”Aveţi emoţii? Să vă fie de bine!”

”Daca nu se poate fara teama, atunci temeti-va! Actionati asa cum puteti, numai nu va luptati cu frica. De exemplu, aveti emotii cand trebuie sa luati cuvantul in public – sa va fie de bine! Emotionati-va cat poftiti si cum va place. Lasati-va in voia acestui minunat simtamant. Permiteti-va chiar sa va manifestati exagerat. Daca va veti permite acest lucru, imediat toate emotiile vor disparea. Se intampla asta pentru ca cea mai mare parte din energie se consuma in lupta cu emotiile', spune Vadim Zeland ('Inainte, spre trecut', Ed. Dharana), un autor pe care vi l-am recomandat si alta data, in mod special pentru originalitatea definitiilor si a unor elemente ce compun psihologia umana. Aveti mai sus o 'terapie a emotiilor', una amuzanta, simpla, dar roditoare si interesanta.

Inceteaza sa lupti cu emotiile si emotiile te vor lasa in pace, vei scapa de ele atunci cand si ele scapa de tine, pare sa ne spuna Zeland. Noi ne pierdem energia in lupta cu emotiile. Ne impotrivim lor, ne dorim sa le ascundem, sa le punem masti, sa le amagim, sa ne amagim si sa parem linistiti sau singuri pe noi, dar cu totii simtim actiunea tulburatoare a emotiilor in momente si-n situatii diferite. O intalnire banala cu cineva ne poate face fluturi in stomac, dar noi luptam cu fluturii nostri, iar in exterior dam impresia de certitudine, siguranta si putere. Tinem un discurs si ne tremura picioarele, ni se zbuciuma inimile, ne traverseaza mii de ace si aculete prin sange, vocea ni se sugruma si, cu toate astea, cea mai mare frica a noastra se petrece launtric; luptam cu emotiile, ne impotrivim lor, caci le percepem ca pe un intrus, care ne poate arata intr-o lumina neplacuta celor din jur. Suntem prea atenti la emotii, instinctiv ne fortam sa le controlam, ne punem de-a curmezisul si le interzicem sa mai fie. Pentru toata aceasta actiune punem suflet, atentie si energie, pe care le putem economisi daca am aplica terapia 'Sunt emotionat, sa-mi fie de bine, las emotiile sa se manifeste cum vor ele'!

Noi oricum nu putem lupta cu emotiile, dar luptandu-ne cu ele nu facem decat sa le crestem puterea, sa le dam apa la moara si sa le hranim. Principiul ' de ce ti-e frica nu scapi' se aplica si emotiilor: frica de emotii se adauga emotiilor, iar emotiilor carora ne impotrivem le dam putere. A lasa emotia sa fie, sa existe, sa se produca, sa ne circule prin stomac, prin inimi, prin maini si prin picioare, dupa caz, e un fel in care ii permitem unui rau sa curga cum vrea el, iar asta-i o stare fireasca. Incercarea de a ne impotrivi curgerii unui rau e o himera, nu-i asa? Raul tot va gasi o cale sa curga, oricat ne-am impotrivi. Asta se pare ca fac si emotiile omenesti: incercarea de a le distruge la face mai puternice, iar lupta cu ele atrage consecinte dintre cele mai stranii, intre care violenta emotiilor. Acceptarea emotiei s-ar putea sa fie o terapie simpla, amuzanta si surprinzator de buna impotriva emotiei: lasi emotia in pace, emotia te lasa, la randul ei. E ca-n viata: lasi cainele sa latre, el tace. Ceea ce lasi sa existe, te lasa – la randul sau – sa existi. Pare simplu, dar functioneaza. Paradoxul este acela ca renuntarea la lupta are efecte speciale, spectaculoase si minunate si in relatia cu evenimentele neplacute ale vietii. Cand nu stii ce sa faci sau n-ai solutii, sa nu mai lupti cu situatia; las-o sa latre, accept-o si atunci se poate sa vezi uluit ca nici nu era nevoie sa faci ceva. O solutie exista, numai ca mintea care lupta n-o poate vedea, iar atunci cand lupta inceteaza, solutia mai vine si singura'.

Idei de reținut și de practicat: 

-Noi ne pierdem energia in lupta cu emotiile.

-Emotionati-va cat poftiti si cum va place. Lasati-va in voia acestui minunat simtamant. - - Permiteti-va chiar sa va manifestati exagerat. Daca va veti permite acest lucru, imediat toate emotiile vor disparea

-Principiul ' de ce ti-e frica nu scapi' se aplica si emotiilor: frica de emotii se adauga emotiilor, iar emotiilor carora ne impotrivem le dam putere.

- Acceptarea emotiei s-ar putea sa fie o terapie simpla, amuzanta si surprinzator de buna impotriva emotiei: lasi emotia in pace, emotia te lasa, la randul ei. E ca-n viata: lasi cainele sa latre, el tace. Ceea ce lasi sa existe, te lasa – la randul sau – sa existi. 

