Postul pentru suflet

Sfântul Ioan Gură de Aur a spus că-i uşor să te abţii de la mâncare, “dar e mai greu să-l ierţi pe altul pentru răul pe care ţi l-a făcut, e mai greu să nu răsplăteşti cu rău pe acela care ţi-a făcut rău şi-i greu să nu-i întorci altuia vorba urâtă”. Iar Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă să nu postim doar ca să ne curăţăm trupul, căci “îngerii, păzitorii vieţii noastre, stau cu plăcere lângă cei care-şi curăţă sufletul cu post”.
Iată că sfinţii vorbesc despre cele două mari virtuţi ale postului: curăţarea sufletului şi a trupului, dar tot ei ne spun că postul pentru suflet este taina pe care-o avem de dezlegat, de înţeles şi, mai ales, de practicat atunci când vorbim despre post. Postul pentru suflet este însoţit de îngerii păzitori ai vieţii, iată ce taină minunată ne-au dezvăluit sfinţii. Postul pentru suflet înseamnă “să ierţi”. Postul pentru suflet înseamnă să nu-i întorci altuia răul. Postul pentru suflet înseamnă să nu întorci vorba rea către cel care ţi-a spus-o. Postul pentru suflet înseamnă să nu mai hrăneşti mintea cu gânduri distructive, să nu mai ripostezi cu emoţii negative la ura altuia şi să renunţi, în acelaşi timp, la comportamentele născute din trufie, mândrie sau ură. Să te îngrijeşti de sentimentul tău, de gândul tău, de emoţiile tale, ca şi de comportamentele tale; iată ce înseamnă postul pentru suflet, cel însoţit de îngerii păzitori ai vieţii.
Acesta-i cel mai greu post şi încă unul care nu trebuie musai legat de “vremea postului de mâncare”, căci nu se poate să te scufunzi în răutăţi nenumărate zi de zi şi, când începe postul, să devii un om bun.
Drumul către omul bun din noi înşine este, poate, cea mai puternică, cea mai provocatoare şi mai grea dintre toate alegerile vieţii. Pe de o parte, greul se naşte din faptul că lumea care ne înconjoară pare a trăi pe coordonate opuse bunătăţii. Că succesul omenesc pare a veni tocmai dintr-un surplus de inteligenţă închisă în bălăriile urii, ale agresivităţii şi ale îndrăznelii diabolice. Viaţa pare rânduită invers îndemnurilor pe care ni le repetă sfinţii şi binele omenesc pare a fi aşezat tocmai pe partea opusă a potecii sufletului bun.
Dificultatea “postirii pentru suflet” se mai naşte şi din faptul că pentru orice fiinţă omenească-i la îndemână să simtă, să gândească, să vorbească şi să facă rău, pe când pentru bunătate ai nevoie de efort, de căutare, de înţelegere, de lupta cu ispita, de acceptarea înfrângerilor în planul Eului omenesc, de surparea mândriei şi de nenumărate renunţări. Drumul omului către sufletul său curat este presărat cu ciulini, cu mărăcini, cu obstacole, cu încercări şi eforturi pe care nu le putem face fără ajutor divin. Postul pentru suflet este însoţit de îngeri mângâietori, dar şi de demoni care ne atacă, aşa cum spun sfinţii părinţi. Şi ei nu ne atacă altfel decât prinzându-ne mintea, inima şi fapta în emoţii distructive, în sentimente tulburătoare, în gânduri negative, în resentimente şi-n fapte urâte.
A posti pentru suflet este, în fapt, o atitudine umană şi este însăşi starea naturală, normală a omului. Postul pentru suflet nu trebuie ţinut doar în timpul postului pentru trup, cât în fiecare zi a existenţei noastre, după înţelegerea, priceperea şi nivelul nostru de putere. Nu spune nimeni că omul trebuie sau poate fi perfect. Nu spun nici sfinţii, nici Iisus n-a spus că omul este un sfânt ori că viaţa îi dă cuiva prins în vârtejurile ei prilejul să vieţuiască în desăvârşire.
Dar a încerca să fii puţin mai bun decât ieri înseamnă mult mai mult decât a lăsa răul să curgă nestingherit prin tine. A ţine post înseamnă, iată, “să ierţi, să nu întorci fapta rea şi să nu întorci vorba urâtă!”. Aceste trei virtuţi ale postirii pot intra în experienţa vieţii de zi cu zi împreună cu postul de mâncare. Probabil că am putea să le ţinem măcar în minte şi-n suflet, am putea să le practicăm intenţionat în perioada următoare şi, chiar dacă eşuăm uneori, chiar dacă alteori suntem încercaţi să abandonăm, încercarea şi dorinţa înseamnă mai mult decât nimic.

