Niciodată să nu vă supărați nici pe starea vremii!

Serghei Nicolaevici Lazarev, un bioterapeut rus, cunoscut deja în lumea întreagă grație sistemului său de tratare a bolilor cu ajutorul rugăciunii, spune în una dintre cărțile sale că oamenii n-ar trebui să fie nemulțumiți de ceea ce li se întâmplă întrucât toate întâmplările sunt atrase prin bioenergia fiecăruia. De aceea, supărându-te pe întâmplări, începând de la starea vremii și până la oamenii din jurul tău, te superi pe tine, iar consecința e sintetizată amuzant într-o lege a lui Murphy; ”fii liniștit, mâine va fi mai rău”! Cu alte cuvinte, în afară e cumva o oglindă a psihicului nostru, iar vremea, cutremurele, dezastrele, accidentele sau micile neplăceri din viața de zi cu zi nu fac excepție. Aceasta înseamnă că suntem legați tainic unii de alții, iar comuniunea noastră unii cu alții, cu natura, cu vântul, cu ploaia, cu stelele, cu tot ce ne înconjoară rămâne o realitate permanentă a existenței.  

Dacă vremea (e un timp de când n-a mai apărut soarele pe la noi, iar acest lucru are un impact negativ asupra noastră) ne oglindește psihicul, ce am putea face noi cu noi și în noi înșine pentru ca vremea să nu ne mai reflecte depresia, mânia, impulsivitatea, violența și tendința de a ne autodistruge? Ce am putea face noi pentru ca viețile să ni se desfășoare mai armonios, mai cald, mai aproape de ceea ce ne dorim?  ”Niciodată să nu fiți nemulțumiți nici de starea vremii”, spune Lazarev, căci și asta-i o supărare pe sine, care crează consecințe. Aș zice chiar că niciodată n-ar trebuie să ne supărăm pe întâmplările vieții noastre, căci ele sunt atrase de inconștientul nostru, sunt o reflecție a acestuia. Dacă tot ce se ivește în preajma noastră e cumva și un aspect lăuntric sau reflecția unui aspect, atunci Lazarev ar avea dreptate; să primești și durerea, și suferința, și privațiunea, și lipsurile, și pierderile ca și cum ar veni de la Dumnezeu, ca pe instrumente de purificare ale sufletului, înseamnă să întrerupi conștient fluxul răului. A accepta ce este, ce vine, ce se întâmplă, a f pregătiți pentru fiecare schimbare a existenței înseamnă să înțelegem că aceasta este o atitudine care are puterea de a schimba lumea și întâmplările din jurul nostru, inclusiv vremea, mișcările vulcanilor sau alte fenomene ale naturii.

Cu alte cuvinte, dacă plouă, dacă nu-i soare, dacă vine cutremurul, dacă ceva nu iese cum gândești, nu te supăra, căci te superi pe tine însuți. Acceptarea de sine e o trăire necesară și puternică pentru că în ea e și înțelegerea propriei noastre inconștiențe, e și acceptarea faptului că, din pricina inconștienței noastre cu privire la felul în care creăm răul, suntem iubiți de Dumnezeu așa cum sunt copiii iubiți de părinții lor. Să fim conștienți de iubirea care ne îngăduie și ne iartă greșelile și alunecările noastre omenești, înseamnă să intrăm în contact intim, în însăși trăirea noastră interioară, cu sursa iubirii și a iertării infinite, care poate aduce soarele, poate împlini visele și poate ceea ce nu ne imaginăm măcar că este posibil. Supărarea pe ceea ce ni se întâmplă e suărare pe sine, iată. Să nu ne mai supărăm pe noi înșine, să ne privim cu atenție în lumea și-n întâmplările din jurul nostru, să ne acceptăm și să ne întoarcem la comuniunea atât de cântată în poezii, în balade, în creații vechi, comuniunea cu natura și cu lumea noastră. Atunci se poate să înțelegem de ce Iisus putea opri furtunile, putea vorbi cu vânturile și de ce marea îi asculta cuvintele. S-ar putea ca și pe noi să ne asculte vânturile, mările, furtunile și soarele, doar că noi nu știm aceasta...

