Infaptuirea miracolului

Pilda ce conţine expresia celebră a lui Isus “Nicăieri nu este mai puţin preţuit un prooroc decît în casa şi în Patria lui” transmite unul dintre marile secrete ale creaţiei, la fel de valabil azi, ca şi acum 2000 de ani. La fel de neînţeles astăzi, ca şi atunci. Căci n-am învăţat a trece peste obstacolul “puternic” al minţii de zi cu zi, n-am izbutit - încă - să ne deschidem către secretele adevărate ale existenţei şi credem - în continuare – că suntem victimele împrejurărilor sau ale altor oameni. De fapt, “privitorul” sau acela ce “observă”, acela ce poate – din starea sa de conştiinţă - să-l vadă pe Cristos şi-n acela ce locuieşte la etajul zece al blocului, şi-n camera alăturată, şi-n politicianul arţăgos, şi-n dansatoarea de la bar devine “agentul esenţial” al activării puterii divine. Nu degeaba Isus a repetat “credinţa ta te-a vindecat”.

Iată că în pilda menţionată avem descrierea precisă a cauzei “absenţei miracolului”, a “limitării puterii de manifestare divină”. “Fiul Tîmplarului” se află - simbolic – şi astăzi printre noi. Cine, oare, ne dezapreciază, ne dispreţuieşte, ne crede incapabili sau ..groteşti, absurzi, or demni de ură şi respingere decît unii dintre cei mai apropiaţi nouă? Simplul fapt că suntem văzuţi “prea aproape” ne face prea umani. Simplul fapt că ne este cunoscută biografia, că ne apar slăbiciunile omeneşti, că nu avem familii angelice păcăleşte mintea în mod profund. Mintea vede obişnuitul în locul frumuseţii şi, adesea, acolo unde există fiinţe mai puternice în iubire, mai ..minunate şi mai demne de apreciat, există şi mai mulţi “locuitori necredincioşi”, şi mai aprigi în furie sau în critică. Mintea suportă cu mare greutate existenţa iubirii şi a luminii divine în altul sau în noi înşine şi de aceea recunoaşterea lor devine una dintre cele mai dificile sarcini într-o viaţă de om. Mecanismele de apărare ale minţii se pun în acţiune în diferite moduri, inclusiv prin atacurile violente ale “celor mai apropiaţi oameni” pentru ca puterea iubirii să nu fie văzută, iar miracolul să nu fie posibil. Cheia creaţiei evenimentelor vieţii de zi cu zi, cheia ..ce ne poartă direct către adevăr, suntem noi înşine. Noi suntem observatorii puterii divine şi, prin credinţa noastră în ea, activăm potenţialul cel mai înalt al creaţiei, al miracolului şi al vindecării. De aceea se întîmplă miracole în vieţile oamenilor îndrăgostiţi.

De aceea mulţi oameni puternici au avut succes în perioadele în care au fost îndrăgostiţi. Perseverenţa, munca, ambiţia sau curajul nu dau efecte atît de spectaculoase în absenţa iubirii şi, adesea, ele ..nu pot suplini energia şi frumuseţea dragostei pe care i-o purtăm altui om. Paradoxul face că iubirea devine credinţă în cel iubit, iar aceasta “activează” miracolul. Cel ce iubeşte este cel ce observă, ca şi cel care..crează! Secretul acesta dezvăluit de Isus a fost confirmat şi de către ştiinţa modernă, începînd cu fizica cuantică şi terminînd cu psihologia: “Observatorul modifică obiectul observat”! ŞI, dacă puterea lui Isus s-a lăsat “neputinicoasă în faţa necredinţei” n-a fost pentru că era astfel, cît pentru a realiza “pilda” şi a ne transmite mesajul. A gîndi despre alţii devine o responsabilitate. A iubi noi înşine înseamnă a ne da singuri şansa ..înfăptuirii miracolului.