-Cand nu stii ce sa faci sau n-ai solutii, sa nu mai lupti cu situatia; accept-o si atunci se poate sa vezi uluit ca nici nu era nevoie sa faci ceva.

-O solutie exista, numai ca mintea care lupta n-o poate vedea, iar atunci cand lupta inceteaza, solutia vine si singura'.

Gândurile noastre se aud în întreaga existență

Când vorbești în tine cu toată inima, te aud și îngerii

”Când gândiți este ca și cum ați vorbi. Acest cuvânt interior este real, puternic, magic și este denumit Verbul. Verbul este gândul care nu s-a tradus încă prin cuvânt, în planul fizic; dar el se exprimă deja prim forme, culori, sunete. Când vorbiți în voi din tot sufletul și din toată inima voastră, plantele, animalele, păsările, insectele vă înțeleg limbajul, iar planetele, stelele, Îngerii, Arhanghelii vă înțeleg deopotrivă. În lumea invizibilă, creaturile nu-și vorbesc cu cuvintele unei limbi, ci cu ajutorul culorilor, formelor, melodiilor ce emană din ele și fiecare știe să interpreteze imediat acest limbaj. Va veni o vreme când oamenii vor comunica între ei numai prin emanațiile lor și se vor înțelege, fiindcă Verbul este limbajul universal”, a spus unul dintre marii maeștrii spirituali ai lumii, Omraam Mikhael Aivanhov, în cartea sa, ”Gânduri pentru fiecare zi”(Ed. Prosveta)

Gândul este limbaj universal


Iată ce lucru fantastic spunea Aivanhov: gândul este limbajul universal. Prin intermediul gândurilor noi comunicăm cu întreaga lume înconjurătoare, nu doar cu oamenii. Nu doar oamenii ne pot înțelege gândurile, ci și animalele, plantele, Îngerii și Arhanghelii. Gândurile noastre generează unde, culori, forme, sunete, gândurile noastre nu sunt inofensive, ba dimpotrivă. Gândurile ating întreaga existență, gândurile noastre sunt limbajul prin care comunicăm cu tot ce ne înconjoară, depotrivă cu ființele aflate într-un corp fizic, cât și cu cele din lumile cu vibrații mai înalte, pure, precum Îngerii și Arhanghelii. Ce înseamnă aceasta, oare? Cât de important este să înțelegem puterea gândului și faptul că a gândi e o responsabilitate? E cutremurător să știi că gândurile tale pot fi auzite, că ele pot fi absorbite, că ele - deși neîntrupate, deși non fizice - conțin o putere fantastică.

Gândurile înfrumusețează sau urâțesc lumea

Noi, oamenii, suntem cumva inconștienți de forța magică a propriei noastre gândiri, dovadă că ne dăm voie nouă înșine să gândim orice, sperând că gândul nostru este tainic și neauzit. Dar, ce spune maestul? Că tocmai gândul este auzit de întreaga existență. Tocmai fiindcă nu se aude ca un sunet în lumea fizică, el se aude în toate dimensiunile, el e chiar adevăratul limbaj prin care comunicăm cu lumea fizică, precum și cu lumea non fizică. Gândurile noastre crează efecte, au consecințe, ele pot înfrumuseța sau urâți lumea, fără să ne dăm seama de aceasta. Mai mult, știința constată pe zi ce trece că gândurile noastre au putere asupra corpului fizic, ne pot reseta ADNul, cum ne pot schimba în bine sau în rău starea de sănătate a corpului fizic. Furia, o stare emoțională care se bazează pe gânduri distructive, produce în corp o avalanșă de catecolamine, așa încât corpul are nevoie de ore întregi pentru a reveni la starea de bine, cum arată studii făcute de Institutul californian Harth Meath. Furia e un fel de tsunami al minții, a cărei forță se revarsă -  cum atrage atenția maestrul - nu doar asupra celui care-o trăiește, ci asupra ființelor văzute și nevăzute din acest univers. Toate trăirile noastre negative au la bază raționamente făcute din gânduri. 

Igiena mentală

Noi ne justificăm negativitatea, ne dăm dreptate singuri în interiorul nostru pentru a o hrăni, pentru a-i ține trena, pentru a o reține. Dreptatea noastră - o alegere e Egoului, în fapt - e adesea un foc pârjolitor, care ne îndeamnă să locuim într-un haos lăuntric, în vreme ce pretindem că-i o fațetă a rațiunii, a logicii și a adevărului. De fapt, fără să iubim, fără să hrănim existența cu dragostea noastră, fără să trimitem permanent gânduri frumoase și ziditoare către lume versus noi înșine, nu avem nici dreptate, nu suntem nici în adevăr. Dreptatea Egoului e mai degrabă o lumânare pe care încercăm s-o aprindem în întunericul universului nostru, în vreme ce Iubirea e lumina totală, completă și frumoasă, pe care n-o putem vedea, cum nu vedem pădurea din pricina copacilor. Îmi amintesc că am cunoscut cândva un mare maestru taoist, care avea o clinică de ”igienă mentală”! Igiena mentală este - dacă privim către spusele maestrului Aivanhov, de care nu mă îndoiesc nici o clipă și am nenumărate motive pentru această atitudine - o responsabilitate, poate actul de igienă numărul unu în experiența vieții noastre. Aceasta înseamnă să nu-ți dai voie ție însuți să gândești orice și, atunci când gândurile trec prin tine, să știi că le poți refuza, le poți schimba, le poți spune nu, le poți vorbi cu alte gânduri, le poți șterge imaginar dacă vrei, le poți trata cu rugăciune, cu înțelepciune și cu responsabilitate. Gândurile nu sunt doar ale noastre, iată ce adevăr profund! Noi putem capta din câmpul informațional tot soiul de furtuni, de nebunii, de gânduri de joasă vibrație, dar e alegerea noastră dacă le permitem să ne umble cum vor prin mintea noastră. 