9 GÂNDURI

1)    Emoţiile, gândurile sunt lucruri/trăiri pe care ţi le permiţi. Aşa cum îţi permiţi îngheţata, ”şocolata”, căciula de blană sau haina de Vizon. Îţi permiţi să fii trist, asta este. Măcar să înveţi ceva din asta. Îţi permiţi să fii frustrat. De asemenea, este permisiunea ta. N-are ce-ţi face nimeni, dacă tu îţi permiţi. Dumnezeu nu intervine, nu te ia de cap, să-ţi spună: fiule, iar ai luat-o pe arătură! Tu zici da, Domnul zice da, bine, dacă asta vrei, experimentează!

2)    Ce-i sigur pe lumea asta , afară de viaţa însăşi, de fiecare moment în sine?

3)    Nu ești mai fericit decât orice alt om obișnuit, care şi-a crescut găinile la curte, s-a îmbătat de cîteva ori în viaţă, şi-a bătut nevasta, a plîns, i-a murit mama, i s-au stricat recoltele adesea etc! AM TRECUT PRIN ACELEAȘI STĂRI, PRIN ACEEAȘI SENZȚAIE DE NEPUTINȚĂ, DE PIERDERE  SAU  DE CÂȘTIG, DE BUCURIE  SAU  DE  FERICIRE. Cam asta-i tot. Nimic mai mult decât emoţii, sentimente, mișcări în conștiință, mișcări în interior. Dacă un ţăran îşi pierde vaca suferă ca şi cum ar fi pierdut fotoloiul la prezidenţiale. Care-i diferenţa dintre un țăran și un candidat la fotoliul de președinte, care-i diferența dintre ei de vreme ce orice ai pierde, tot pierdere este?

4)    Practic, dilema nu se mai termină, dilema abia începe în fiecare clipă, dilema continuă, dilema există. Certitudinea pare doar o iluzie în lumea interioară, ca şi în aceea exterioară.Cum zic înțelepții, singurul lucru cert e că totul e incert.

5)    Vin peste tine nişte gânduri ca din neant..de parcă nu tu ai fabrica gândurile, ci ele te-ar fabrica pe tine. 

6)    Fericirea omenească trebuie suportată, ea i se dă unui suflet puternic, capabil să o primească şi să nu uite de Dumnezeu din pricina ei. De îndată ce fericirea omenească te face să-l uiți pe Dumnezeu, ai și pierdut-o!

7)    Niciodată nu eşti singur, este doar iluzia ta starea de singurătate. Tu eşti mereu şi mereu însoţit doar de spiritul divin, doar de iubirea ce se revarsă din el. Cu Dumnezeu mergi, mănînci şi adormi, cu el te trezeşti, prin el te poţi gândi la alt om, prin el faci tot ce faci. Te întorci împotriva lui Dumnezeu când începi să depinzi de alt om, de obiecte, de orice altceva, căci tu depinzi doar de puterea spiritului divin, care te animă şi te hrăneşte cu iubirea sa. Dacă un alt om te părăseşte, e mai bine aşa pentru tine. Dacă un alt om nu are energie suficientă, ajungi să suferi din pricina lui, să te vampirizeze, să o facă la distanţă sau în prezenţa ta. El nici nu ştie că face acest lucru.

8)    Mintea este o mare enigmă, cum iubirea este marea enigmă a acestui univers. Mintea nu te lasă, nu-ţi dă voie să exişti în iubire, dacă nu o cucereşti continuu, dacă nu o supraveghezi continuu şi nu eşti atent mereu la ea. Probabil că inconştient, anumiţi oameni se conectează la mintea ta, la corpul tău şi devin parte din tine. Acum, prin proprie experienţă îmi dau seama că, fără iubire n-ai nici o şansă să scapi de vampirism, de posesiune. Iubirea este leacul corect al posesiunii, fiindcă numai iubirea e o sursă inepuizabilă de energie. Energia Egoului se epuizează permanent.