Iubire, lacrimi si agresivitate

Respirăm într-un univers în care lupul sfîşie mielul şi tigrul ronţăie căprioare. Existăm într-o lume în care noi înşine spintecăm porcul şi sugrumăm puişorii de găină..Visăm în această lume în care iarba vie se înfioară sub bocancii noştri, iar florile pe care le dăruim sunt “ucise” pentru a ne servi ca daruri din dragoste..Plantele suferă de stres atunci cînd ne apropiem de ele cu o foarfecă pentru că şi ele simt..durerea şi pentru că sunt programate să..trăiască. Tot ce ne înconjoară poartă pecetea “viului” şi a sensibilităţii. Agresivitatea – la nivelul cel mai profund al experienţei – pare un instinct ce descrie în mod esenţial necesitatea. Chiar şi noi agresăm din necesitate, dar nevoia noastră nu se opreşte doar la supravieţuire! Rupem florile pentru a ne exprima dragostea pentru o altă fiinţă, dăruindu-le..Rupem florile îngenunchind în faţa frumuseţii lor. Papilele gustative ne trezesc plăceri neaşteptate cînd savurăm friptura sau ronţăim un măr. Suntem agresivi şi pentru că avem nevoie de frumuseţe. ŞI pentru că simţim iubire. ŞI pentru că avem nevoie de plăcere..

ŞI, iată cum însăşi sensibilitatea ne îmbie spre agresivitate..în relaţia cu tot ce este viu..Căci, cu orice ne-am hrăni, tot trebuie..să sacrificăm ceva..ŞI un morcov trăieşte, şi un măr respiră, şi firul de iarbă este plin de viaţă! Suntem agresivi din necesitate, dar aceasta nu ne salvează de la sensibilitate. Agresivitatea şi sensibilitatea şad una lîngă la alta şi merg umăr la umăr în experienţa vieţii noastre. NU suntem doar agresivi, ci şi teribil de sensibili, uimitor de sentimentali, foarte uşor de rănit şi extrem de predispuşi la durere..Oricît am vrea să ne ascundem suferinţa, ea are nebunescul obicei de a ieşi din noi, atît prin agresivitate, cît şi prin lacrimi. Atît prin mîngîiere, cît şi prin lovitură..Ne trezim lovind cînd ne simţim răniţi, de parcă vieţile noastre ar fi în pericol. ŞI, într-un fel anume, uneori o jignire pare a ne rupe o bucată din viaţă, o fîşie de suflet, cum lipsa de respect a cuiva poate fi interpretată ca un atac la adresa vieţii noastre. Aceasta înseamnă că noi nu trăim doar cu friptură, cît cu iubire. Supravieţuirea corpului nostru pare a depinde în mod esenţial de sentimente, de starea de bucurie, de hrana emoţională pe care o îngurgităm zi de zi…Uneori percepem o jignire ca pe o pierdere a vieţii şi alteori percepem respingerea ca pe o stare de inaniţie în care suntem împinşi..

Ne hrănim cu fericire mai mult decît cu orice altceva. Ne hrănim cu tot ce simţim şi – adesea – singuri ne alegem destinul de căprioară sfîşiată, or pe acela de tigru fioros. Uneori ni se pare că am pierdut pe drumurile prăfuite ale vieţii puterea de a ne bucura, or pe aceea de a iubi, fără să ne dăm seama că şi agresivitatea poate fi semnul unei exacerbate sensibilităţi. Ştiind aceasta, putem recupera iubirea de care ne îndepărtăm prin durere şi bucuria de a trăi, care se poate ascunde sub cea mai puternică stare de deprimare..Căci, cei mai agresivi dintre noi cer în mod zgomotos dragoste, iar cei mai deprimaţi caută cu disperare viaţa care pulsează a bucurie în interiorul lor!

