Dumnezeu merge cu...taxiul prin București!

Am primit o invitație la Operă: sâmbătă, 31 ianuarie a.c, se juca ”Evgheni Oneghin”, operă a lui Piotr Ilici Ceaikovski. Invitația a fost de la o prietenă, iar eu am invitat - la rândul meu - o prietenă! Cu aceasta din urmă am plecat de la Operă, am făcut câțiva pași pe jos o vreme, gustând aerul plăcut, aproape primăvăratic, de afară. Am mers până ce am găsit un șirag lung de taxiuri: erau atât de multe, încât...părea aproape imposibil să alegi. Am mers până ce am ajuns pe la mijlocul coloanei de taxiuri, când am zărit la volanul unei mașini silueta firavă a unei fete. ”Uite o fată, să mergem cu ea”, am exclamat cu bucurie, pe când prietena mea se îndrepta deja către mașina fetei. Am dus-o acasă pe prietena mea întâi și am tot sporovăit în vremea asta. Taximetrista era jovială, prietenoasă: se simțea că îi place prezența noastră. Prietena mea a rămas acasă, iar fata s-a însuflețit tot mai mult, așa încât mi-a povestit - pe drumul scurt pe care l-am parcurs împreună - lucruri pe care le poți povesti într-o noapte întreagă. Despre viața de noapte a Bucureștiului, despre fetele care pleacă de acasă elegante, ca niște flori, dar la întoarcere sunt așa de bete încât le cară în cârcă ...băieții. Despre contractele de muncă fragile, pe care le practică patronii din România, despre atmosfera nesigură, halucinantă, amară a vieții sociale, despre lipsa valorilor și a reperelor constructive. Despre o dilemă în care taximetrista se afla chiar acum, o dilemă personală. Nu ne-am prezentat, nu știu cine este, ea n-a știut cine sunt... Dar, sunt sigură, nu ne vom uita...niciodată!


Cum e să-ți dea bani taximetristul pentru că...te duce acasă?

I-am vorbit despre rugăciune și despre a ne ruga la Dumnezeu atunci când nu știm pe ce drum să mergem în viețile noastre. Ca și cum atunci ar fi auzit prima oară despre rugăciune, fata a ridicat sprâncele a uluire. Stăteam pe bancheta din spate, dar...îi vedeam expresiile feței din profil! ”Chiar, cum de am uitat să mă rog”, s-a întrebat, privindu-mă doar cu ochiul drept, în care se citea uimirea totală? ”Ce bine că mi-ați adus aminte”! Brusc ..parcă a înflorit, parcă s-a luminat, parcă a simțit o explozie interioară de bucurie. Când am ajuns în fața locuinței mele, am plătit cursa, care costa 13 lei. Aveam 20 de lei și i-am spus: opriți 16... Fata a luat o clipă banii, apoi s-a întors rapid către mine și, bucuroasă, mi-a spus: ”Ce-ar fi să vă dau eu zece lei înapoi? M-am simțit atât de bine cu dumneavoastră, mă simt așa de încântată încât vreau să vă mulțumesc pentru că ați mers cu mine”! Acela a fost momentul în care ...uluirea m-a cuprins și pe mine. Să-ți dea bani taximetristul pentru că te-a dus ..acasă e un eveniment! Cum este posibil așa ceva? Ce s-a întâmplat în plan subtil, ce mecanism misterios a declanșat o atât de mare stare de recunoștință în sufletul femeii, așa încât ea să simtă că prezența mea însemna mai mult decât...banii pentru cursa de taxi? Pentru a răspunde la întrebarea aceasta trebuie să vă vorbesc despre ”puterea prezenței frumoase” și, mai ales, despre deschiderea interioară de a primi energia care vine din lume prin prezența frumoasă.