9)A-ţi recunoaşte partea negativă este un pas important către tine însuţi. A cunoaşte umbra ta este esenţa cunoaşterii, este fundament pentru evoluţia ta. ŞI copiii răi sunt ai tăi. ŞI ei există; frica, neliniștea, tristețea, dorințele. Să recunoşti că există, că sunt ai tăi, copiii tăi, iată ce pas măreţ pentru cunoaşterea de sine. 

**

Voi publica din când în când această rubrică ”9 GÂNDURI”...

Sunt gânduri sincere, extrase din caietele mele personale. Unele vă vor invita la meditație, altele vă vor...aduce răspunsuri... Sper ca ambele ipostaze să fie ceea ce aveți nevoie...

Ce e dat să se întâmple, se întâmplă negreșit!

Astăzi am observat un fenomen; m-a sunat cineva de câteva ori în cursul zilei, dar n-am fost niciodată lângă telefon sau liberă să răspund. Când am fost liberă să răspund, persoana cealaltă n-a mai răspuns la telefon și asta în câteva rânduri.

Iată o desincronizare energetică, am zis. Uneori te poți întâlni cu un cunoscut la Paris, pe o stradă aglomerată, alteori – cum mi s-a întâmplat și mie într-o zi – te trezești față-n față cu un amic, în același vagon, în acelați compartiment, în același tren într-o dimineață, la ora cinci.  Privind cu inima către situațiile vieții noastre, vedem că ceea ce e dat să se întâmple, se întâmplă negreșit, iar ceea ce nu trebuie să se întâmple – fie și o banală conversație la telefon – rămâne suspendat undeva, se îndepărtează, stagnează și este împiedicat să se împlinească. Resorturi inconștiente, care nu ne sunt clare din punct de vedere științific, dar limpezi ca lumina zilei în experiența directă a vieții, se declanșează dincolo de conștiența și înțelegerea noastră, dincolo de logică, de rațiune și chiar dincolo de/și peste sentimente, ghidându-ne...pe drum.

Sunt căi care ni se deschid, curgem pe ele la fel de ușor ca râurile, toate lucrurile parcă se așează singure în matca lor, oamenii de care avem nevoie apar, pur și simplu, în cale. Aș zice că acesta-i drumul de poveste, drumul magic, pe care mergem ușor, în pace, cu bucurie, căci toate ingredientele necesare călătoriei ne așteaptă pe parcurs, când avem nevoie de ele. Sunt căi care ni se închid, însă; cel mai simplu lucru, cum este o banală convorbire telefonică, devine imposibil, irealizabil, se îndepărtează de la sine: acesta e drumul blocat. Inconștientul nostru reacționează fără noi, el pare să sară peste conștiență, ghidând-o cumva...pe dos: de exemplu, cu un minut înainte de a  primi telefonul cu pricina, închizi telefonul sau tocmai decizi să iei o pauză de conversații. Când să răspunzi la telefon, sună la ușă o cunoștință care a decis brusc să te viziteze. Oricum, ceva te îndepărtează de conversația cu o persoană anume, cum persoana celalaltă parcă sună tocmai când nu-i poți răspunde. Pe un drum blocat, deblocarea e uneori o forțare a situației, care complică lucrurile. Dintr-un motiv pe care e bine adesea să nu-l știi, drumul e blocat. Să privești în liniște și convins că blocajul e și el bun la ceva, chiar dacă nu știi la ce anume, e un semn de înțelepciune. Lucrurile curg, chiar dacă nu așa cum ne așteptăm: curg, totuși, perfect, în armonie cu universul, cu lumea înconjurătoare. Inconștientul nostru știe, el vede imaginea de ansamblu și răspunde energiilor din lumea înconjurătoare chiar și atunci când noi nu suntem conștienți că facem aceasta, că dăm un răspuns în conformitate cu dinamica întregului. 