Să ai gânduri care iubesc, râd și se bucură!

Să avem gânduri de calitate înseamnă să avem gânduri care iubesc, care iartă, care înțeleg, care acceptă, care râd, se bucură, gânduri care trimit lumină, dragoste și bine lumii înconjurătoare și nouă înșine. Seninătatea și grația ei nu pot veni fără ca noi să ne responsabilizăm privind modul în care gândim și fără să știm că gândurile nu sunt secrete, că există oameni care - în anumite condiții - le pot citi instantaneu, deopotrivă la apropiere și la distanță. Noi suntem aceia care atrag gândurile din câmpul informațional, noi suntem aceia care le putem schimba, oricât de îndărătnice ar fi unele dintre ele. Trebuie să știți că trăim deja vremuri în care ”comunicăm prin emanațiile noastre”(iar unii oameni emană atâta agresivitate, atâta violență și atâta suferință încât aceasta poate trage în jos mulțimi întregi) și, dacă vreți să vă convingeți, examinați-vă experiențele pe care le trăiți pe Facebook, de exemplu! Comunicarea emoțională cu oameni pe care nu-i cunoașteți, uneori iubirea pentru ele, alteori respingerea sau nenumărate alte trăiri, ce vă sunt cunoscute prin experiență directă, arată că gândurile și emoțiile nu cunosc limite de timp și de spațiu, că produc efecte fantastice și uneori ne pot schimba viețile în mod covârșitor. Igiena mentală ar trebui - și probabil va deveni într-o zi oarecare - materie fundamentală în școli. Până atunci să învățăm că gândul e o putere, una imensă, magică, reală, care ne poate salva dacă-i înțelegem sensul( ne poate ajuta în procesele de vindecare, în cele de restabilire a iubirii lăuntrice ) și-o folosim cu înțelepciune și cu chibzuință. 

Manifestări ale îngerilor în viaţa de zi cu zi

Noi suntem prinşi prea intens în vâltoarea existenţei materiale, prea legaţi de sentimentul că ceea ce vedem şi atingem este real, aşa încât ne gândim la îngeri ca la nişte reprezentări ale imaginaţiei, ale dorinţei sau ale visurilor copilăriei. Cu toate acestea, îngerii ni se arată, ne însoţesc, ne călăuzesc şi ne ajută chiar în cele mai mărunte acţiuni ale vieţii! Mulţi oameni au avut experienţe tulburătoare cu îngerii care li s-au arătat în momente critice de viaţă.

Dacă privim prin ochelarii minţii noastre raţionale, îngerii nu există. Dacă privim existenţa cu inima şi, prin aceasta, intrăm în comuniune cu sferele tulburătoare ale intuiţiei, îngerii ni se dezvăluie sub forma celor mai frumoase trăiri. În lumea noastră lăuntrică se zbenguie îngerii şi se bucură cerul întreg atunci când suntem fericiţi şi, mai ales, când putem intui şi presimţi în umbra fericirii prezenţa şi tulburătoarea vieţuire a îngerilor în noi înşine. Comunicarea cu îngerii şi intervenţia lor în planul existenţei de zi cu zi devin posibile în clipa în care vibrăm lăuntric în ritmurile armonioase ale dimensiunilor în care locuiesc îngerii.

La polul opus, suferinţa şi lipsa de speranţă creează un spaţiu mult prea îndepărtat între lumea noastră şi lumea îngerilor, aşa încât strigătele, deprimarea sau suferinţa întrerup comunicarea cu îngerii ajutători. Există însă şi aici o excepţie care se regăseşte frecvent în experienţele de viaţă; chiar în absenţa unei chemări conştiente, îngerii intervin în salvarea vieţii unui om, dar atunci când omul nu şi-a împlinit încă destinul. Şi-n aceste situaţii, ei se arată chiar fizic, iar consecinţele acestor apariţii sunt catalogate de oameni ca „miracole”!

