil că am putea să le ţinem măcar în minte şi-n suflet, am putea să le practicăm intenţionat în perioada următoare şi, chiar dacă eşuăm uneori, chiar dacă alteori suntem încercaţi să abandonăm, încercarea şi dorinţa înseamnă mai mult decât nimic.

"Leacul care-mi trebuieşte mie"...

"Să ne imaginăm acum că oamenii bogaţi, inteligenţi şi talentanţi alcătuiesc coroana unui arbore. Poporul este trunchiul acestui arboare. Cantitatea de iubire în suflet care-i permite omului să fie religios, moral, să se simtă părticică a lumii şi alături de ceilalţi oameni, această cantitate de iubire reprezintă rădăcinile arborelui. Şi dacă arborele poate muri din cauza activităţii insuficiente a rădăcinilor, se va rări, în primul rând, coroana lui", spune Serghei Nicolaevici Lazarev în cartea "Diagnosticarea Karmei - Dialoguri".

Iubirea este rădăcina unui popor, iar oamenii talentaţi şi inteligenţi sunt vârfurile şi ramurile frumoase ale arborelui. Când un popor îşi urăşte talentele şi îşi dezapreciază inteligenţele înseamnă că rezerva de iubire care asigură viaţa arborelui... începe să apună. Ca o consecinţă automată a devalorizării şi a urii, încep să moară, să dispară, să... intre în umbră şi-n dizgraţie valorile, talentele, inteligenţele, adică cei mai buni dintre oameni. "Iubirea este cea care-i permite omului să fie moral, religios şi să se simtă o părticică a lumii", spune Lazarev. Aşadar, când moare o coroană (cu mult timp înainte de a fi vremea firească sau bătrâneţea... sa), când dispare un talent, când... intră în umbră sau în dizgraţie un om bogat, care şi-a construit bogăţia din aceeaşi sursă a rădăcinii arborelui, sufletul unui popor întreg nu mai hrăneşte arborele cu iubire. Poate că de aceea a spus mesianic Adrian Păunescu: "Iar leacul care-mi trebuieşte mie/ E ca ceilalţi să fie vindecaţi", consfinţind legătura sa cu rădăcinile şi cu trunchiul arborelui!

Sufletul deznădăjduit al unui popor, tristeţile, agresivitatea, ura sau egoismul afectează iubirea şi, prin aceasta, moralitatea, sentimentul religios şi sentimentul comuniunii cu ceilalţi. Trăirile dureroase ale unui popor deznădăjduit devin hrană pentru... coroana arborelui. Atunci când hrana este nocivă, ea intoxică arborele şi asta duce la moartea... celor mai frumoase dintre coroane. Vindecarea coroanei care se usucă devine posibilă, aşa cum a intuit poetul, doar prin reîntoarcerea sufletului colectiv la iubire. "În ultimile decenii am uitat că trebuie să cheltuim mai multă energie pentru a acumula iubire şi a tinde către Dumnezeu. Toate forţele au fost irosite pentru plăceri, dezvoltarea senzualităţii, a capacităţilor şi a intelectului. În prezent suntem martorii unui proces în care arta fără iubire ne omoară sufletele, orientându-le către sex, dorinţă şi agresivitate", atrage atenţia Lazarev.

Aşadar, când ne dispar coroanele, ni se arată semnul clar al căderii noastre din iubire. Ni se arată că suntem tulburaţi. Moartea sau ţinerea în umbră a celor mai buni, dispariţia şi devalorizarea, incapacitatea de a-i observa şi a-i iubi, ba chiar dorinţa de a-i distruge când sunt vii sunt semnele unei boli grave a sufletului. Asistenţa medicală nu ne poate vindeca lipsa de iubire şi deznădejdea, dar revenirea noastră la dragostea pentru valoare, moralitate şi religiozitate ne poate vindeca de ură şi ne poate readuce împreună, în starea de graţie, care poate revigora întregul arbore. Grija faţă de talent, dragostea şi aprecierea celor mai buni sunt trăiri care hrănesc... o lume întreagă şi fac posibilă continuitatea unui popor! Iubirea se transformă în arta poetului, a creatorului inspirat. Iubirea se transformă în invenţia celui inteligent. Iubirea se transformă în banii celui... bogat. Iubirea se transformă în... filozofie şi în tot ce se întoarce apoi spre popor sub forma bunăstării şi a ajutorului pentru viaţă. Suntem legaţi între noi precum... rădăcinile, tulpina şi coroanele unui arbore şi de aceea depindem unii de alţii, iar binele nostru depinde... de binele celorlalţi. Când pierdem o coroană mare, tristeţea colectivă dezvăluie în mod precis şi corect... dimensiunea pierderii. Apoi, aceeaşi pierdere ne arată ce avem de îndreptat în sufletul nostru pentru ca arborele care suntem să renască şi să-şi crească iarăşi... coroane frumoase. Ura ne omoară vârfurile, iubirea ni le ţine în viaţă. Noi alegem dacă ne ucidem inconştient... vârfurile sau alegem să le vindecăm!