Noi ne blamăm adesea pentru că facem sau nu facem un lucru sau altul, dar – ceea ce facem sau nu facem – s-ar putea să fie mișcarea perfectă, aflată în armonie cu lumea înconjurătoare. Ce ni se așează frumos, ușor, clar și magic pe cale e destinat să fie. Ce se blochează, e destinat să fie, de asemenea, blocat. Există în logica existenței, a experienței, a universului subtil motive pentru ce avem și motive pentru ce nu avem, pentru ce suntem sau pentru ce nu suntem. La un alt nivel, noi știm aceasta. Inconștientul nostru știe și reacționează pe baza unei cunoașteri perfecte, corecte, coerente, așa încât...să aibă sens, încă unul adânc, pe care nu ar trebui să-l neglijăm niciodată, orice blocaj care ne apare în cale. Blocajul poate lua forma rezistenței, a opoziției încăpățânate a unor persoane, a respingerii, a pierderii, a eșecului, a neîmplirii unor așteptări etc. Întotdeauna în acestea se ascunde o mână ”frumoasă”, pe care – dacă învățăm s-o privim cu atenție – o vom săruta într-un târziu, căci mâna aceasta...ne duce pe drumul nostru real, blocându-ne atunci când...rătăcim calea...Să nu ne mai supărăm când nu primim ce am așteptat, când nu s-a ]ntâmplat ce am vrut, când am pierdut, când ne-am împotmolit undeva, când nu ni s-a răspuns la telefon sau  la... iubire e semn că ințelegem legea vieții, e semn că privim către inconștientul nostru, care  știe că eșecul s-ar putea să fie o cheie, un pas tocmai pentru succesul nostru...

Cum le dăm altora energia noastră?

Noi suntem ca niște mașini, doar că nu funcționăm cu benzină, ci cu energie. A da și a primi e în esența existenței: nimic nu curge în afara acestui principiu al ”darurilor”. Dăm și primim permanent, conștient și inconștient, deopotrivă.  Tot ce primim sau dăruim nu există în afara unei semnificații interioare, a unei semnificații în conștiință, a unei trăiri. Trăirea este energie. Adevăratul dar este trăirea pe care o avem în relația cu el, fie că-l dăruim, fie că-l primim. Mulți oameni nu știu când, cum și până unde pot dărui, alții nu știu să primească, dar confuzia cu privire la daruri se naște tocmai pentru că nu înțelegem că uneori putem să ne lovim energetic dăruind, cum se poate să ne lovim energetic primind ceva. Veți întreba: cum e posibil așa ceva?

Darul e întotdeauna ”o trăire”

Aș zice că este posibil pentru că ”darul” e întotdeauna o trăire. Când ne dorim o mașină, noi ne dorim sentimentul pe care ni-l dă posesia obiectului: poate fi bucurie, poate fi mai multă încredere în sine, poate fi sentimentul împlinirii. Prezența mașinii ne va crea aceste trăiri dorite. Când ne dorim o relație de dragoste, ne dorim să trăim afecțiunea, sentimentul de a împărtăși plăcerea, tandrețea, sentimentul siguranței, al încrederii, al bucuriei etc. Dacă-i dăm un leu unui cerșetor, dar facem acest lucru cu silă, doar să scăpăm de el, pierdem energie, fiindcă ceea ce ne dăm nouă înșine este sila, e sentimentul că am fost forțați să dăm. Dacă dăruim cu forța, vom trăi un sentiment neplăcut și vom observa în conștiința noastră că ”ne simțim forțați de împrejurări” să dăm. Din nefericire, aceasta este o stare extinsă în care ne bălăcim. E suficient să privim cum funcționează sistemele sociale pentru a observa ”forța” ca factor energetic  prioritar, care reglează relațiile interumane, unul dăunător psihologic, pe care se întemeiază furtul energetic, mai mult decât darul. Darul energetic real presupune exprimarea voinței libere de a dărui, a bucuriei de a dărui, a mulțumirii și a recunoștinței, acestea toate fiind trăiri autentice, hrănitoare, trăiri prin intermediul cărora energia curge în sprijinul vieții. Există trăiri care luminează, care vindecă, trăiri ziditoare, trăiri care hrănesc sufletul și înalță conștiința umană. Simțindu-le, noi dăruim cu adevărat. Nu contează dacă dăruim un leu sau o avere: bucuria de a dărui este darul, deopotrivă pentru cel care-l dă, cât și pentru primitor. Există și trăiri prin care pierdem ”energia vieții”, trăiri prin care dăm energia vieții, dar nu liber, ci ”cu forța”!