Cu excepţia amintită, îngerii sunt prezenţi şi activi în viaţa obişnuită. Cel mai frecvent ei lucrează prin oameni, prin acei oameni deschişi către sentimente şi trăiri umane frumoase, capabile să se ridice la nivelul de vibraţie al îngerilor. Când un om cheamă îngerii în ajutor (poate fi şi cazul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, a căror putere este de neimaginat pentru mintea umană; primul este apărătorul dreptăţii, cel de-al doilea este îngerul comunicării şi al veştilor venite din cer), un altul, deschis prin frumuseţea sentimentelor sale, poate auzi strigătul celuilalt şi la distanţe de mii de kilometri.

Puterea îngerului îl îmbie lăuntric să dea un telefon în clipa aceea şi poate telefonul se dovedeşte a fi ajutorul care salvează situaţia. În toate impulsurile noastre generoase, ziditoare, înţelepte şi pline de har, îngerii dănţuiesc şi cântă, căci misiunea lor de mesageri ai lui Dumnezeu este şi o misiune de participare activă la experienţa vieţii fizice. Când îngerii sunt prezenţi în starea noastră lăuntrică, starea este resimţită cu mare putere, iar impulsurile spre acţiuni binecuvântate devin presante. Acesta este un motiv minunat să lucrăm responsabil întru zidirea noastră mentală şi sufletească, să creştem în Duh, pentru ca îngerii să se poată manifesta prin noi. Ei ne vor dărui atunci intuiţie, inspiraţie, călăuzire şi har, zi de zi.

Îngerii au şi capacitatea extraordinară de a se materializa în momente cruciale pentru noi, şi asta-i o a treia formă de manifestare a lor. Ei pot lua forma unei fiinţe umane, temporar, şi în sprijinul acestei afirmaţii există sumedenie de mărturisiri. Într-un moment critic, un înger poate apărea pe stradă, poate înlocui perfuzia unui bolnav, poate participa la o intervenţie chirurgicală lângă echipa operatorie (Doreen Virtue, psihoterapeut specializat în „Terapia cu Îngeri”, povesteşte cazul unei fetiţe care-i vede pe îngeri lucrând cot la cot cu chirurgul în sala de operaţii) şi poate salva un om dintr-un avion care s-a prăbuşit sau dintr-o maşină… grav accidentată. Uneori, îngerii ne transmit mesaje printr-o carte, printr-un film, printr-o replică pe care cineva o spune când mergem pe stradă, dar se dovedeşte a fi un răspuns la o întrebare care tocmai ne frământa.

Sunt iniţiaţi care spun că îngerii ne însoţesc şi la cumpărături, ne pot găsi locuri de parcare într-o zonă aglomerată şi ne stau alături în micile aventuri zilnice. Totul este să-i chemăm în ajutor şi să exersăm în dinamica vieţii de zi cu zi obiceiul de a observa întâmplările şi evenimentele prin care îngerii îşi dezvăluie prezenţa!

Fragment din Cartea ”Pași către tine însuți - Vindecarea cauzală” - autor Maria Timic . Editura Dharana

Invitație la ...”o seară cu poezie și vin”

Marți, 14 iulie, ora 18,00, la Biblioteca Metropolitană din București, sunt invitata lui Peter Sragher (căruia îi mulțumesc:  îi mulțumesc și poetului Rodian Drăgoi) și a ”Colocviilor de Traduceri Literare 15” a USR, cum veți citi mai jos. Voi recita câteva dintre poeziile mele scrise ”în dulcele stil clasic” și îl voi aduce în memoria celor prezenți la manifestare pe poetul( mai puțin cunoscut ca poet, dar minunat) Zaharia Stancu. 

Prietenii de pe blog, precum și cei de pe Facebook, iubitori de poezie sau viitori iubitori de poezie, sunt invitați  la această frumoasă ”poveste a poeziei”, pe care o vom scrie împreună în seara de 14 iulie. Povestea noastră poetică va fi stropită cu iubire, cu prietenie și cu..vinul lui Dinescu! Citiți mai jos toate detaliile și puteți vedea și afișul manifestării!

Vă aștept cu drag! 

**

"Filiala de Traduceri Literare - București a Uniunii Scriitorilor din România", cu sprijinul "Bibliotecii Metropolitane București" - sala Mircea Eliade - la sediul din str. Tache Ionescu nr. 4 - organizează marți, 14 iulie, orele 18.00   COLOCVIILE DE TRADUCERI LITERARE 15, o ediție de vară : în dulcele stil clasic. 

Peter Sragher îl invită pe vechii săi prieteni, Johann Wolfgang von Goetheși François Villon, într-o întâlnire cu germana, vechea franceză și română, spre bucuria ascultătorilor.

Poetul Florea Burtan, venit special de la Alexandria, îl invită alături pe poetul Dimitrie Stelaru, Rodian Drăgoi îl aduce cu versuri cu tot pe Mihai Ursachi, Constantin Marafet îl va avea aproape pe George Coșbuc, în timp ce Peter Sragher vine la braț cu George Bacovia."