"Leacul care-mi trebuieşte mie"...

"Să ne imaginăm acum că oamenii bogaţi, inteligenţi şi talentanţi alcătuiesc coroana unui arbore. Poporul este trunchiul acestui arboare. Cantitatea de iubire în suflet care-i permite omului să fie religios, moral, să se simtă părticică a lumii şi alături de ceilalţi oameni, această cantitate de iubire reprezintă rădăcinile arborelui. Şi dacă arborele poate muri din cauza activităţii insuficiente a rădăcinilor, se va rări, în primul rând, coroana lui", spune Serghei Nicolaevici Lazarev în cartea "Diagnosticarea Karmei - Dialoguri".

Iubirea este rădăcina unui popor, iar oamenii talentaţi şi inteligenţi sunt vârfurile şi ramurile frumoase ale arborelui. Când un popor îşi urăşte talentele şi îşi dezapreciază inteligenţele înseamnă că rezerva de iubire care asigură viaţa arborelui... începe să apună. Ca o consecinţă automată a devalorizării şi a urii, încep să moară, să dispară, să... intre în umbră şi-n dizgraţie valorile, talentele, inteligenţele, adică cei mai buni dintre oameni. "Iubirea este cea care-i permite omului să fie moral, religios şi să se simtă o părticică a lumii", spune Lazarev. Aşadar, când moare o coroană (cu mult timp înainte de a fi vremea firească sau bătrâneţea... sa), când dispare un talent, când... intră în umbră sau în dizgraţie un om bogat, care şi-a construit bogăţia din aceeaşi sursă a rădăcinii arborelui, sufletul unui popor întreg nu mai hrăneşte arborele cu iubire. Poate că de aceea a spus mesianic Adrian Păunescu: "Iar leacul care-mi trebuieşte mie/ E ca ceilalţi să fie vindecaţi", consfinţind legătura sa cu rădăcinile şi cu trunchiul arborelui!

Sufletul deznădăjduit al unui popor, tristeţile, agresivitatea, ura sau egoismul afectează iubirea şi, prin aceasta, moralitatea, sentimentul religios şi sentimentul comuniunii cu ceilalţi. Trăirile dureroase ale unui popor deznădăjduit devin hrană pentru... coroana arborelui. Atunci când hrana este nocivă, ea intoxică arborele şi asta duce la moartea... celor mai frumoase dintre coroane. Vindecarea coroanei care se usucă devine posibilă, aşa cum a intuit poetul, doar prin reîntoarcerea sufletului colectiv la iubire. "În ultimile decenii am uitat că trebuie să cheltuim mai multă energie pentru a acumula iubire şi a tinde către Dumnezeu. Toate forţele au fost irosite pentru plăceri, dezvoltarea senzualităţii, a capacităţilor şi a intelectului. În prezent suntem martorii unui proces în care arta fără iubire ne omoară sufletele, orientându-le către sex, dorinţă şi agresivitate", atrage atenţia Lazarev.