Puterea de a ...ne conecta la ...Prezența frumoasă

În lumea aceasta nu există doar nebunie, doar urât, doar ce ne arată televiziunile la știrile de seară. Nu există doar război, doar ură, invidie, neliniște, suflete măcinate de rău, de gelozie, de minciună și de suferinți interminabile. Lângă noi apar uneori ființe care transmit iubire fără condiții, pace și încredere, acceptare necondiționată și înțelegere. Era - cumva - ceea ce simțeam și eu în relația cu fata din taxi! Aceste trăiri îmi sunt mereu...aproape, ele sunt cele pe care - dacă nu le simt undeva, cu cineva - mă retrag pentru a mă ridica din nou în ele. Fac tot ce-mi stă în putiință să le transmit oamenilor din jurul meu acceptare și nu judecată, pace și nu neliniște, iubire și nu...condiții! Problema este că unii primesc aceste trăiri, le simt imediat, precum fata din taxi, iar alții se simt tensionați, tulburați, resping și urăsc...iubirea, cum unii se simt ca într-o menghină din care așteaptă să evadeze. Incapacitatea de a primi energia care curge...în taină, uneori atât de aproape de noi, e incapacitatea de a ne conecta cu Sinele nostru, de a urca la univel de conștiință și de energie, în care se găsește și se ascunde divinul însuși. Nu omul în sine e divin, ci spun că divinul lucrează prin om atunci când omul alege și permite acest lucru. Cand omul, prin liberul său arbitru, îi spune ”da” lui Dumnezeu, El intră în manifestare și niciodată, dar niciodată, el nu-ți va spune: suferă, distruge-te, fii invidios, fii gelos, lovește-l pe x sau pe y, ia-i altuia ce e al lui, fii egoist și supără-te! Dumnezeu, cel manifest prin noi, devine simțire frumoasă: încrederea deplină, siguranța , certitudinea, cunoașterea că un lucru e așa cum simțim. Ne trezim spunând cuvinte care au putere, ne trezim, iubind, ne simțim în pace, suntem bucuroși, pur și simplu. Prezența lui este ”prezența frumoasă”, care se manifestă prin oamenii de lângă noi. A aprecia, a mulțumi, a-ți da voie să fii recunoscător - iată cele trei stări interioare, care-i permit prezenței frumoase să ni se arate ca trăire, ca certitudine, ca...o călăuză în această viață.

Dumnezeu era în taxi, dar fata...uitase!

Critica, judecata, repingerea, invidia, gelozia și alte trăiri omenești, izvorâte din gama trăirilor inconștiente, ne separă de Sine și îndepărtează de noi șansa unei ”întâlniri cu Prezența frumoasă”! Omul și Domnul sunt mereu aici: noi alegem între ei doi în fiecare moment. Alegem între Om și Domn, între uman și divin, între iubire și frică, între separare de Sine și comuniunea cu Sinele, așa încât o întâlnire cu Prezența frumoasă nu e posibilă fără ca noi, în interiorul nostru, să fi creat condițiile necesare întâlnirii. În povestea mea cu fata de la taxi, Prezența frumoasă nu s-a manifestat doar prin mine pentru ea, ci și pentru mine, prin ea, creând astfel un eveniment tulburător printr-o situație banală. Grație acestei banale călătorii am simțit că Dumnezeu merge și ...cu taxiul prin București! Când am vorbit despre El, El s-a arătat ca bucurie și recunoștință, ca uimire și frumusețe, creând pentru mine și pentru fata cu taxiul o ...întâlnire pe care n-o voi uita! Am înțeles că Prezența frumoasă e oriunde și prin oricine îi permite să se manifeste. Dumnezeu e-n bucătarul care gătește cu dragoste, e-n copilul care-și iubește părinții, e-n părintele care-și iartă și-și acceptă copilul, e-n șoferul care te duce în siguranță dintr-un oraș în altul, e-n ființa care apreciază simplul fapt că-i zâmbești, e-n omul care te încurajează să crești, e-n cel ce te sfătuiește să fii bun și să-ți amintești că tu, oricine ai fi, poți fi în fiecare clipă...canalul prin care divinul se arată mai frumos și mai măreț decât poți visa, chiar în cele mai banale situații de viață. Permite-le trăirilor frumoase să se manifeste prin tine și atunci ai să vezi câtă dragoste se va revărsa din lume către tine și ai să știi că cel frumos nu e doar cel pe care-l întâlnești, nu cel ce vine de afară, din lume, cât cel ..prezent deja în tine!
Aseară El era...în taxi, dar fata uitase! Eu doar i-am amintit și asta a creat un vârtej de bucurie, transformând călătoria cu taxiul într-o călătorie...de neuitat!

Rugăciunea inspirată

”Doamne, te rog, arată-mi care este voia ta”!