”Transferul forței vieții într-o formă violentă”

”Oricărei persoane sau lucru îi opuneți rezistență – fie prin gând, cuvânt sau acțiune, sub forma criticii, judecății, invidiei, geloziei, urii sau în alt fel – cu siguranță, mai mult o sprijiniți și voi deveniți proporțional mai slabi. De ce? Deoarece în mod deliberat ați luat o parte din prețioasa forță a vieții, atât de necesară pentru progresul vostru, și ați transferat-o unei persoane sau unui lucru. Ați fost vreodată martori când cineva a devenit epuizat după o izbucnire de furie? Epuizarea este golire. Ceva a ieșit din persoana furioasă în beneficiul celeilalte persoane, spre paguba sa. Acesta este un exemplu al transferului forței vieții într-o formă violentă. Sunteți foarte norocoși că ați învățat această înțelepciune. Acum, cu toate mijloacele posibile, practicați-o”, scrie John McDonald în cartea sa ”Mesajul unui Maestru”(E. Prestige).

Sentimentele frumoase ne ajută să dăm ...fără a pierde

Pasajul citat mai sus vă e clar, presupun.  Fie că sunteți supărați, iritați, că simțiți invidie, gelozie, judecată, critică în gând sau fățiș, vă dați forța vieții, vă privați de energie. Sigur că lumea înconjurătoare e un grandios stimul pentru pierderea de energie, dar se întâmplă așa pentru că noi nu suntem conștienți că viața noastră, în întregime, înseamnă ”schimb energetic”, că orice am face, orice ar fi, dăm energie și o putem da în două feluri: voluntar sau involuntar. Fiindcă dorim sau fiindcă suntem forțați să o facem. Dând energie voluntar nu pierdem energie: pierderea apare doar atunci când opunem rezistență, când ne împotrivim, când ne supărăm, când ne lăsăm prinși în febra trăirilor negative amintite mai sus. De aceea iubirea, precum toate trăirile frumoase care curg din ea, sunt cheile stării noastre de bine și depozitele de energie inepuizabilă, care ne ajută să dăm energie fără să simțim că am pierdut ceva...

Cum ne sfătuia ”Maestrul” mai sus, să reținem această lecție prețioasă, simplă poate, dar nu vă lăsați înșelați, căci adesea în simplitate se poate ascunde cea mai strălucitoare lumină a conștiinței. 

Destinul prietenos

Situațiile de viață care ne surprind, ne emoționează și cărora nu le găsim explicații se pot prezenta conștiinței noastre ca fiind predestinate. ”A fost destinul”, zicem noi, poate și pentru că întâmplările au scăpat capacității noastre de a le controla sau de a le găsi o cauză. Destinul ne apare ca o structură de neânvins, necunoscută, ca un munte a lui Mahomed; e acolo, e așa, n-ai ce-i face, ne consolăm și noi, precum ciobănașul din Miorița, căci credem că ceea ce este destinat nu poate fi schimbat.

”Niciodată nu îți vei putea găsi fericirea, atâta timp cât ești controlat de destin. Iar prin ”destin” nu înțeleg ”soartă”. Nu există soartă. Destinul conține acele cauze trecute, care manifestă efectele în prezent. Poți oare spune ”mi-a fost destinat să fiu lacom”? Singur ți-ai creat lăcomia. Un bețiv nu a fost bețiv din prima clipă când a băut alcool. O acțiune repetată inconștient te va subjuga și va crea o dorință trupească de a o repeta. Apoi, începi să te lamentezi că așa ți-a fost destinul. Această încătușare a fost creată chiar de tine. Destinul este determinat de acțiunile întreprinse. Tu singur ți-ai predestinat viitorul, prin repetarea acțiunilor bune sau rele, benefice sau dăunătoare”, spune Yogananda în cartea sa, ”Divina iubire”(Ed. Ram).