Aşadar, când ne dispar coroanele, ni se arată semnul clar al căderii noastre din iubire. Ni se arată că suntem tulburaţi. Moartea sau ţinerea în umbră a celor mai buni, dispariţia şi devalorizarea, incapacitatea de a-i observa şi a-i iubi, ba chiar dorinţa de a-i distruge când sunt vii sunt semnele unei boli grave a sufletului. Asistenţa medicală nu ne poate vindeca lipsa de iubire şi deznădejdea, dar revenirea noastră la dragostea pentru valoare, moralitate şi religiozitate ne poate vindeca de ură şi ne poate readuce împreună, în starea de graţie, care poate revigora întregul arbore. Grija faţă de talent, dragostea şi aprecierea celor mai buni sunt trăiri care hrănesc... o lume întreagă şi fac posibilă continuitatea unui popor! Iubirea se transformă în arta poetului, a creatorului inspirat. Iubirea se transformă în invenţia celui inteligent. Iubirea se transformă în banii celui... bogat. Iubirea se transformă în... filozofie şi în tot ce se întoarce apoi spre popor sub forma bunăstării şi a ajutorului pentru viaţă. Suntem legaţi între noi precum... rădăcinile, tulpina şi coroanele unui arbore şi de aceea depindem unii de alţii, iar binele nostru depinde... de binele celorlalţi. Când pierdem o coroană mare, tristeţea colectivă dezvăluie în mod precis şi corect... dimensiunea pierderii. Apoi, aceeaşi pierdere ne arată ce avem de îndreptat în sufletul nostru pentru ca arborele care suntem să renască şi să-şi crească iarăşi... coroane frumoase. Ura ne omoară vârfurile, iubirea ni le ţine în viaţă. Noi alegem dacă ne ucidem inconştient... vârfurile sau alegem să le vindecăm!

Destine care-au fost în întuneric, destine care strălucesc

Destinele care strălucesc în conştiinţa unui neam sau a unei lumi întregi sunt şi destinele care au trecut prin nopţile cele mai adânci ale sufletului! Oamenii care au strălucit ca stelele au fost şi în străfundurile Iadului în această viaţă. Asta-i mărturisirea celor ce au fost sanctificaţi, ale iluminaţilor, ale celor ce au ajuns să cunoască şi să recunoască lumina după ce au înfruntat puterea tenebroasă a demonilor. Chiar şi pe Iisus l-a ispitit demonul cu o promisiune fantastică: "Am să te fac stăpân peste lume!"

"Ispita" este o etapă fundamentală în destinul omului care călătoreşte în experienţa acestei vieţi dinspre tenebre către... lumina divină. Ispita-i o etapă decisivă de "încercare", o ultimă etapă, dacă se poate spune aşa, un ultim mare obstacol în calea omului care caută lumina. Forţele întunecate nu sunt interesate să-i mai ispitească pe aceia ce vieţuiesc necondiţionat şi inconştient în întuneric. Cei inconştienţi sunt destul de inconştienţi încât demonii urii, ai nedreptăţii, ai neînţelegerii, ai egoismului şi ai răutăţii să le fie stăpâni. Ele lucrează cu sârg prin starea de inconştienţă a oamenilor.

Forţele întunecate sunt interesate de aceia ce merg hotărât şi decisiv către lumină (conştienţa înseamnă lumină) şi - în cele din urmă - către Dumnezeu. Tocmai de aceea omul destinat să strălucească intens a fost şi va fi întotdeauna atacat cu bestialitate. Pe măsură ce omul izbuteşte să mai facă paşi prin întuneric, lumina lui creşte, dar - în aceeaşi măsură - creşterea luminii îi enervează pe demoni. Ce fac ei atunci? Atacă. Ispitesc. Strivesc. Cum fac asta? Prin oamenii care trăiesc inconştient în întuneric, prin aceia pe care răul îi stăpâneşte fără probleme şi fără eforturi. Răul atacă prin răutatea de care fiinţa umană nu poate scăpa. Răul ne atacă prin criză, prin lipsuri, prin boli care ameninţă viaţa, prin abandonuri, prin despărţiri dureroase, prin tot ce ni se întâmplă traumatizant în viaţă.

Ispita apare ca o etapă în care destinul divin al omului şi lumina conştiinţei sale a învins deja atacurile Egoului sau forţele întunecate. Steaua strălucitoare nu mai poate fi atacată, demonii nu mai au acces la omul divin prin durerile pe care i le provoacă, aşa încât... "demonul se dă pe faţă", apare, aşa cum i-a apărut lui Iisus, şi încearcă să-i ofere omului ceea ce ştie el bine... că l-ar prinde-n lanţ. Demonul începe să-l tenteze pe omul divin. Îi face oferte uluitoare. Îi promite daruri nemaivăzute şi, mai ales, puteri nemăsurate. Marii iluminaţi spun că majoritatea căutătorilor de lumină pică spectaculos la testul "puterii". Că tocmai aceasta-i încercarea pe care cei mai mulţi n-o pot trece, căci ei nu-i spun puterii nefireşti ce li se oferă "piei, Satano", cât o primesc. Iar în clipa în care ai primit oferta răului, răul a învins şi paşii pe care i-ai făcut către lumină, înfruntând tenebrele, te duc vijelios înapoi, în tenebre.