Despre schimbarea energiei

Cele mai mărunte schimbări în programul nostru de zi cu zi ne schimbă energia şi, atunci cînd ele urmează intenţii pozitive şi decizii interioare..frumoase, energia ni se schimbă în bine. Simplul fapt de a schimba drumul către casă, pe acela ..obişnuit pe care mergem la slujbă, ora de trezire sau pe aceea de culcare ne schimbă, de asemenea, energia. Cînd avem probleme grave trebuie să suspicionăm o stagnare energetică, prin exersarea zilnică a aceluiaşi mod toxic de a gîndi, a fi, a ne face programul şi a acţiona. Adesea, noi nu avem destulă putere (energie) pentru a ne schimba viziunea interioară şi atunci avem ..opţiunea de a apela la acţiuni diferite de cele obişnuite. Cele mai mărunte schimbări atrag ..o energie nouă. O energie nouă poate fi benefică, poate fi..şi negativă. Noi putem recunoaşte schimbarea negativă chiar în întîmplări şi-n evenimente; cînd acestea sunt nemulţumitoare, cînd trăim prea multă îngrijorare, prea mult stres, prea multe probleme de viaţă înseamnă că..există ceva în mintea, în trăirile şi-n acţiunile personale care trebuie schimbat.

Orice noutate pe care o introducem în programul de zi cu zi..schimbă energia şi poate avea darul de a ne împinge spre mai bine. Aşadar, să nu facem acelaşi lucru în fiecare zi. Să ne mai schimbăm ..drumul ce duce spre casă, scaunul pe care ne aşezăm, patul în care dormim, locul în care mergem în excursii. Schimbarea acţiunilor, a programului este extrem de puternică pentru toaţi oamenii care depind în mod esenţial de ceea ce se întîmplă la nivelul experienţei fizice de viaţă. Cei care au depăşit ataşamentul faţă de lumea exterioară pot realiza schimbările în interior mai întîI; îşi pot schimba modul de a percepe lumea, viaţa, lucrurile, experienţa şi atunci..se schimbă şi exteriorul. Cei mai mulţi oameni au nevoie, însă, de schimbarea acţiunii, a peisajului lumii fizice, a oamenilor ce-i înconjoară pentru ca mediul interior( gînduri, sentimente, emoţii) să se schimbe în sensul dorit. Energia noastră stagnează şi crează tensiuni, precum şi tendinţa de a dezvolta “programe puternice” sau comportamente şi moduri de gîndire şi acţiune automate atunci cînd..repetăm inconştient aceleaşi gînduri, aceleaşi sentmiente şi aceleaşi acţiuni. Este deosebit de important să reţinem toate acestea pentru ca, în orice moment de stagnare energetică, dacă avem tendinţa să..fim conduşi de tiparele şi de programele inconştiente în direcţii nefericite pentru noi, să începem prin a ne schimba cu ..responsabilitate, calm, răbdare şi perseverenţă..programul de zi cu zi.

Cineva care merge cu maşina pe acelaşi drum, poate opri ..într-un parc pentru cîteva minute. Aceasta este o schimbare care va atrage după sine schimbarea energiei. Cineva care stă zilnic pe acelaşi scaun, în acelaşi loc, poate muta scaunul..într-un loc diferit şi această banală mutare schimbă energia. A muta mobila într-un mod diferit, a cumpăra un obiect nou, a zugrăvi, a schimba un geam, or ..masa de bucătărie ne schimbă energia de la sine. Existenţa este fundamentată pe schimbare, dar noi căutăm stabilitatea. Căutarea noastră ne determină să dezvoltăm programe şi tipare care devin mai puternice decît noi pe de o parte, iar pe de altă parte..lecţia existenţei ne cere diversitate. ŞI diversitatea înseamnă a schimba mereu ceva! Schimbarea înseamnă curgerea firească a energiei. Programul înseamnă..blocaj energetic. Despre aceasta este vorba şi pentru că energia curge în univers şi fără să vrem noi, avem nevoie să ne schimbăm programele de bună voie şi nesiliţi de legea schimbării.