Destinul nu-i o forță implacabilă, nu-i de neschimbat, nu-i atât de încifrat, de necunoscut și de greu previzibil pe cât suntem tentați să credem. N-am avea nevoie să mergem la cititori în stele și ei să ne spună că stelele ne-au scris ceva acolo, iar ceea ce-i scris, în frunte ne e pus, căci așa cum spune Yogananda - și el a fost un mare, mare sfânt – acțiunile noastre bune sau rele de acum, de azi, din fiecare clipă, ne determină destinul, deci viitorul. Această definiție a destinului ne poate dărui un strop de bucurie, de vitalitate și de speranță, căci nu ne mai percepem victime ale oamenilor sau ale unui Dumnezeu indiferent, care ne-a scris suferința pe frunți, ne-a aruncat în relații imposibile și-n evenimente dezastruoase și ne-a lăsat așa, acolo, în durerea noastră, să ne descurcăm cum ne duce capul. Iată un mod optimist de a privi destinul, dar și unul care ne face responsabili de acțiunile noastre; speranța că, acționând azi mai bine decât ieri, ne va fi fi mai bine mâine, e de mii de ori mai îndrăzneață și mai preferabilă neputiinței și îngenunchierii în fața destinului implacabil. Speranța că mai e ceva de făcut, că mai poți schimba ceva, schimbându-ți acțiunea, mintea, sentimentele, atitudinea sau reacția ne ajută să vedem în destin o putere prietenoasă, pusă în mișcare prin propriile acțiuni.

Destinul, așa cum apare în viziunea unui mare înțelept, e-n clipa asta în mâna fiecăruia dintre noi, în alegerea de fiecare zi de a întrerupe obiceiurile care au făcut din noi niște sclavi. Poate că suntem mai mult sclavii obiceiului de a ne supăra, pe bună dreptate sau numai pe baza unei dreptăți imaginare, dar supărarea și furia ne conduc spre acțiuni greșite, iar acțiunile acestea, mai întâi cultivate în interior, apoi manifestate în exterior, ar putea fi lanțurile care ne leagă de un destin nefast. Ar fi îndeajuns să ne corectăm acțiunile rele, incorecte, să ne iertăm pe noi înșine și pe alții, să privim către soare chiar în clipa în care avem alegerea să privim și tenebrele nopții înseamnă să ne așternem sub pași covorul roșu al propriului destin! Nu suntem victimele destinului, ci creatorii lui, iată o idee la care putem reflecta și pe care o putem testa începând din clipa aceasta! Să fim noi înșine prietenii noștri, să ne schimbăm obiceiurile greșite din trecut și așa vom constata că...destinul e forță prietenoasă...

Dincolo de ...”absoluta singurătate”!

Trăiești uneori sentimentul fragilității absolute a omului din tine. Te simți atât de vulnerabil, atât de neajutorat, atât de singur în mulțime încât nu poți decât să te abandonezi trăirii. A atinge nesfârșita trăire a propriei singurătăți e un act de curaj, imposibil fără să tai – înainte de a păși în ea – tot ce te lega de lume. Legăturile omului din tine cu lumea sunt cele ce te țin într-un prizonierat inconștient, in care libertatea poate căpăta orice chip, afară de chipul ei autentic.

Dorințele și așteptările te leagă de lume și, fiindcă lumea poate răspunde întotdeauna parțial dorințelor și așteptărilor tale, ele sun cheile care te țin închis în lăcașurile întunecate ale existenței, în lăcașurile suferinței și ale neîmplinirii. Menținând dorințe și așteptări în relația cu lumea, nu poți cunoaște libertatea, iar fericirea ta e-o frântură, o clipă, o zi, o vreme oarecare...Să rupi legăturile omului din tine cu lumea înseamnă să încetezi să mai aștepți: să aștepți iubire, prețuire, ajutor, fericire. Să trăiești acest sentiment al fragilității, al singurătății totale, să simți cu întreaga ființă că nu vrei nimic și nu aștepți nimic de la lume înseamnă să fii liber de lume, slab și mic, fragil și singur printre oameni: abia atunci...ești liber. Nu să îndepărtezi lumea de tine, nu s-o respingi, nu s-o hulești, nu să-i contești inteligența, frumusețea, nu s-o disprețuiești și s-o critici e nevoie, ci să rupi ce te leagă cu adevărat de lume: nevoile, așteptările și dorințele tale. De o vei face, te va cutreira întâi  un devastator sentiment al singurătății, iar omul din tine se va simți smerit, neînsemnat și lipsit de apărare. Dar tocmai atunci vei descoperi că ai fost legat de lume prin dorințe și așteptări din pricina fricii tale de singurătate. Și...daaaaa, e adevărat,  omul din tine ar putea să se vadă singur în întreaga existență, abandonat de lumea întregă, dar -  în clipele dramatice ale absolutei singurătăți - Dumnezeu te îmbrățișează.