Răul speculează dorinţa umană de putere. Demonul seduce fiinţa, oferindu-i putere. Iar pentru cel ce-o refuză se poate să urmeze un atac şi mai vijelios asupra vieţii sale. Asta face ca drumul fiinţei umane către lumina conştienţei să fie posibil pentru aceia destul de puternici încât să facă faţă atacurilor violente ale răului. Acesta este motivul pentru care cei ce strălucesc cu putere, sunt atacaţi cu o putere egală a răului. Cei ce ating un vârf al conştiinţei umane, ce ajung pe culmile propriului lor destin şi luminează, sunt atacaţi violent şi supuşi unui şirag de pierderi de viaţă cu aspect insuportabil.

Din acelaşi motiv, nu sunt mulţi oameni dispuşi să călătorească spre fiinţa lor divină; omul ştie că preţul acestei cunoaşteri este din cale afară de dureros. Dacă ai atins infinitul luminii, cu siguranţă ai atins în sufletul tău, în conştiinţa ta, şi infinitul întunericului. Ai trecut prin noaptea neagră a sufletului şi, în lupa cu demonii, ai răspuns corect. Ai rămas neclintit în faţa seducţiei puterii şi neclintit în faţa tentaţiilor lumii. Ai rămas onest şi frumos în tine, iar consecinţa acestei neclintiri din conştiinţa interioară verticală este... izbânda lui Dumnezeu, izbânda conştienţei asupra inconştienţei şi strălucirea stelei care luminează un destin ce nu se stinge o dată cu trupul, cât străluceşte cu putere peste timp, ca semn al izbânzii lui Dumnezeu! Viaţa ta continuă după moarte, aceasta-i consecinţa firească a Adevărului şi a victoriei luminii tale asupra întunericului.

"Împreună"... pe acelaşi drum!

Am văzut într-o zi un bărbat şi o femeie trecuţi de 60 de ani, care fac un cuplu de-a dreptul admirabil încă din tinereţe. Erau uluiţi pentru că-n noaptea ce tocmai trecuse "visaseră acelaşi vis". Se simţeau copleşiţi de bucurie, deşi nu ştiau de ce se bucură. Ghiceau, poate, că-n acel "vis de noapte" se pitea un mesaj incredibil de frumos. "Sunteţi cu adevărat împreună", le spunea visul! Subconştientul lui fuzionase total cu subconştientul ei şi invers, iar fuziunea aceasta făcuse din doi numai Unul. Aceşti oameni nu erau împreună doar la nivel conştient, nu împărţeau formal acelaşi pat şi nu se trezeau din obligaţie unul lângă altul. Ei gândeau la fel, simţeau la fel, aveau aceleaşi dorinţe şi aceleaşi dureri. Împărtăşeau aceleaşi credinţe, convingeri şi idei (şi aici nu discutăm dacă erau bune sau rele, cât faptul simplu că erau aceleaşi). A avea acelaşi vis înseamnă, de fapt, a fi cu adevărat împreună cu altul.

Noi ne despărţim de cineva doar atunci când nu mai avem "un vis comun". Dacă nu vi­săm la fel măcar într-un singur aspect al vie­ţii, viaţa ne desparte. Chiar şi o călătorie ba­na­lă, să zicem de la Casa Presei Libere şi până la Big Berceni sau de la Bucureşti la Predeal, nu poate fi făcută împreună cu un altul decât dacă te sincronizezi perfect cu el. O decizie comună de a merge împreună, în acelaşi timp, precum şi sincronizarea amănuntelor fac posibilă călătoria împreună. Dacă unul are treabă în Berceni şi altul în Pipera, fiecare merge în altă direcţie. şi drumurile care duc în direcţii diferite îi despart pe oamenii care mergeau la un moment dat împreună! "A fi împreună" cu altul înseamnă să mergi cu el în aceeaşi direcţie, în acelaşi timp şi spre aceeaşi destinaţie! Să mergi cu altul în gând, în sentiment şi-n faptă te face "unul" cu celălalt. Eul personal pare să se topească. Toate graniţele nonfizice dispar, iar subconştientul însuşi sfârşeşte prin a spune "voi sunteţi unul" când vă face să visaţi acelaşi vis de noapte.