Ce vrei tu şi ce vrea Dumnezeu?

Noi, oamenii, vrem să credem în Dumnezeu şi vrem să credem că există o Voinţă Divină. Dar, cum putem înţelege, oare, ce este Voinţa Divină, cînd omului nu i s-a arătat niciodată Dumnezeu într-o formă materială? Cînd Dumnezeu nu i-a spus “vreau să faci lucrul acesta aşa, fiindcă aşa vreau eu..Vreau să fii bun, lipsit de păcate, frumos, deştept sau devreme acasă”! Dumnezeu nu s-a aşezat într-o formă spectaculoasă, care să-i apară omului drept în faţă şi să-i spună “aceasta este Voinţa mea”. ŞI, pentru că omul nu l-a văzut pe Dumnezeu, a apărut şi dilema! Căci mintea i-a spus omului:”Tu vrei să fii fericit, tu suferi, tu eşti acela care umblă besmetic prin lume, tu suferi, tu visezi, tu lupţi cu toate ale vieţii. ŞI atunci, unde-i Voinţa Divină?

De unde ştii ce vrea Dumnezeu, de vreme ce tu eşti acela care “vrea”..ŞI tot tu te trezeşti suferind, vinovat, agresat, tu agresezi, tu eşti enervat fiindcă nu ţi se dă ceea ce vrei. Ce vrea Dumnezeu? Cum poţi tu să ştii ce vrea el? Căci oricine ai fi, cu siguranţă ai face voia lui pentru că visezi să fii fericit.
ŞI, măcar că nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu, el a trimis în lume mesagerii săi. El i-a trimis să ne spună că Voinţa Divină este numai iubire. Dumnezeu nu vrea nimic de la oameni. Voinţa Divină nu vrea nimic din ceea ce mintea ne spune că Dumnezeu ar vrea. Dumnezeu nu vrea nimic, căci el are, deja, Totul. Voinţa Divină înseamnă Iubire şi aceasta este promisiunea lui Dumnezeu pentru toate fiinţele. Toate gîndurile, toate pasiunile, toate apatiile, suferinţele şi căutările umane sunt din Voinţă Umană. Toate acestea sunt din Voia noastră. Orice am gîndit că este bun sau rău, orice am învăţat, orice ne-am imaginat, orice am crezut că avem nevoie a fost, este şi va fi..Voinţă Umană. Dacă mintea ne spune că un om ne-a greşit, este în voia noastră să credem aceasta. Dacă vrem să iertăm, este voia noastră să iertăm. ŞI dacă nu vrem să iertăm, voia noastră se face. Voinţa Divină este numai iubire şi numai acceptare. Voinţa umană este condiţionare. Cînd în interiorul nostru apare neacceptarea, suferinţa, tendinţa de a judeca, or de a ne judeca pe noi înşine, ştim că ne aflăm în Voia Umană. Ne aflăm pe drumul lumii, pe cărarea minţii, în hăţişurile propriilor noastre învăţături, programe mentale şi matrici inconştiente. Voinţa Divină ne iubeşte inocenţa. Dumnezeu ne acceptă şi cînd ne judecăm şi cînd judecăm. ŞI cînd suferim, şi cînd iubim.

Noi putem cunoaşte adevărata putere a lui Dumnezeu renunţînd la ceea ce vrem, la ceea ce credem că este lumea şi viaţa. Putem cunoaşte iubirea divină şi forţa ei printr-un abandon total al propriei noastre voinţe. Printr-un exerciţiu continuu de conştientizare şi înţelegere a faptului că ceea ce noi vrem este în minte..Mintea vrea continuu ceva pentru că se teme de propria sa inexistenţă. Mintea crede că vei muri dacă “nu vrei” tot ce vrei acum. Dar, dincolo de frica minţii este..Iubirea. Cel ce are curajul de a abandona ceea ce a învăţat că este lumea, îşi va păstra mintea şi va cunoaşte că Dumnezeu nu vrea nimic, pentru că el este numai Iubirea în care tu exişti. ŞI, ce faci tu acolo, în acea iubire, este Voia Ta!