Ne dorim cu intensitate ceva: un lucru, o situație, o iubire, dar adesea dorința e născută din simțurile noastre, din Eul nostru omenesc, din trăiri inferioare, care – odată împlinite –  dezechilibrează viețile noastre și pe ale celor din jurul nostru, făcând mai mult rău decât bine. Discernământul omenesc nu-i întotdeauna plin de lumină, nu reflectă întotdeauna adevărul și nu sprijină întotdeauna viața. Doctorul David Hawkins, creatorul unei scale a stărilor de conștiință, afirmă că 78 la sută din populația lumii nu are capacitatea de a discerne între adevăr și falsitate, așa încât alegerile se produc în perimetrul inconștienței și sunt determinate de trăiri joase, precum durerea, frica, mânia sau ura.  Din acest motiv, dorințele noastre s-ar putea să nu fie chiar ceea ce avem nevoie, să fie toxice pentru noi și pentru cei din jurul nostru, să distrugă, în loc să construiască. S-ar putea ca ele să fie împliniri ale voinței Eului și nu expresii ale voinței divine.

Pentru că s-ar putea ca noi să nu știm care este voia lui Dumnezeu într-o situație de viață, atunci am putea să ne rugăm ”neâncetat”, cum spune Apostolul Pavel (nu doar într-o zi, într-un moment), să putem recunoaște voia divină. ”Doamne, te rog, arată-mi care este voia ta...în problema aceasta...”, cum putem să ne rugăm și pentru oamenii din jurul nostru : ”Doamne, te rog, ajută-l pe x... să cunoască  și să facă voia ta”!

Nu ce vrem noi, nu cu orice preț să cerem ce vrem noi, căci voința noastră poate fi poluată de inconștiență, iar împlinirea ei poate face rău. A-i preda voinței divine problema noastră înseamnă a cere înțelegerea duhovnicească, luminată de Duhul Sfânt, care ne va feri de vinovăție, deopotrivă în forma ei de autoânvinuire sau învinuire a altor oameni. Dacă insistăm ca un om să facă ce ne dorim noi(să ne iubească, să ne dea un lucru sau altul etc), atunci nu avem cunoașterea libertății de alegere, încălcăm această libertate și transmitem în subconștientul său, dar și în al nostru,  o presiune, o constrângere, care ne va face rău și va face rău. Liberul arbitru poate fi forțat cu un cost mare: forța exercitată asupra lui va atrage forța exercitată asupra noastră. Cu alte cuvinte, dacă vom constrânge, de undeva, din lume, ne va parveni o constrângere. Constrângem și ne autoconstrângem, iată! Forțăm și vom fi forțați și acesta-i prețul pentru împlinirea dorinței noastre egoiste.  

Pentru a evita forța și răul pe care-l crează ea, să ne rugăm ca dorințele noastre să se împlineacsă dacă sunt spre binele nostru și al celor din jurul nostru. Să nu cerem dragoste, bani, poziții, lucruri cu orice preț, să nu forțăm nimic, ci doar să cerem și să cerem corect, cunoscând că numai dorința inspirată de Duhul Sfânt nu se polarizează, nu ne face nouă bine și altora rău(în timp, răul devine și al nostru).

”Doamne, te rog, arată-mi care este voia ta și arată-le celor din jurul meu(copiilor, iubiților, prietenilor, celor care decid pentru mulțimi, politicienilor, celor bogați și influenți, oricui doriți și aveți nevoie) care este voia ta și ajută-i s-o împlinească”! Rugați-vă așa zi de zi, ori de câte ori vă gândiți la dorința, la visul vostru, căci așa nu veți greși, nu veți constrânge și veți simți apoi frumusețea și grația divină, ajutându-vă în feluri pe care nu le puteți cuprinde cu mintea, nici nu le puteți pune în scenă, precum o face lumina Duhului Sfânt, căruia-i permiteți să lucreze prin voi! Aceasta este rugăciunea inspirată, plină de lumină și de cunoașterea adevărului, rugăciunea care are o putere imensă pentru că este rugăciunea prin care noi înțelegem și recunoaștem libertatea absolută a tuturor ființelor și, în special, propria noastră libertate. 

Inima ta se îmbrățișează cu inima mea...
(Îmbrățișarea... pe partea stângă)...