                                                        

marți, 14 iulie 2015, orele 18.00 în Sala Mircea Eliade a  „Bibliotecii Metropolitane București”

COLOCVIILE   DE   TRADUCERI   LITERARE     15

în dulcele stil clasic

ediție de vacanță         cu          vinul lui dinescu

poeții de pe vremuri și vechiul lor prieten

peter sragher  vine cu   goethe  și  villon

poeți contemporani și vechii lor prieteni

florea burtan  vine cu  dimitrie stelaru

rodian drăgoi  vine cu  mihai ursachi

constantin marafet  vine cu  george coșbuc

peter sragher  vine cu  george bacovia

                                    maria timuc  vine cu  zaharia stancu

moderator

peter sragher – președintele filialei de traduceri literare – bucurești

a uniunii scriitorilor din românia

CAROUSEL - o piesă de teatru cum n-ați mai văzut!

Duminică seara(5 iulie a.c) am ieșit de la Teatrul Bulandra, Sala Izvor, cu sentimentul că n-am mai văzut niciodată o piesă de teatru precum este ”Carusel”, în regia lui Andrei Șerban! M-a copleșit sentimentul că m-am dus la teatru o ființă și m-am întors de acolo alta... Nu mi s-a mai întâmplat una ca asta la o piesă de teatru. Parcă n-am mai văzut o piesă transformatoare, vizionară, amplă, psihologică, filozofică, presărată cu umor, dramatică, plină de poezie, ba aș spune că-i un poem dramatic, mai degrabă sugerat prin jocul de lumini și de umbre, îmbinat spectacolos, genial chiar, cu jocul actorilor, cu ingeniozitatea și măreția unei super scene, a Caruselului, ce se învârte mereu, ca-n viață.

”Carusel” nu e o piesă care poate fi povestită; cred că cei doi ”designeri de lumini”, Alexandru Darie și Andrei Șerban, au creat o capodoperă din și cu jocul fantastic de lumini, reproducând imaginile holografice ale lumii spirituale (și știu exact ce spun acum, căci lumea noastră interioară e o lume în care imaginea holografică spune singură o întreagă poveste). Să reproduci lumea spirituală, lumea interioară, s-o materializezi într-o piesă de teatru, să arăți sufletul și să-l deschizi pe o scenă de teatru: iată genialitatea unui regizor și ceea ce face din piesa ”Carusel” o capodoperă.
Am trăit sentimentul că totul este inedit în această piesă! E o piesă în care spectatorii înșiși devin actori, căci Caruselul începe încă din holul teatrului, spectatorii intră direct în el și devin ei înșiși personaje. Aici, în holul teatrului, e un moment, unicul moment în care spectatorii stau în Carusel și relaționează direct cu animatorul(Liliom - Vlad Ivanov), a cărui poveste continuă apoi pe scenă. Scena devine cumva întreaga sală, slectatorii și actorii se confundă, cad peste toți florile de salcâm, se învârt luminile caruselului, lumea fizică se contopește cu lumea spirituală, spiritele celor morți sunt legate indisolubil de cei vii, iar moartea însăși este posibilă doar atunci când omul ”este uitat”!

”Poliția de dincolo”, niște polițiști cu aripi de îngeri, e o imagine care m-a cucerit complet, e un simbol tulburător al contopirii lumilor, iar imaginile care se învârt pe scenă, în acest Carusel fantastic, sunt adevărate poeme, culese parcă din tulburătoarele lumi interioare.
Eu mărturisesc că n-am mai văzut o asemenea piesă de teatru. Încă am inima plină de ea și parcă îmi doresc s-o mai văd o dată, să-i gust esența frumoasă, incredibilă, ascunsă în imagini, în muzică( e și o piesă muzicală), în costume, în lumini, în umbre, în replici, dar - mai ales - în poezia ei. E un ”superpoem” această piesă, e ceva care m-a întregit parcă și m-a transportat într-o dimensiune pe care o văd numai în meditații, în acele momente în care ființa se trezește spontan și de la sine în tărâmurile interioare, în care dispar granițele dintre fizic și non fizic, în care timpul și spațiul nu mai au consistență, iar ființa e cuprinsă de grație și liberă de materialitate.
Da, Caruselul e însăși viața noastră, care se învârte comic, dramatic, urât, frumos, straniu, în adevăr și pe lângă el, cu iubire, cu minciună, cu speranță, cu lipsă de speranță, cu grație și fără de ea, la nesfârșit...Haideți la Carousel!



CAR(O)USEL - regia Andrei Șerban : Lighting designer: Alexandru Darie și Andrei Șerban: 
O adaptare liberă de Andrei Șerban și Daniela Dima după piesa ”Liliom”, a lui Fritz Lang: În distribuție: Vlad Ivanov, Ana Ularu. Alexandru Fasola, Ana Covalciuc, Silvana Negrutiu, Catalin Babliuc, Radu Iacoban, Rodica Lazăr, Maria Obretin, Mirela Gorea, Adela Bengescu, Șerban Gomoi, Simona Pop, Andrada Corlat.

Piesa durează trei ore și se mai joacă astăzi, 6 iulie, și mâine, 7 iulie, în regim de ”repetiție cu spectatori”. Înțeleg că se pot cumpăra și bilete: deci, n-o ratați!