Imaginea sufletului!

S.N Lazarev, un bioterapeut rus care a raportat multiple vindecări prin rugăciune şi schimbarea atitudinii interioare a omului, spune - între altele – că “evenimentele sunt provocate de subconştientul omului. Tot ce se întîmplă în jurul unui om corespunde în totalitate cu starea lui emoţională. În jurul nostru nu se poate întampla nimic agresiv dacă în sufletul nostru nu există agresivitate”. Iar atunci cînd recunoaştem agresivitatea sau slăbiciunea, de orice natură ar fi ea, facem un pas uriaş către noi înşine, dar puţin mai întregi, puţin mai curaţi şi puţin mai buni. Să-ţi înţelegi slăbiciunea şi s-o recunoşti deschide porţile de aur ale adevărului interior, prin care ţi se schimbă automat energia. Căci slăbiciunea, nefericirea, suferinţa, durerea, disperarea, or ura reprimate se pot ivi năstruşnic, or violent din lumea evenimentelor. ŞI, chit că ele nu-s altceva decît..un fel al oglinziii de a ne arăta monstruoasele riduri ale minţii, or ale sufletelor, noi nu ne rugăm pentru iertare şi nu ne recunoşatem în ele. Dar ne luptăm cu ele ca şi cum ar aparţine altcuiva.
Suntem precum un personaj înconjurat de oglinzi, care atacă..propriile gesturi, propriile frici, propriile violenţe şi strîmbăciuni atacînd oglinzile! Oamenii din jurul nostru ne reflectă. Evenimentele ne ..povestesc pe noi nouă înşine şi ne aduc cu acurateţe, cu înţelepciune, cu putere şi cu întreaga îndrăzneală a legilor universale în faţa “umbrei” proprii. Ceea ce nu vrem să fim…ne apare cu întreaga claritate în chipul celor ce ne displac total. Ce vrem să ascundem ni se arată în lumină, prin oamenii care se comportă cu noi în aşa fel încît…ne determină să aducem la suprafaţa conştiinţei răul reprimat. ŞI, cum nimeni nu are scutire divină de la “umbra sa”, cu toţii …ne întînim cu imaginile minţii şi ale sufletului în lumea ce ne încojoară. De aceea viaţa de zi cu zi devine un proces vindecător şi unul de autoconştientizare profundă pentru aceia ce pot privi în afară ca spre ei înşişi. Căci afară este “şi sufletul reprimat”. Afară poate fi..”mintea reprimată”. Afară, în fiinţele toate, în animale, în pietre, în lacrimi, în frumuseţe, or în bucurie..sîntem noi…aşa cum nu vrem sau ne este teamă să fim. ŞI, să nu credeţi că fiinţa umană aşterne în umbra conştienţei doar răul, doar ura, doar mînia şi urîţenia.

.Unii dintre noi ascund cîte-o lumină fastuoasă, extraordinară, cîte-o dragoste..incomparabilă cu ceva din lumea aceasta! Unii îşi pitesc lumina, nu vor să ştie că ea este a lor, în ei, pentru ca ea să ..se ivească de afară, din lume, în forma unor fiinţe care-i atrag fascinant. În forma unor iubiri “înfricoşătoare”! Da, omul ascunde lumina şi iubirea mai mult decît..întunericul. ŞI o face pentru că undeva, în experienţele trecute, lumina i-a fost rănită. Inima i-a fost sfîşiată de suferinţă. Manifestarea iubirii i-a adus un soi de crucificare. Un soi de durere imposibilă. Iubirea reprimată de frica suferinţei..este, poate, una dintre cele mai puternice şi mai importante vindecări pe care le datorăm sufletelor noastre. Pentru că suntem buni, dar am uitat. ŞI aceasta trebuie să ne amintim pentru a ne reda pe noi nouă înşine.