Îmbrățișarea e ca un vraci care lucrează subtil, imediat, fascinant! În îmbrățișare pare ascunsă lumea noastră luntrică , cea mai  frumoasă parte din ea. Toate cuvintele de iubire, pe care le-am putea spune într-un roman sau scormonind o bibliotecă, le rostim printr-o simplă îmbrățișare și le înțelegem când suntem îmbrățișați. Căldură, blândețe, iubire, alint, alinare, siguranță, încredere, speranță, grație, frumusețe, sentimentul de a fi împreună, de a iubi și a fi iubiți sunt câteva dintre subtilele și maiestuoasele armonii în vârtejul cărora plonjăm prin minunata ...îmbrățișare. Întreaga noastră ființă e atinsă de un fel de melodie misterioasă, ce se revarsă prin noi și prin celălălalt, în existență. Îmbrățișarea e felul în care cei doi devin UNUL! O singură ființă se naște din două printr-o îmbrățișare frumoasă!

Inima este cheia care deschide lumile subtile ale ființelor ce se îmbrățișează. Luminile inimilor (câmpul electromagnetic pe care inima îl emană, potrivit cercetătorilor de la Institutul American Heath Meath) fuzionează prin îmbrățișare. Un vechi și drag prieten, Erik Berglund, spunea că îmbrățișarea dăruitoare cu adevărat, îmbrățișarea care topește temerile, îndoielile, suferințele și toată zgura minții omenești este aceea în care inimile noastre se suprapun sau când ne îmbrățișăm pe...partea stângă. ”Inima mea îmbrățișează inima ta”, aceasta este îmbrățișarea care dăruiește energie, vitalitate, grație, binecuvântare și tot ce poartă frumos în ea inima omenească. Fuziunea inimilor suprapuse prin îmbrățișare e ...tot ce avem nevoie pentru a trăi comuniunea cu Ființa infinită, cu divinul, care ne spune atunci și spune prin noi: Te iubesc!
Astăzi, de ziua îmbrățișărilor, vă ...îmbrățișez și eu cu inima mea suprapusă pe inimile voastre!

Adăugaţi o legendă

Nu dispera, vorbește cu îngerul tău!

În cartea noastră sfântă, Biblia, găsim ”îngerii” descriși în diferite ipostaze; ei apar în vise ca niște călăuzitori, sfătuitori, apar în momente de transcendență sau stări de conștiință mai înaltă, în stare de veghe, dar și întrupați. Povestea lui Tobit cuprinde  una dintre cele mai frumoase descrieri ale ”întrupării îngerului”, care ia temporar un chip uman pentru a-l ajuta pe Tobit să învingă un demon puternic și să-și împlinească astfel destinul. Îngerul îl însoțește tainic pe Tobit, i se arată ca un om în carne și oase, și-n vremea asta îi dezvăluie leacuri care vindecă diferite boli, dar – mai ales – îi arată care este conduita corectă pentru viață. Îngerul îl părăsește pe Tobit numai după ce acesta și-a încheiat misiunea de viață, după ce a biruit încercările grele, ceea ce sugerează că ”la greu s-ar putea ca și noi să avem un înger pe aproape”! Dar prezența îngerului nu-i chiar ” un dat”, sugerează aceeași poveste, cât mai degrabă consecința vieții curate, a unei vieți în care tatăl și fiul, Tobias și Tobit, trăiesc cu inima și cu gândul la Dumnezeu.