**Felicitări Teatrului Bulandra, regizorului Andrei Șerban, regizorului Alexandru Darie, actorilor și întregii echipe care a creat această inedită și tulburătoare piesă...

Mulțumesc din toată inima talentatei și specialei actrițe, Mirela Gore, precum și actorului Ion Chelaru pentru invitația la această minunată piesă.

Poţi fi absolut sigur că-i adevărat?

„Nu problemele ne provoacă suferinţă, ci gândurile noastre legate de probleme”, spune Katie Byron, autoarea cărţii „Cine ai fi TU fără povestea TA?” (Ed. For You). Sigur că toţi marii iniţiaţi ai lumii, ca şi religiile şi chiar ştiinţa, ne spun că gândurile ne creează realitatea, dar Katie Bayron propune ceva cu totul special: o meditaţie prin gândire, o investigaţie a propriei minţi, care ascunde adevărul de noi înşine. Sau, mai bine spus, noi ascundem adevărul de noi. Iar adevărul ce ni se dezvăluie, punându-ne propria minte sub semnul întrebării, este acela că gândurile dureroase sunt cauza suferinţei noastre. Katie Bayron a suferit de depresie timp de doi ani, a fost chiar internată într-un sanatoriu pentru femei. Ea a descoperit într-o zi că suferea atunci când credea în gândurile ei şi suferinţa înceta, ba chiar se trezea bucuroasă când nu mai credea în ceea ce-i spuneau gândurile. „Am descoperit că suferinţă este opţională”, mărturiseşte Katie şi, mai mult, o demonstrează.

Procesul de investigaţie a propriei minţi, propus de Katie, conţine patru întrebări care pot şi trebuie puse oricărei afirmaţii mentale, posibil creatoare de suferinţă şi stres. Întrebările sunt acestea: 1) Este adevărat? 2) Poţi fi absolut sigur că-i adevărat? 3) Cum reacţionezi atunci când crezi acest gând? (n.n. – ce simţi, ce sentiment ai?) 4) Cine ai fi tu fără acest gând? Procesul presupune, în acelaşi timp, să întorci gândul sau afirmaţia respectivă: 1) Către tine însuţi. 2) Către celălalt. 3) Către un înţeles opus (iar aici trebuie să cauţi trei exemple clare despre cum aceste întoarceri pot fi reale în viaţa ta). Ceea ce se întâmplă devine de-a dreptul tulburător şi fascinant, căci începi să te clarifici şi să vezi că lumea pe care o judeci îţi arată ceva despre ţine însuţi. Lumea este o oglindire a propriei minţi, este imaginea proiectată a gândurilor tale. Când vezi cine sunt ceilalţi, ce sunt ei sau cum sunt ei tu vezi cine, ce şi cum eşti tu. Punând întrebările în formă propusă de Katie proiecţia nu mai este doar o afirmaţie, nu mai este doar ceva ce ştim că se întâmplă, ci ne aflăm în faţă dovezii, a demonstraţiei şi în perimetrul adevărului gol goluţ.

Toate credinţele umane pot fi supuse acestui proces de investigare mentală, putem medita la orice problemă, de la problemele de sănătate pe care le avem până la cele legate de iubire, de înţelepciune, de bucurie, de suferinţă, de indiferenţă, ordine, haos etc. Cele mai mărunte afirmaţii sau judecăţi de tipul „partenerul nu mă iubeşte”, „copilul este arogant şi obraznic”, „nu sunt în stare să fac ceva bun în viaţa asta” etc. pot fi trecute prin procesul amintit, aşa încât izbutim să găsim în ele adevăratele afirmaţii ale minţii noastre, precum şi dorinţele sau nevoile nerecunoscute, dar mai ales adevărul care ne eliberează de suferinţă. Simpla întrebare „Poţi fi absolut sigur că-i adevărat?” te aşază în faţă unui adevăr esenţial, şi anume acela că nu poţi fi niciodată absolut sigur că ceva este adevărat. Totuşi, noi reacţionăm, noi devenim mânioşi, iritaţi, supăraţi, urâm, detestăm, suntem ostili şi judecăm aspru pe baza afirmaţiilor minţii şi asta pentru că noi credem că ele sunt absolut adevărate.

Eroarea esenţială a gândirii ar putea fi chiar aceea că absolutizăm afirmaţiile, absolutizăm ceea ce credem, iar absolutizarea credinţelor ne dă motivații pentru suferinţă. Iată de ce aş spune că-i o revelaţie chiar şi întrebarea simplă: „Eşti absolut sigur că-i adevărat?”. Aş spune că răspunsul „Niciodată nu eşti absolut sigur în privinţa niciunui lucru” relaxează fiinţa, mintea, gândurile şi ne ajută să ne eliberăm de o mulţime de percepţii zgomotoase, dureroase şi grave, care ne ocupă minţile şi ne justifică starea de suferinţă. Mintea noastră pare a fi cheia care ne scufundă în confuzie şi tot prin ea putem ajunge la claritate şi la adevăr. Ea ne poate dezvălui, în cele din urmă, că suntem victimele propriului mod de a gândi.