Ca din intamplare

Cea mai măruntă situaţie de viaţă şi cea mai mică întîmplare ( dacă se poate numi ceva întîmplare!) ascunde un mesaj pentru noi. Trebuie doar “să vedem” şi “să auzim” cîntecul forţei divine şi cunoaşterea ce izvorăşte clipă de clipă din orice întîlnire cotidiană. Se poate să mergem pe stradă nepăsători şi să auzim, dintr-o dată, ca din întîmplare, pe cineva care spune:”Viaţa este frumoasă”, or..un lucru banal, un cuvînt oarecare. Acela este cuvîntul ce ni se adresează, dacă l-am auzit..Este un mesaj pe care trebuia să-l ascultăm în acel moment. Ne-am putea întreba: cum se face că acest om a trecut chiar acum pe lîngă mine şi chiar în acel moment a spus cuvîntul pe care l-am auzit? Să fie aceasta o întîmplare? Probabiblitatea este, în toate cazurile, atît de mică, încît..întîmplarea nu mai poate juca un rol în vieţile noastre. Nu este nici o întîmplare faptul că un om se aşează pe scaunul alăturat, că lucrăm în acelaşi birou cu X şi nu cu Y, că ne îndrăgostim de o persoană şi nu de alta, că auzim pe stradă un cuvînt şi nu altul. Nu este o întîmplare momentul în care deschidem televizorul pe un anumit canal şi nu pe altul, că se derulează atunci o emisiune şi nu alta, că se vorbeşte despre un anume subiect..

Avem nevoie să devenim conştienţi de ordinea desăvîrşită a tuturor lucrurilor. Dacă am percepe mesajul ascuns în fiecare moment banal al experienţei noastre de viaţă, am observa curînd existenţa unei forţe nevăzute, care pare să aşeze totul cap la cap, dincolo de puterea noastră de înţelegere. Aceste momente devin vizibile, incredibile şi teribile cînd trăim evenimente sincrone. Mintea omenească este eclipsată în faţa sincronicităţii, conştienţa este derutată profund, iar omul priveşte – pur şi simplu – fără grai cum o mînă nevăzută ţese întîmplări şi evenimente fascinante. Replica pe care o citim într-un film exact în clipa în care deschidem televizorul, subiectul filmului sau al emisiunii pe care le vedem într-un moment, oamenii pe care-i întîlnim şi evenimentele pe care le trăim sunt atît de profund legate între ele şi ne transmit continuu mesaje atît de puternice şi de relevante, încît devine absurd, deja, să mai credem că ceva este întîmplător. Tot ce mişcă în jurul nostru conţine un mesaj pentru noi. Tot ce ne apare în faţă îI transmite conştiinţei noastre un mesaj. Cuvintele lui Dumnezeu sunt dezvăluite prin oamenii din jur, prin tot ce se află în atenţia noastră în fiecare moment. Este important să înţelegem că-n vieţile noastre întîmplarea nu are nici un rol, pentru ca alintul sincronicităţii şi al binecuvîntării divine să fie cît mai evident şi mai fastuos. Lumea lăuntrică apare în afară, ca într-un film, iar personajul principal al filmului suntem noi înşine..Aceia dintre noi ce-şi propun – pur şi simplu – să vadă şi să audă, vor vedea şi vor auzi. Fiecare întîmplare conţine un semn, un mesaj, fiecare întîlnire de viaţă ne dăruieşte o informaţie şi o şansă pentru a ne cunoaşte pe noi înşine. Va fi tot mai evident acest joc al nevăzutului, tot mai mult ceea ce nu se vede va apărea în ceea ce se vede şi tot mai mult vom înţelege că nu suntem singuri niciodaă. Iar aceasta ne va întări credinţa, puterea de a spera şi a ne baza pe Dumnezeu mai mult decît pe noi înşine. Căci semnele sunt pentru a ne aminti că nimic nu este ascuns, totul conţine o ordine perfectă şi-n ordinea aceasta lumina divină străluceşte pentru cei ce au ochi s-o poată vedea.