În acelaşi vis al nopţii sau în acelaşi vis al zilei, doi oameni pot fi împreună. În acelaşi vis pot fi mulţimile care gândesc, simt şi au va­lori, căutări, întrebări şi răspunsuri asemănătoare. Visul poate fi şi un coşmar, dar... dacă doi sau mai mulţi trăiesc acelaşi coşmar, cu siguranţă ei sunt împreună acolo. Oamenii pot avea opinii, credinţe şi convingeri diferite despre lu­me, despre politică, despre cultură sau des­pre conştiinţă, dar - de exemplu - dacă simt şi gândesc la unison despre ce înseamnă o re­laţie cu sexul opus, ei pot forma un cuplu şi pot fi împreună în aspectul numit "viaţă de cuplu". Respectul pentru aceleaşi valori ne poate adu­ce împreună cu celălalt. Iubirea pentru flori ne duce către relaţii armonioase cu oameni care iubesc florile. Dar şi ura, şi interesul pentru bani, şi dezinteresul pentru frumos, şi prostul gust sau iubirea, onoarea, bunătatea şi blândeţea devin lianţi ai întâlnirilor din vieţile noastre! De îndată ce se schimbă esenţa visului pentru unul, se schimbă şi pentru celălalt. De îndată ce unul visează să ajungă la Predeal, iar altul doar la Big Berceni, despărţirea de­vine iminentă. Unitatea se pierde în clipa în care fiecare visează propriul său vis. Putem fi îm­preună într-un vis frumos sau în aceeaşi rătăcire. Împreună putem merge prin acelaşi vis despre suferinţă, deziluzie, prin visuri ero­nate sau prin visuri absurde!

Tocmai pentru că ceea ce ne aduce îm­preu­nă ne face "unul", vom rămâne împreu­nă atâta vreme cât suntem "unul" în acelaşi întuneric sau în aceeaşi lu­­mină. Cel care re­nun­ţă la ură schimbă di­recţia, dar asta-i adu­ce... despărţiri, reaşezări existenţiale, schim­bări şi răsturnări de situaţie în aspecte importante ale vieţii! Ne despărţim de un om, de o slujbă, de o situaţie, de un sta­tut, de o stare de lucruri atunci când ne schim­băm (sau celălalt schimbă) visul în esenţa sa. Un vis nou în­seamnă un drum nou şi întotdeauna pe drum îi vom întâlni pe aceia... care merg în aceeaşi direcţie. Pe banda cealaltă, la fel ca pe şosea, merg oamenii care visează să ajungă acolo unde noi tocmai am fost!

Când vine vremea înfloririi!

Ecleziastul a spus că „vine o vreme pentru fiecare lucru". Vine o clipă în care ceea ce se întâmplă devine ine­vi­tabil. În clipa înfloririi apare floarea. Înainte de floare este clipa bobocului şi după floare... vine clipa fructului. Şi pentru fiecare este o clipă a coa­cerii. O clipă a plinătăţii. O clipă în care bobocul se arată deplin şi una în care... floarea-i puternică, vie, completă. Natura explică în tăcere secretele existenţei. Şi unul dintre ma­rile, dar atât de simple dezvăluiri ale naturii ne îmbie să înţelegem că vine o vreme a fiecărui lucru. O vreme pentru coacere şi una pentru înflorire. O vreme a exprimării tale depline şi o vreme a oboselii. O vreme a frumuseţii şi una... a căderii. Dar toate se petrec în clipa aceea, în propria clipă ori în propriul timp.