Ceilalţi ne oglindesc şi prin aceasta ne ajută să ne descoperim adevăratele nevoi, dorinţe, vise sau aşteptări, indiferent că ceea ce fac pare bun sau rău, urât sau frumos! Lumea-i în mintea noastră, în percepţii şi ca o consecinţă, ceea ce ne face să suferim într-adevăr este ceea ce gândim despre lume sau despre noi, nu ceea ce este „absolut sigur că-i adevărat”, de vreme ce nu suntem siguri că ceva e absolut adevărat.

Fragment din cartea ”Pași către tine însuți - Vindecarea cauzală”(Editura Dharana) 

Alex Ștefănescu - ”Maria Timuc va fi personaj în ediția a doua a Istoriei Literaturii Române la care lucrez în prezent”

”Poezia românească este în schimbare. Maria Timuc este printre inițiatorii acestei schimbări. (...) Maria Timuc este un personaj misterios: ea va fi personaj în ediția a doua a Istoriei Literaturii Române la care lucrez în prezent. (...)Cartea ei este o carte despre dragoste înțeleasă ca o religie. Religia ei este dragostea, dragostea în toate formele ei, o dragoste spiritualizată, un fel de diamant cu două fețe pe care-l răsucești între degete să vezi cum își schimbă sclipirile  ..... Maria Timuc scrie o poezie de o mare gravitate și, în același timp, cu spirit ludic.(...) Poezia ei, ”Și în tristețe îngerii există” este o bijuterie literară”. Dacă ar fi scris numai această poezie aș fi venit să-i prezint cartea - a spus Alex Ștefănescu la Bookfest, cu ocazia lansării cărții ”Iubire de nisip”!

”Îmi amintesc că în 1995 am remarcat-o la rubrica de „poșta redacției” din Flacăra și i-am publicat o pagină de versuri, precedată de o succintă caracterizare: „Sentimentalismul tragic al lui Eminescu, dar și spiritul ludic al lui Nichita Stănescu se manifestă, fulgurant, în aceste poeme. Predominantă rămâne însă o feminitate răzvrătită, solitară, marcată de plăcerea perversă a autoarei de a scrie pentru ea însăși.” Prima carte de versuri, Oul de lut, i-a apărut în 1997, a doua, cu un titlu ingenios, Și… Dumnezeu Dumnezeiește pe aici – în 2001. Apoi, autoarea s-a lăsat prinsă în vârtejul gazetăriei. Credeam că n-am să mai aud de ea ca poetă”. 

 ”Și iată că acum Maria Timuc publică o nouă carte de versuri, Iubire de nisip, mai bună decât cele precedente și mai bună decât cărțile multor autori de azi, nu prea talentați, dar agitați. Poeta s-a eliberat de influența directă a lui Nichita Stănescu (identificabilă și în versurile altor membri ai cenaclului „Noduri și semne” din Galați, publicate în tinerețe, de exemplu în cele ale lui Mihail Gălățanu). În plus, în Iubire de nisip, a devenit mai puternică impresia că autoarea scrie pentru ea însăși și nu ca să intre în grațiile cititorului”.

”Maria Timuc redescoperă emoția, pe care alții au abandonat-o la muzeul poeziei. Nu întâmplător, citindu-i versurile, ursuzul Fănuș Neagu s-a iluminat, ca și când ar fi privit o flacără jucăușă: „Maria Timuc vibrează de dragoste ca o creangă de vișin crescut pe mal de râu. Scrie cu pană împrumutată de la o lebădă neagră despre tristeți care se petrec doar în visul alb al zăpezilor intrate-n colind. «Dumnezeu ca un lord/ își răsucește cuvintele în sus și-n jos și așteaptă cu mine frumos/ trenul»”. Sub fruntea ei Timpul se schimbă-n Cântec.” Avea dreptate Fănuș Neagu”(fragmente din cronica semnată de Alex Ștefănescu la rubrica - Noul Val - România Literară). 

***

Citiți mai jos întreaga cronică semnată de criticul literar Alex Ștefănescu, apărută în revista România Literară.

Simț artistic /Maria Timuc, Iubire de nisip, Bucurști, Editura Tracus Arte, 2015 (versuri; ilustrație copertă: Andreea Marcuș). 126 pag