De la intuneric la lumina

A merge către lumină înseamnă a ne confrunta cu întunericul. A ne întîlni cu el, a-l privi în faţă direct, a-i accepta existenţa, a accepta că el este în ecuaţia vieţii şi nu din întîmplare. Puterea divină acceptă toate formele, toate manifestările, toate gîndurile, toate trăirile şi evenimentele cu întreaga iubire şi compasiune. Ceea ce numim “energii negative” în termeni umani, ceea ce ne determină stările de indispoziţie, de suferinţă, de teamă, de neacceptare, de iritare, furie sau ură nu este altceva decît ..informaţie şi energie. Orice simţim este informaţie şi energie. Fie că ne produce încîntare sau durere, neacceptare sau respingere, orice lucru are dublul rol de informaţie şi energie.

Cheia esenţială în drumul nostru către iubire, către lumină şi bine este “acceptarea” tuturor informaţiilor şi a energiilor ce se regăsesc în mediul imediat. A accepta existenţa oricărei informaţii înseamnă a accepta existenţa oricărui gînd. A oricărei energii, a oricărei trăiri sau eveniment. Nu putem ieşi la lumină şi nu putem înţelege sensul vieţii noastre fără a accepta sensul a ceea ce considerăm “rău, negativ, plin de suferinţă”. Practic, intrăm în suferinţă atunci cînd o respingem. Ne alegem cu stări de deprimare şi cădere energetică atunci cînd informaţia sau energia care atinge fiinţa noastră conştient sau inconştient este respinsă. A merge către iubire şi lumină înseamnă a accepta că fiecare fiinţă ce se află în preajma noastră, în această viaţă, pe stradă sau în orice loc de pe pămînt are libertatea absolută de a gîndi şi a trăi aşa cum alege. Încărcătura energetică negativă din noi înşine este generată chiar de faptul că respingem negativitatea celorlalţi. Că nu suntem de acord cu ei. Că ne displace ceea ce ei fac sau spun, ceea ce gîndesc, fie în legătură cu noi, fie în legătură cu ei înşişi. Pe drumul nostru către bine, iubire şi lumină avem de învăţat “acceptarea iubitoare” şi plină de compasiune a alegerilor celor din jurul nostru.

De îndată ce decidem să acceptăm, vor năvăli peste noi acele aspecte ale existenţei pe care nu le acceptam înainte. Cei din jur ne vor oferi experienţe dureroase, dar întotdeauna exact acele experienţe care ne invită la iertare, la acceptare, la iubire şi la toleranţă. Vor apărea în faţa noastră evenimente cărora nu le permiteam existenţa. Situaţii pe care le credeam reprobabile şi de neîngăduit. Dar, dacă Dumnezeu acceptă şi ticălosul, şi sfîntul, şi cea mai mizeră dintre gîndirile noastre, şi ura, şi furia, şi frustrarea, atunci aceasta avem şi noi de făcut pentru a cunoaşte iubirea. Judecata umană dispare, se topeşte ca un fulg în faţa acceptării şi a iubirii şi, în timp ce judecata se topeşte, se topeşte propria noastră suferinţă. Suferinţa fizică, suferinţa mentală, suferinţa energetică în viaţa de zi cu zi sunt roade ale neacceptăriii inconştiente sau conştiente a existenţei informaţiilor şi energiilor ce ne înconjoară. Acceptarea lor ne vindecă pe noi înşine. Acceptarea deplină, necondiţionată, iertarea şi îngăduinţa oricărui lucru ca făcînd parte din existenţă înseamnă înţelegerea faptului că universul se află într-o ordine perfectă, aşa încît şi ceea ce considerăm a fi negativ este – pînă la urmă - plin de tîlc, de sens, de înţelepciune şi ..vindecător.