Pentru mintea noastră, expresiile naturii - atât de evidente - par ri­di­cole ori tocmai bune de evitat. Min­tea nu vrea să ştie că ceea ce ne dorim şi nu s-a întâmplat este, pur şi simplu, doar un stadiu al evenimentului, la fel cum în copilăria sa bobocul există într-un stadiu de exprimare, într-un timp al experienţei sale. Dacă bobocul nu-i în clipa sa deplină de exprimare, n-a venit clipa aceea. Pur şi simplu n-a venit. Bobocul nu poate dori să vină clipa următoare mai repede, dar mintea umană tocmai asta face. Şi de aceea mintea se scufundă continuu în angoasă, nelinişte, suferinţă şi... debusolare. Pentru că mintea vrea să sară peste etape. Copilul vrea să fie adult. Adolescentul vrea să fie tânăr. Apoi, bătrânul enervat de asaltul ridurilor, visează o întoarcere la tinereţe. Femeia cu sâni mici vrea să aibă unii mari, iar cea brunetă vrea să fie blondă sau invers!

Mintea vrea să schimbe... natura şi, prin aceasta, contestă... ordinea divină. Mintea neliniştită, nerăb­dă­toa­re, îmbufnată priveşte necontenit că­tre pomul înflorit în clipa altui om şi se lasă pradă ne­mul­ţu­mirii. „Cu ce-i mai presus acela decât mine, de vreme ce face flori acum", se întreabă ea şi apoi începe să muncească statornic şi continuu către distrugerea celuilalt. Dar natura ne arată că există până şi o ordine a înfloririi; cireşii în­floresc în timpul lor, caişii în al lor, prunii şi merii în timpul lor. Şi noi, chit că suntem oameni, dăm roade di­ferite, căci suntem şi soiuri diferite. Pentru fiecare fiinţă vine „o clipă a florilor", dar nu toate fiinţele îşi pot percepe, accepta şi înţelege clipa aceas­ta. Tocmai pentru că ele sunt prea ocupate cu întrebările, prea neliniştite din pricina răspunsurilor, prea nemulţumite de ceea ce li se întâmplă, încât îşi pierd puterea de a se bu­cu­ra în propria lor stare de înflorire...

În ordinea divină a existenţei, nimeni nu-i un pom cu flori eterne. Nimeni nu-i continuu în vreme de rod şi nimeni nu-i într-un eşec infinit. Nimeni nu cunoaşte doar înălţimile, cum nimeni nu cunoaşte doar adâncu­rile. Până şi peştii se mai avântă la suprafaţa apei, până şi ei fac salturi fascinante, dar asta nu se poate întâmpla continuu. Toate lucrurile se întâmplă la vremea lor. Şi, dacă vom putea înţelege aceasta, mintea noastră va fi mai liniştită. Mai îngăduitoare. Mai caldă. Mai toleran­tă. Mai concentrată şi mai puternic focalizată în prezent. Mintea va deveni mai receptivă la iubire şi mai tolerantă.

Mintea ar vedea că invidia nu se manifestă în natură; n-ai să vezi niciodată un cireş invidios pe zarzăr, nici o mare nemulţumită pentru că ea nu-i munte. Dar oamenii mereu par nemulţumiţi, tocmai pentru că nu-şi amintesc că toate lucrurile sunt exact ceea ce sunt şi nu pot fi nimic mai mult fără ca aceasta să fie scris în natura lor. Dacă un lucru s-a reali­zat, a venit timpul şi dacă nu s-a întâmplat, n-a venit timpul. Şi dacă putem înţelege aceasta, ne vom putea bucura de propria noastră stare de înflorire şi vom putea accepta, când vine vremea, fiecare stare prin care trecem inevitabil.

Îndrăzneşte să visezi ceea ce nu există, încă!

Dacă ar fi să faci un exerciţiu de imaginaţie, care ar fi deosebirea între imaginea unui lucru care există deja şi a unui lucru care nu există? Îţi imaginezi că te duci în America, şi asta-i ceva ce există. Îţi imaginezi că te duci într-o ţară a îngerilor, şi asta nu există în realitatea fizică. Îţi imaginezi... că citeşti Goethe sau îţi imaginezi că citeşti o carte pe care ai scris-o tu însuţi, dar pe care n-ai scris-o niciodată altfel decât în imaginaţie. Creativitatea şi puterea ta apar tocmai în clipa în care poţi să-ţi imaginezi în toate detaliile un lucru pe care-l doreşti, dar nu este, încă, prezent în realitatea fizică! Asta au făcut toţi marii savanţi, toţi marii scriitori şi toate geniile lumii... Au făcut în imaginaţie ceea ce nu exista...