Cât de  mult credem noi în îngeri, cât de mult avem nevoie de îngeri astăzi, în această lume în care tindem să ne punem propriul Eu mai presus de Dumnezeu și așezați acolo, în îndărătnicia percepției că numai ceea ce poate fi văzut e real, s-ar putea să ignorăm însăși puterea îngerilor de a ne fi aproape în clipele grele? Oare necredința noastră în îngeri ne împiedică să avem o relație personală cu îngerii și să ne bucurăm de puterea lor de a ne căluzi prin vis, prin intuiția noastră și chiar prin prezența lor fizică? Oare felul nostru de a trăi, adesea departe de acela al personajelor biblice, nu-i obstacol în calea unei minunate relații personale cu îngerii și nu cumva, aceste două cauze, îi fac pe îngeri ”invizibili” conștiinței noastre? Ce putem face noi să-i readucem pe îngeri în manifestare, să credem că – într-adevăr – pe unul dintre umerii noștri stă permanent un înger bun, un înger păzitor, care ne șoptește în taină gândurile lui Dumnezeu, ajutându-ne astfel să alegem binele chiar în lăuntru, în mintea și în inima noastră, acolo unde se ascund cauzele luminii sau ale întunericului experiențelor omenești? Biblia ne vorbește despre ”îngerul lăuntric”, despre ”îngerul din vis”, dar și despre ”îngerul întrupat”, deci despre trei forme de manifestare ale îngerilor, pe care le putem regăsi în experiența vieții grație felului nostru de a trăi. Povestea lui Tobit ne mai face o dezvăluire teribilă și anume aceea că omul singur, Eul nostru, nu poate birui răul fără ajutorul divin, iar puterea lui Dumnezeu este atât de mare încât îl poate face pe înger om pentru a învinge răul care-l atacă. Acesta e – aș spune – un motiv serios, care ne poate mișca din inerția intelectului către cercetare, căutare și regăsire a lumii pierdute din noi(lumea îngerilor), a ochilui frumos din conștiința noastră, capabil să vadă îngerii și să creadă în ei!


Îngerii nu le-au fost dăruiți doar oamenilor din vechime, ei sunt și azi în jurul nostru, în noi și-n visele noastre și mulți oameni au avut experiențe fantastice de întâlnire cu îngerii, mulți au văzut intervenții uluitoare ale îngerilor în momente grele de viață. Adesea, ei ni se înfățișează prin oameni, care apar la momentul potrivit în preajma noastră, alteori ei se manifestă ca gânduri luminoase, ca idei fantastice, ca inspirații maiestuoase, alteori ne apar în vise și ne călăuzesc cu precizie și, în situații grozave, îngerii pot lua chipul unor oameni necunoscuți. Motivul pentru care scriu acum despre îngeri este unul simplu: noi nu mai apelăm la îngeri, nu-i chemăm, nu vorbim cu ei și, în esență, nu credem în ei. Credința și dragostea noastră, încrederea noastră în puterea și frumusețea minunată a îngerilor sunt cheile către o relație persoanlă cu ei, ceea ce permite și manifestarea lor evidentă, în forme pe care le vom înțelege fiecare la momentul potrivit. Pentru ca noi să ne întărim relația cu îngerii, ce ne-au fost dăruiți de la începutul timpurilor, avem nevoie să renunțăm la sentimentul puterii personale, la Egoul nostru, și să credem cu toată ființa în îngerii care ne călăuzesc, ne apar în interior sub forma sentimentelor/ a gândurilor frumoase, a viselor fericite și a oamenilor prin care se aud adesea vocile îngerilor. Mintea noastră negativă ne spune insistent și convingător că nu avem nici un sprijin, nici un ajutor, că suntem abandonați în nesiguranța și-n vâltoarea unei existențe efemere. Adevărul este că mintea negativă e ca pânza de nori care acoperă soarele: soarele nu ne-a părăsit niciodată, el e acolo, dincolo de nori: când nu se vede, nu înseamnă că nu există.
Dacă nu suntem fericiți, sănătoși, dacă nu avem un lucru sau altul, dacă ni se pare că nu vedem limanul într-o situație, dacă am pierdut ceva sau pe cineva, suferința noastră devine norul greu care ne ascunde lumina. Să vorbim cu îngerii noștri atunci, să le cerem ajutorul, să ne reafirmăm credința în existența lor înseamnă să știm, să recunoaștem, să afirmăm că dincolo de nori strălucește lumina adevărului care nu ne-a abandonat niciodată. Îngerii așteaptă să le vorbim și să le cerem ajutorul! Acesta este mesajul pe care - un înger poate - îmi spune să-l transmit! Dacă ai citit articolul până aici, e pentru tine...”Nu dispera, vorbește cu îngerul tău”!