Cred că ”trauma de abandon” nu e omenească, nu e de aici, nu-i o poveste cu rădăcini în relațiile de viață, ci-i consecința separării noastre de Sine, de Dumnezeu. Probabil că vom rămâne continuu terorizați de frica de a fi părăsiți atâta vreme cât nu vom rupe legăturile cu lumea, care ne vrea puternici, măreți, eroi, deștepți, frumoși, care ne condiționează la fiecare respirație. Brațele Sinelui ne așteaptă să ne percepem neputincioși, fragili, neînsemnați și slabi, să ne simțim ca niște copii nejutorați pentru ca ele să ne ridice deasupra iluziilor minții. Tocmai când vom trăi sentimentul că suntem ”absolut” singuri, Dumnezeu e cu noi, căci în acea clipă transcendem tot ce-i omenesc. Frica de fragilitatea absolută, frica noastră de singurătatea absolută nu-i altceva decât frica de Dumnezeu! Frica de a fi singuri printre oameni, părăsiți de oameni este frica noastră de a păși către iubirea adevărată pentru oameni, acea iubire nemotivată de nevoi, de dorințe și de așteptări, acea iubire în interiorul căreia omul e fragil pentru ca Dumnezeu să fie puternic!

Inima ...curată poate răspunde la întrebarea:”eu cu cine votez”?

Toate evenimentele colective, inclusiv campaniile electorale, trezesc în noi emoții, adesea negative, și din pricina asta ele pot fi folosite pentru vindecare personală. În relația cu orice eveniment, ceea ce simțim noi, gândurile care se invesc în interiorul nostru, respingerea, ura, frica, neliniștea, iritarea sau furia nu sunt repere ale adevărului, ci dimpotrivă, semnele clare ale distorsiunii ce ne parvine din inconștient.

În sistemele obișnuite de gândire, noi credem că simțim emoția negativă pentru că cineva din exterior, un candidat sau un partid politic sau un eveniment oarecare ne-au cauzat acea emoție. În realitate, în exterior este doar stimulul, care trezește în noi o trăire, iar acea trăire – dacă este negativă – semnalează că în trecut am fost victimele unor erori de percepție, de gândire sau/și de acțiune, că avem nevoie să abandonăm negativitatea noastră emoțională pentru a genera schimbări autentice în experiențele noastre de viață. Candidații, oricum ar fi ei, nu sunt altceva decât imagini în oglindă ale conștiinței colective, reflexii ale conștiinței deja existente. Emoțiile negative pe care le trăim, indiferent ce tabără sprijinim și ce candidat, sunt expresii ale erorii de gândire și de percepție existentente în conștiința colectivă și/sau personală. Hrănindu-le, vom alege un chip nou, dar ”același conducător”! Vom alege greșit, vom alege același om care va avea alt nume, poate, dar o structură psihologică ce va reflecta trecutul, adică amăgirile și dezamăgirile din trecut.