În lumea spirituală, ceea ce poţi să-ţi imaginezi există! În clipa în care ai avut puterea să-ţi imaginezi, obiectul imaginaţiei tale intră în comuniune cu tine. El chiar vibrează şi comunică, la fel ca personajele dintr-un vis. În imaginaţie tu eşti ca în vis. Puţin mai treaz, mai prezent, mai clar şi, mai ales, plin de "intenţie". Când visezi, nu intenţionezi să visezi. Ai adormit, n-ai nici o intenţie, nu eşti lucid; dacă visezi, visezi; dacă nu visezi, nu visezi. Visul se întâmplă, vine de la sine. E absurd de simplu. Pentru imaginaţie însă ai nevoie de intenţie. Şi intenţia este "cheia" creaţiei. Visul intenţionat este chiar puterea creatorului. Visul intenţionat devine şi realitatea creatorului.

Visează intenţionat. Imaginează-ţi precis şi exact ce anume vrei. Căci în cea mai mare parte a timpului tu laşi visul să te viseze. Laşi coşmarurile să te cuprindă. Tu le permiţi stafiilor "răului" sau ale durerii să te viseze, să te poarte prin lumile chinuitoare ale imaginaţiei tale. Laşi mintea să te poarte prin vise pe care nu ţi le doreşti, nu le vrei, nu le iubeşti deloc. Şi-n vremea aceasta tu pretinzi că visezi ce-i real. Ceea ce există, deja. Visezi crizele lumii, le vezi cu mintea, te înfricoşezi, te frustrezi, eşti un singuratic şi-un neînţeles. Poate chiar crezi că viaţa-i o piesă tragică, pusă în scenă de un creator dezinteresat de fericirea ta. Dar, în clipa în care tu visezi ceea ce există, visezi visele altora, nu-ţi recunoşti puterea de creator. Tu te laşi visat atunci când nu ştii precis ce anume vrei să visezi. Te laşi condus de visele altor creatori. Şi de aceea alţii sfârşesc prin a-ţi crea realitatea. Sau... imaginaţia altora te prinde ca într-o cursă şi sfârşeşti prin a trăi realitatea lor.

Să fii stăpân pe propria realitate înseamnă să fii stăpânul propriei imaginaţii. Să fii tu acela care visează şi acela care îşi imaginează intenţionat şi precis ce vrea să apară în propriul vis. Imaginaţia este unul dintre cele mai mari, mai tainice şi mai puternice dintre darurile pe care Dumnezeu le-a lăsat fiinţei umane. Aceia care-au descoperit darul ascuns în puterea de a imagina au înţeles că fiinţa umană nu-i aruncată din cer de un Dumnezeu cinic, cât... vieţuieşte în propriile sale creaţii. În acele creaţii care nu pot apărea în realitatea fizică înainte de a vieţui în lumea aparent virtuală a visului.

Dar, pentru a visa coerent, trebuie să decizi ce anume vrei să visezi. Dacă nu ştii ce vrei, poţi fi precum arhitectul care circulă năuc printre clădirile altora, fără să fie conştient că el însuşi poate crea cea mai frumoasă clădire. Să nu-ţi uiţi vocaţia de visător, asta-i ideea. Să visezi ţintit, clar, conştient; să visezi ce vrei şi nu ce vezi că visează lumea toată. Ceea ce este fizic este - deja - visat. Ceea ce este fizic este imaginat în trecut. Îndrăzneşte să visezi un lucru nou pentru ca prin visul tău să schimbi lumea ta şi lumea din jur. Visează ceva diferit. Ceva ce inima ta iubeşte. Şi apoi ai răbdare... într-o zi, visul tău se materializează. Devine real. Vine în faţa ta direct şi, chiar dacă te deranjează, chiar dacă... îţi spui că nu te mai interesează, te obligă să-l primeşti. Dar una este să-ţi imaginezi ce nu vrei, ce te deranjează, şi alta-i să vezi întrupate imaginile cele mai dragi fiinţei tale!