Vindecare... prin smerenie

Una dintre marile chei ale sănătății noastre este ”smerenia”, cum spune Mihăiță Toma în cartea sa, ”Sistemul Imunitar – cheia sănătății”(Ed. Dharana). Iată cum ne invită terapeutul Mihăiță Toma să dobândim smerenia și să ne vindecăm, în același timp, mândria și ”slava deșartă” , pășind către vindecarea cauzală, aș spune, către cauzele spirituale ale prăbușirii imunității corpului nostru:

1) Nu-ți judeca aproapele. 2) Arată-i aproapelui iubirea în orice împrejurare. 3) Socotește-l pe cel de lângă tine, din afara ta, mai presus de sine. 4) Ascunde faptele tale bune și virtuțile tale( nu te lăuda cu ele). 5) Recunoaște-ți greșelile proprii și nu le repeta. 6) Iartă-te pe tine și pe ceilalți. 7) Nu te încrede în voința proprie, ci în Voia lui Dumnezeu. 8) Fii răbdător. 9) Nu agonisi. 10) Practică tăcerea. 11) Înfrânează-te. 12. Fii blând și simte compasiunea.

A atinge iubirea din inima noastră

Dacă noi am practica aceste virtuți, numai pe ele singure, am crește în interior, am simți cu adevărat iubirea pe care inima noastră o poartă în ascunsul inimii, căci acolo, în inimă, cum spun sfinții părinți, e lăcașul lui Dumnezeu. Inima noastră fizică e vehiculul iubirii, căruia îi dăm putere să funcționeze, practicând smerenia, respectiv cele două mari forme ale iubirii: iubirea pentru Dumnezeu și iubirea pentru oamenii din jurul nostru. Scopul vieții nu este acela de a dobândi lucruri, de a poseda oamenii la fel ca pe niște obiecte, de a obține titluri și a apărea mari în fața lumii și de ochii lumii, ci acela de a conștieniza iubirea și adevărata sursă a iubirii, care este în noi înșine, este Dumnezeu în inima noastră. Aceasta este cea mai înaltă formă de iubire posibilă, adevărata iubire, este țelul și capătul căutărilor noastre: doar atingând iubirea aceasta și trăind-o în noi înșine avem șansa mântuirii și a îndumnezeirii. În mod potențial, oricărui om îi este dăruită șansa de a atinge iubirea în propria sa inimă și comuniunea cu divinul din sine, numai că omul caută sprijinul în afara sa, omul se atașează periculos de alți oameni, devine dependent de alții, de oamenii apropiați, de un om iubit și, prin aceasta, el încalcă însăși legea iubirii. Într-un fel sau altul, practica smereniei ne ajută să iubim, iar iubirea ne ajută să ne smerim, înțelegând că treapta esențială către iubirea de Dumnezeu, treapta ultimă este abandonul Egoului nostru , a voinței proprii, ceea ce înseamnă că-i permitem iubirii divine să lucreze prin noi, să se manifeste prin noi și să ne vindece, deopotrivă pe noi și lumea din jurul nostru. Dependența de un alt om sau de lucrurile lumii este cauzată de eșecul nostru de a găsi iubirea în noi și aceasta este- poate- lupta fundamentală a omului, căci în dependență el crede că iubirea și vindecarea vin din lume, dintr-o ființă iubită, din a avea bani sau diferite alte forme de posesiune. Când suntem dependenți de formele lumii, punem voința noastră mai presus de voința divină și suferim cumplit; când suntem liberi de lume înseamnă că liberul nostru arbitru a ales să se supună Voinței divine și să-i permită iubirii adevărate să se exprime prin noi. A iubi cu iubirea lui Dumnezeu înseamnă a fi vindecați...

Vindecarea este un proces de transformare de sine

Cu alte cuvinte, vindecarea presupune un proces de transformare de sine, care poate dura mulți ani, desigur, practicând  iubirea și smerenia în mod conștient, în toate situațiile vieții, fără nici o excepție. Chiar dacă eșuăm, chiar dacă nu reușim întotdeauna, chiar dacă Egoul omenesc ne atrage și ne ispitește, chiar dacă întreaga lume ne-ar sta împotrivă, noi suntem iubiți și susținuți continuu din interior, adesea și din exterior, prin Grația Divină, să atingem vindecarea ființei noastre sau măcar să pășim apăsat către ea. Vindecarea nu este doar un proces fizic, cum tindem să credem, ci unul spiritual, profund, care ne cere să ”corborâm mintea noastră în inimă”, cum spun tot sfinții părinți, pentru ca gândurile noastre omenești să fie impregnate cu mireasma desăvârșită a iubirii lui Dumnezeu, ce izvorăște din inima noastră. Gândurile omenești sunt precum norii negri, care ascund soarele, iar atunci când soarele e ascuns, viața se ofilește, viața suferă, viața se rătăcește și noi  suferim, iar suferința noastră e semnul separării de Sine și semnul separării de divinul care-i atât de aproape, atât de frumos și de puternic...în inima noastră. Redescoperirea iubirii divine din inima noastră și trăirea în această iubire se numește vindecare. Restul este doar...ameliorare!  

