Şoapte divine în momente de zbucium omenesc

Se întîlmplă ca, în momentele noastre critice, în clipele cele mai grele, cînd toate uşile par închise şi orice soluţie pare blocată să apară ca din senin o clipă de linişte. O stare senină, inexplicabilă, în care simţim şi trăim ca în cel mai profund sentiment de siguranţă pe care l-am încercat vreodată. Din adîncimile tăcute ale sufletului nostru pare că cineva ne şopteşte adevăruri pe care nu le putem traduce în cuvinte, sentimente cărora nu le-am găsit nicicînd un nume sau emoţii de neexprimat. Senzaţia anterioară de prăbuşire, de cădere, de zbucium, de frică, împreună cu sentimentul că viaţa însăşi a închis porţile pentru noi se transformă în amintire doar într-o clipă. La graniţa dintre dezastru şi înălţare, dintre criză şi absenţa ei nelămurită apare doar o liniuţă neaşteptată, care ia forma surprizei. Dintr-o dată dispare frica, dispare senzaţia de zbucium şi de frică şi-n locul lor se întinde cît ai vedea cu ochii un orizont al tăcerii senine.
Într-un astfel de moment pare că însăşi divinitatea întinde mîini de aur spre tine şi din ele se scurg neîncetat şoapte pe care nu le înţelegi, dar le cunoşti şi le recunoşti ca fiind certitudini ale faptului că nu eşti singur. În tăcerea desăvîrşită a inimii se află răspunsul pe care îl cauţi şi echilibrul pe care l-ai pierdut prin rutina alergătoare. De acolo picură intuiţiile tale înalte şi tot de acolo vin sentimentele necunoscute, ce te mîngîie şi-ţi redau eleanul vital. În tăcerea adîncă simţi că trăieşti din nou şi ştii că cineva nevăzut îţi oferă o poliţă de asigurare, fără a-ţi da semnături, fără a pune ştampile şi parafe. Pur şi simplu, ştii dintr-o dată că ceva este bine pentru tine, cu toate că şandramalele lumii exterioare se dărîmă sub ochii tăi. Fără să ştii de unde ştii, fără să ştii ce ştii, te trezeşti în faţa unui tip de ştiinţă neobişnuită, de cunoaştere stranie, de înţelegere care nu are nici măcar un vag surîs de raţionament.Dacă am putea să exersăm cu luciditate această intrare pe porţile tăcute ale inimilor noastre, dacă am putea să ne deconectăm de la realitatea dureroasă, furtunoasă, or sîcîitoare spre a vibra măcar pentru cîteva momente în lăuntrul tăcutelor cotloane ale sufletelor! Dacă ai putea să te asculţi pe tine însuţi, cînd realitatea ţi se răstoarnă peste ceafă şi şuvoaiele ei ameninţătoare îţi dau tîrcoale, ai cunoaşte lumina fără de graniţe a fiinţei tale. Ea se extinde peste orice aparentă distrugere şi răstoarnă într-un singur moment un întreg univers sfărîmat. Din ea izvorăşte sentimentul de siguranţă pe care nu-l poţi cunoaşte şi anticipa altfel şi tot din ea se naşte izvorul care te duce către certitudinea ..simplă că răul de care ţi-e frică este doar..o iluzie. Se întîmplă astfel de momente halucinante cînd pierdem o fiinţă dragă, cînd ne ameninţă o boală sau ni se pare că viaţa ni s-a pierdut. Liniştea interioară neaşteptată apare ca un cîntec al fiinţei, ca o şoaptă divină, ca o certitudine într-un moment de incertitudine completă.