Noul Val - rubrică semnată de

Alex Ștefănescu

L a treisprezece ani, Maria Timuc era o mică și răsfățată vedetă a vieții literare din Galați. A devenit membră a Cenaclului „Noduri și semne” încă de la înființarea lui, imediat după moartea lui Nichita Stănescu (survenită la 13 decembrie 1983), iar la șaisprezece ani (și anume în 1986) a debutat în revista Convorbiri literare din Iași cu poezii prezentate de criticul literar Daniel Dimitriu. A frecventat apoi cenaclurile „Confluențe” și „Universitas” din București, fără să investească însă prea multă energie în afirmarea ei. Îmi amintesc că în 1995 am remarcat-o la rubrica de „poșta redacției” din Flacăra și i-am publicat o pagină de versuri, precedată de o succintă caracterizare: „Sentimentalismul tragic al lui Eminescu, dar și spiritul ludic al lui Nichita Stănescu se manifestă, fulgurant, în aceste poeme. Predominantă rămâne însă o feminitate răzvrătită, solitară, marcată de plăcerea perversă a autoarei de a scrie pentru ea însăși.” Prima carte de versuri, Oul de lut, i-a apărut în 1997, a doua, cu un titlu ingenios, Și… Dumnezeu Dumnezeiește pe aici – în 2001. Apoi, autoarea s-a lăsat prinsă în vârtejul gazetăriei. Credeam că n-am să mai aud de ea ca poetă. Și iată că acum Maria Timuc publică o nouă carte de versuri, Iubire de nisip, mai bună decât cele precedente și mai bună decât cărțile multor autori de azi, nu prea talentați, dar agitați. Poeta s-a eliberat de influența directă a lui Nichita Stănescu (identificabilă și în versurile altor membri ai cenaclului „Noduri și semne” din Galați, publicate în tinerețe, de exemplu în cele ale lui Mihail Gălățanu). În plus, în Iubire de nisip, a devenit mai puternică impresia că autoarea scrie pentru ea însăși și nu ca să intre în grațiile cititorului. În poemul care mi-a plăcut cel mai mult din întreaga carte, Și în tristețe îngerii există..., sesizăm plăcerea ei nu numai de a-l scrie, ci și de a-l… citi în timp ce-l scrie: „un înger scrie-n picurii de ploaie/ e scris de înger ploaia asta tristă/ eu râd atunci când scrie îngerul/ pe umăr/ că în tristețe îngeri nu există.../ un înger doarme-n timp ce doarme lumea/ e somn de înger somnul orișicui/ eu trează sunt/ și văd cum îngerul îmi doarme/ și somnul meu adânc în somnul lui/ un înger uneori prin ploaie-și scrie/frumoasele-i tristeți fără să știe/ că și în ploaie îngerii există/ și ploaia îngerilor de aceea-i trist\.../ și de aceea plouă unde sunt/ și dorm și-ascult în somn de înger ploaia tristă/ și pe alt umăr îngerul îmi scrie/ că și-n tristețe îngerii există!” Motive poetice uzate de excesiva lor întrebuințare în poezia lumii sunt reînsuflețite de Maria Timuc. Iată, de pildă, motivul trandafirului, din poezia Parfumul care imită dragostea ta: „un trandafir înțeapă moartea cu frumusețea sa”; „un trandafir s-a făcut tot pământul/ și-n spinii lui s-au prăbușit zilele în care n-ai fost/ cu mine și-n florile lui a izbutit/ parfumul să imite/ dragostea ta…”. Sau iată motivul inimii: „am obsesia inimii, inima mea care trece, aleargă și merge/ în aceeași secundă pe un val, pe o torță, pe un cal sălbatic/ și pe-o stradă, și pe jăratic…/ am obsesia asta, de singuratic, să am inimă, s-o văd la ferestre,/ în loc de perdele și-n loc de reclame la dero, la mașini de curse/ și la ciorapi, să fie inimi, inimi cuminți, fragile,/ aventuroase/ să locuim în inimi, Doamne,/ să stăm în ele ca-n niște case!” (Eu am obsesia inimii). Maria Timuc redescoperă emoția, pe care alții au abandonat-o la muzeul poeziei. Nu întâmplător, citindu-i versurile, ursuzul Fănuș Neagu s-a iluminat, ca și când ar fi privit o flacără jucăușă: „Maria Timuc vibrează de dragoste ca o creangă de vișin crescut pe mal de râu. Scrie cu pană împrumutată de la o lebădă neagră despre tristeți care se petrec doar în visul alb al zăpezilor intrate-n colind. «Dumnezeu ca un lord/ își răsucește cuvintele în sus și-n jos și așteaptă cu mine frumos/ trenul»”. Sub fruntea ei Timpul se schimbă-n Cântec.” Avea dreptate Fănuș Neagu. Simultan cu volumul de versuri, Maria Timuc a publicat și un fel de manual de fericire, Pași către tine însuți. În ceea ce mă privește fac alergie când îmi cad în mână asemenea cărți cuprinzând sfaturi de îmbunătă]ire a vieții, chiar și dacă aparțin unor scriitori (lui Vasile Andru, de exemplu). De obicei, sunt amatoristice și de prost-gust, un amestec de pretinsă știință și de optimism pueril. Culegerea de eseuri (apărute întâi în periodice) a Mariei Timuc este altceva. Deși autoarea se adresează maturilor ca unor copii pe care îi învață să trăiască, ceea ce nu poate decât să enerveze, reușește până la urmă să-i cucerească printr-un fel de înțelepciune rabinică și prin farmec literar. Maria Timuc dă dovadă, în aproape tot ce scrie, de simț artistic. 

Cronică apărută în ”România literară” -  Revistă a Uniunii Scriitorilor din România Director: Nicolae Manolescu, anul XLVII .19 iunie