NOTĂ;

 Îngerașul care apare în imaginea de pe Facebook aparține ...Nino Chakvetadze's Art

O întrebare vindecătoare?

”Orice om politic, orice preot, orice filozof, artist, economist, om de știință, pedagog trebuie să se întrebe cutremurat  în ce duh se află, ce duh exprimă, ce operă săvârșește: mântuitoare sau nimicitoare”.( Fragment de Ioan Ianolide – cartea  ”Deținutul Profet”  - ediție îngrijită de Mănăstirea Diaconești,  Editura Bonifaciu,2009).

Întrebarea este deosebit de importantă pentru categoriile menționate de Ioan Ioanide pentru că ele se adresează mulțimilor, ele influențează mulțimile prin duhul căruia îi servesc.  A duce în păcat un om e una, a duce în Duhul Răului zeci, sute , mii sau milioane de oameni e o responsabilitate copleșitoare, care trebuie conștientizată.

Aș spune că aceasta este o întrebare pe care orice ființă umană ar trebui să și-o pună permanent: ”ceea ce fac acum mântuiește sau distruge”? Acțiunea mea zidește, înalță, înfrumusețează, e adevărată, călăuzește, servește viața, e inspirată de Duhul Sfânt sau , dimpotrivă, face rău, distruge, întunecă și este inspirată de Duhul Răului? Fiecare moment din viața noastră poate fi cercetat astfel: acele momente în care luăm mici decizii și facem mici alegeri. În răspunsul sincer la întrebarea menționată, am putea găsi cheia către noi înșine, către lumina pe care o căutăm, către dragostea pe care o râvinim, către frumusețea pe care dorim s-o exprimăm.

Sesizez astăzi puterea vindecătoare a acestei întrebări, puterea ei de a ne dezvălui adevăruri pe care nu avem altfel curajul să le privim în față, adevăruri legate de propriul nostru fel de a gândi, a fi, a acționa, a trăi. ”Ce fac acum mântuiește sau nimicește”? ”Ce fac acum, în ce duh se află, din ce duh vine, spre ce mă duce?

Răspunsurile sincere s-ar putea să vă dăruiească mai mult decât visați; să vă oprească sau, dimpotrivă, să vă stimuleze, să vă scoată de sub puterea unor atitudini, experiențe și situații care vă purtau pe drumuri înfundate, să vă stimuleze către experiențe și acțiuni fericite, pe care nu le-ați alege fără să fiți conștienți că puteți! 

Vă doresc să vă lăsați inspirați de Duhul Sfânt, de duhul iubirii, al frumuseții și al grației, care se află în fiecare ființă!

”Răul” e o boală care se vindecă prin iubire

Ieri, după atentatul de la Paris, am auzit de trei ori ideea că ”răul trebuie extirpat, distrus fizic”, cum distruge doctorul ”buba”(citez aici chiar expresia folosită de unul dintre interlocutorii mei). Desigur, dacă cineva îți pune viața în pericol, ești dator să-ți aperi viața. Dacă buba te amenință, ești dator să te aperi de ea. În acest caz, este probabil că nu vei acumula o karmă distructivă. Altfel, uciderea, ca soluție de extirpare a răului în lume, sau ”dictatura”(conducerea cu ajutorul amenințării și a fricii ca soluție de guvernare) sunt manifestări specifice stărilor de conștiință joasă. Iubirea nu ucide! Iubirea este Adevărul și ea încurajează viața, o servește, o crește, o umple și o binecuvântează. Extirparea răului, prin același mijloc prin care el însuși acționează, presupune să cobori la nivelul lui, căci cel rău crede că, ucigând, restabilește binele.