Pentru că energia conștiinței colective este deja cristalizată, Președintele este ”ales” în plan subtil. Inconștientul nostru îl cunoaște, știe cine va fi el și, în situația noastră, nu va fi acela pe care-l dorim (tocmai pentru că nu alegem din dorință, cu bucurie), ci acela care va fi mai puternic respins din punct de vedere emoțional. Așadar, alegem prin respingere. Aceasta este consecința esențială a emoțiilor negative colective, așa cum respingerea știrilor rele la televizor sau în presă, a catastrofelor, a distorisunilor de tot felul generează un fenomen puternic de atracție a oamenilor către ele. Un proverb ilustrează corect legea atracției: el zice că ”de ce ți-e frică nu scapi”, iar altul – care exprimă legea rezonanței emoționale – spune că ”ceea ce se aseamănă, se adună”. Din cauza emoțiilor intens negative față de ”celălalt candidat”, indiferent care este ”celălalt”, noi nu alegem corect. Campaniile electorale sunt concepute în așa manieră încât nu pun în valoare calitățile candidatului, ci slăbiciunile, defectele și lipsurile contracandidatului, stimulând respingerea față de el. Cel ce va fi mai puternic respins va câștiga alegerile. Pare straniu, poate, dar puterea care alege este puterea emoției negative, iar nivelul de conștiință al câștigătorului va reflecta în mod fidel nivelul conștiinței colective. Emoțiile negative ne parvin din inconștient, așa încât vom alege inconștient, irațional, din trăiri care nu reflectă Adevărul.

Alegerea corectă  este posibilă doar în absența emoției negative. Pentru aceasta nu este nevoie să urâm, să detestăm, să ne fie teamă, să împingem vreun candidat în prăpastie, să inventăm despre el câte-n lună și-n stele, ci doar să încetăm să respingem, să-l acceptăm pe fiecare și să ne ascultăm ”inima”! Când avem interese legate de cineva anume  vom fi mai subiectivi și mai predispuși la a fi agățați de tăvălugul energiei negative colective. Dar, majoritatea alegătorilor nu au un interes direct, personal legat de un candidat și de aceea implicarea emoțională în cazul lor e doar un fel de a se arunca în groapa toxică, inconștientă și irațională a energiei colective, care atrage candidatul respins. Ceea ce e bine să știm este faptul că emoțiile distructive pe care le trăim într-o campanie electorală(ca în orice altă situație de viață, începând de la iubire și terminând cu economia, cultura sau alte domenii din viața noastră personală)  și pe care le credem inofensive, vor continua să creeze consecințe în viețile personale ale celor care le hrănesc. De asemenea, ele vor suferi un proces de polarizare și îl vor duce pe trăitorul lor la capătul opus, creându-i deziluzia, dezamăgirea și negativitatea față de acela pe care l-au susținut intens pozitiv mai întâi. Așadar, la capătul intens pozitiv se ascunde adânc în inconștient capătul negativ și invers. Emoțiile intens pozitive și cele intens negative sunt semnul unei percepții tulburate și semnul că ne-am îndepărtat de adevăr.

Biblia ne spune că și conducătorii sunt de la Dumnezeu. Asta este – aș spune – adevărat: pe de o parte, conducătorii aleși inconștient  dezvăluie inconștiența colectivă care i-a ales și duce la oglindirea acestei conștiințe în timp.  Alegerea inspirată de Duhul Sfânt ar presupune detașarea emoțională,  alegerea cu inima: ”Domnul Dumnezeul tău, care este în inima ta, îți va spune chiar în clipa aceea ce să spui și ce să faci”, spune Iisus în una dintre minunatele pilde din Noul Testament. Așa ar trebui să ne alegem conducătorii, nu ascultându-ne propriile percepții distorsionate, nu ascultându-ne emoțiile negative, ci renunțând la ele pentru a putea să auzim glasul Duhului Sfânt în noi. Când nu auzim Duhul, auzim...mintea proprie și de aceea nu avem conducătorii ”dăruiți de Dumnezeu” și nu-i vom avea până când nu vom renunța la negativitatea emoțională.  Atracția este starea reală a existeneți, singura care există, așa încât și dacă respingem ceva, noi atragem acel ceva. Prin respingere, păstrăm în viețile noastre răul, păstrăm lângă noi ce nu ne dorim, ce ne displace, ce detestăm, ce ce face rău. Glasul Duhului și al Adevărului poate fi auzit cu inima curată și cu mintea luminată de acceptare, de bunăvoință, de încredere în puterea Sinelui, care nu se aude atunci când gălăgia minții e ...în toi. Mintea noastră ne minte, inima noastră știe adevărul și de aceea numai inima curată îl aude pe Dumnezeu în toate circumstanțele vieții noastre, inclusiv în campania electorală. La întrebarea ”eu cu cine votez?” poate să răspundă  corect numai inima noastră curată...