Lucrurile frumoase trebuie simţite cu inima

"Lucrurile cele mai bune şi mai frumoase nu pot fi văzute şi nici măcar atinse. Ele trebuie simţite cu inima", a spus Hellen Keller. În afara "simţirii cu inima", frumosul lucrurilor sau al fiinţelor din jurul nostru ar putea rămâne o simplă idee sau o iluzie, bună pentru poeţi şi inocenţi. Lumea văzută din minte ne prezintă adesea durerea, limitele, frământarea, constrângerile şi debusolările vieţii de zi cu zi, din care frumuseţea lipseşte, iar fericirea-i ascunsă în frânturi inconsistente. Mintea ne arată continuu ceea ce nu avem, ceea ce ne lipseşte, ceea ce nu-i bun, ceea ce poate fi judecat, ceea ce-i imperfect şi dureros. În căutarea-i frenetică după suferinţă, mintea pare să spună că-şi refuză în fapt fericirea, în vreme ce pretinde că se află pe drumul către căutarea ei.

Numai inima noastră poate trăi îngăduinţa şi libertatea de a simţi frumosul, şi asta pentru că inima nu gândeşte în perimetrul îngust al realităţii exterioare. Ea se surprinde pe sine... într-o amplă şi fascinantă bucurie a comuniunii subtile dintre om şi Dumnezeu. Pentru ca omul să poată vedea lucrurile frumoase, are nevoie să le simtă cu inima. Şi dacă inima lui este "închisă", îşi pierde puterea de a simţi. Oricât de fastuoase apariţii şi-ar face prin vieţile noastre lucrurile frumoase ale acestei lumi, mintea s-ar putea zgribuli în frică şi ar putea suferi năprasnic în faţa lor. Mintea se raportează la experienţa de acum prin emoţiile înregistrate în subconştient în relaţia cu experienţele din trecut. Dacă experienţa de iubire din trecut a fost trăită ca o durere, atunci durerea emoţiei de atunci apare tulburător în faţa experienţei frumoase de astăzi. De aceea omul nu poate recunoaşte lumea sau experienţa frumoasă cu mintea, exceptând situaţia în care experienţa frumoasă din trecut a fost... chiar frumoasă. În faţa iubirii, mintea se poate trezi asaltată de îndoieli şi zbucium, de gelozie şi candoare teribilistă, de suferinţă şi deziluzie dacă iubirea din trecut a fost deziluzie şi suferinţă.

Dar inima, inima trăieşte pe alte coordonate. Inima nu înregistrează trecutul. Inima nu este interesată nici de viitor. Ea simte Acum, pur şi simplu. Ea simte frumosul şi-ţi spune asta în clipa în care tu însuţi simţi. Inima se bucură chiar în clipa aceasta şi gata. Ea este întotdeauna deschisă pentru trăirea frumosului. Ea îl percepe continuu "acum", dincolo de raţiune, dincolo de judecată, dincolo de experienţa prin care ai perceput lumea. Pentru inimă, lumea-i frumoasă şi viaţa-şi desfăşoară surâsul incandescent în fiecare clipă. Inima-i deschisă pentru a simţi cele mai bune şi mai frumoase lucruri, şi acesta-i norocul nostru. Dacă inima n-ar simţi - fie şi fugar - frumuseţea lucrurilor, ne-am transforma în deşerturi vii, în pietre sau în obiecte mişcătoare. Poate că şi lumea jucăriilor ar fi mai vie decât un om... căruia inima nu-i impune uneori să simtă frumosul, binele şi chiar fericirea.

Fiinţa umană nu poate supravieţui în afara simţirii din inimă. Bebeluşii nemângâiaţi ajung să moară ori stagnează la nivelul creşterii. Fără atingerea răsărită din inimă, spiritul ascuns într-un bebeluş preferă să dispară. Adolescentul, adultul, tânărul, bătrânul, filozoful, savantul, gunoierul, bunul şi răul au - în egală măsură - nevoia vitală de a simţi cu inima. Omul se ofileşte fără să se deschidă pentru propria-i inimă. Frumuseţile toate ale lumii de-ar sta înşiruite pe garduri în faţa unei inimi închise, ar fi în zadar... În faţa unei minţi marcate de experienţa răului, inima se închide, iar fiinţa frumoasă din interior se ascunde percepţiei. Noi avem nevoie să ne deschidem inimile şi pentru asta... putem fi atenţi la frumos. A fi atent la frumos deschide inima. A aprecia lucrul frumos te scoate din minte, tocmai pentru a-ţi reda... puterea naturală de a simţi cu inima...