Viața hrănește viața, nu o distruge. Iubirea singură este puterea care îndepărtează răul, este puterea de care răul nu se poate apropia. Răul este consecința absenței iubirii, este o cădere din conștiința iubirii, o prăbușire a minții în inconștiența, care afirmă falsul ca fiind adevărat. În prezența iubirii, inconștiența încetează. În prezența iubirii, răul este anihilat, nu mai poate acționa. În prezența iubirii, răul se autodistruge.

Dacă am fi doar ființe fizice, ar putea ca uciderea să fie o soluție. Dar noi suntem ființe spirituale, iar alegerea noastră de  a face rău din alt motiv decât acela de a ne apăra viața crează karma. Pe de altă parte, răul înregistrat deja în câmpurile energetice nu este distrus prin distrugerea fizică: programele care au determinat acțiunea în plan fizic continuă să existe și să fie preluate de alți oameni de la respectivul nivel de conștiință. Soluția împotriva răului este creșterea nivelui de conștiință, nu distrugerea fizică. Soluția împotriva răului este educația corectă, conștientizarea esenței vieții și a naturii ei spirituale, conștientizarea cu privire la existența energiilor dincolo de formele fizice, capabile să se manifeste – în anumite condiții – prin formele fizice. Soluția pentru extirparea răului vizează ștergerea lui din plan spiritual, căci în plan spiritual este cauza. Pentru aceasta, avem nevoie să gândim conștient, să eliminăm ura, furia, dorința de a pedepsi, vinovăția, să ne asumăm responsabilitatea și alegerile pe care le facem, să ne concentrăm asupra binelui nostru și al celor din nostru, să binecuvântăm, să sprijinim viața, să fim mai fericiți și să să excludem toate trăirile creatoare de rău. În ele se află cauza răului care se manifestă în lume, în aceste trăiri care ne fac inconștienți și permit intrarea răului din planurile spirituale în propriul nostru câmp energetic.

Cu toate că formele noastre fizice și spirituale sunt departe de perfecțiune, nu trebuie să renunțăm la aspirația continuă de a iubi și a ne îmbunătăți pe noi din punct de vedere spiritual. Sensul omului nu este acela de a avea succes sau a face un lucru sau altul, căci esența succesului și a faptelor este dragostea, bucuria, pacea și frumusețea, pe care le trăim prin tot ce facem. Sensul nostru este iubirea mântuitoare, iar această iubire vede faptele oamenilor, răul din experiența omenească și toate întâmplările omenești mistuitoare ca fiind consecințe ale inconștienței. De aceea Iisus a spus pe cruce:”Iartă-i, Doamne, căci nu știu ce fac”! Cred că acest mesaj, ce ne-a parvenit prin crucificarea Mântuitorului, este acela la care trebuie să ne raportăm atunci când privim răul în lumea noastră și să știm pentru totdeauna că ”uciderea” este o manifestare a inconștienței. Oamenii l-au ucis pe Hristos și l-au salvat pe tâlhar: iată, asta-i capacitatea minții, iar mesajul pare să ne spună că avem nevoie să ne distanțăm de porpria noastră judecată atunci când decidem cine să moară și cine să trăiască. Inconștiența nu este conștientă de adevăr, așa încât îl vom crucifica pe Hristos de câte ori pretindem că știm cine merită să moară. Treaba noastră nu este aceea de a decide moartea cuiva, ci aceea de a sprijini, a iubi, a aprecia viața în toate formele ei și, în loc să urâm inconștiența/răutatea/ura și să coborâm la nivelul ei, folosind aceleași mijloace de extirpare, s-o înțelegem și s-o tratăm ca pe o boală. Inconștiența este – cred – boala cea mai extinsă, cea mai grea, cea mai tulburătoare a ființelor umane. Eu cred că în inconștiență este Iadul, căci în ea se ascunde cauza suferinței umane și din ea nu știm – încă – nici cum să ieșim, iar în cazurile mai grave nu știm că e necesar să ieșim, cum nu știm că mai există și altceva decât lumea poluată prin durere, suferință și rău.

Ar fi bine să ne rugăm continuu pentru ca Dumnezeu să ne binecuvânteze cu harul conștienței, al înțelegerii, al iubirii, al compasiunii, al milei și să ne călăuzească spre adevăr, cu ușurință și cu grație, așa încât viața noastră să servească binele nostru cel mai înalt și binele cel mai înalt al tuturor.