Solutia unei probleme

Dacă te confrunţi cu o problemă foarte delicată şi nu-i vezi rezolvarea, oricît ai investi, oricît te-ai strădui şi oricît efort ai depune, oricît te-ai întoarce noaptea în aşternut, este mult mai înţelept să te îndepărtezi de ea. Adesea, portiţa de ieşire dintr-o problemă sau o situaţie delicată se găseşte în simplul fapt de a o abandona, de a te concentra asupra altor lucruri pe care le poţi face. Noi avem obiceiul să investim energie, deci atenţie şi concentrare, în situaţii sau probleme care ne învăluie pînă acolo ne pun creierul pe bigudiuri dese, fără a fi capabili apoi să le mai scoatem. Încîlceala devine labirint, iar problema se face cu atît mai mare, cu cît ne concentrăm asupra ei în vreme de criză. ŞI, orice problemă de viaţă, orice situaţie dificilă înseamnă criză, respectiv subiectivitate, sentimente, gînduri şi emoţii îndoielnice, adesea deprimare sau suferinţă. Din mijlocul unei energii negative, nu putem construi o soluţie, cum într-o groapă de gunoi a oraşului nu putem construi un bloc de locuinţe. Pentru a rezolva problema, primul pas este acela de a nu mai hrăni existenţa ei cu energie. Al doilea pas este acela de a ne îndrepta atenţia către acele zone ale vieţii noastre în care putem lucra nestingheriţi de resentimente, de îngrijorare, de derută şi concentrare negativă. Simpla atitudine de schimbare a atenţiei de la o problemă poate aduce şi soluţia ei. Newton s-a gîndit ani întregi la o teorie a universului, dar a descoperit esenţa ei cînd stătea absolut calm şi relaxat sub un măr. Mendeleev a buchisit ani întregi elementele chimice, sfîrşind prin a visa părţile lipsă ale celebrului său tablou. Soluţia poate veni – iată - de îndată ce nu mai suntem ataşaţi de dorinţa de a o găsi. Este limpede şi la lumina zilei simplul fapt că vine după tine acel lucru pe care nu-l mai cauţi, că nu tu eşti acela care găseşte soluţia, ci soluţia te găseşte pe tine! Cînd nu avem răbdare să primim soluţia, mărim problema şi complicăm labirintul pentru că investim energie exact în menţinerea problemei. Aşadar, să ne îndepărtăm puţin de problema care ne frămîntă, să ne aplecăm atenţia asupra lucrurilor pe care le putem face, rezolva şi duce la sfîrşit cu succes. Oricît ar părea de urgentă o problemă, soluţia ideală vine printr-o minte limpede, o energetică stabilă şi pozitivă şi o atenţie netulburată de îndoieli şi frici. Noţiunea de investiţie energetică are nevoie să fie reţinută de noi pentru simplul fapt că ea se află la baza problemelor. Pe neobservate, noi investim energie în menţinerea unei probleme, în menţinerea situaţiilor neplăcute, în suferinţă şi-n dezolare prin simpla atitudine de a ne gîndi continuu la problema noastră. Este extrem de important să ne abatem atenţia de cîte ori ne chinuie ceva neplăcut, măcar pentru că, acolo unde este atenţia noastră, este şi energia noastră. Arta de a ne concentra constă în simplul fapt de a fi atenţi la tot ce putem face, la tot ce ne oferă o stare de bine, de încredere, de speranţă, de bucurie. Pentru că aceste sentimente sunt creatoare şi atrag în realitatea noastră evenimente şi situaţii care le reflectă. În acelaşi timp, ca şi femeile necurtate, soluţiile vin după noi exact atunci cînd nu le dăm atenţie problemelor.

Vizita ...şansei

De-a lungul vieţii trecem uneori pe lîngă şanse ca pe lîngă coşul de gunoi..Şansele ne împrejumuiesc, ni se arată strident sau cu deplină discreţie, ne vin în cale şi nu avem ochi să le observăm..Ar fi îndeajuns să fim atenţi pentru ca ele să devină posibilităţi de viitor. Ar fi îndeajuns să le culegem, aşa cum culegem o floare..Dar ochii noştri se închid în faţa şanselor, care apar prin oamenii din jurul nostru..Nu avem exerciţiul “auzului” şi exerciţiul “văzului” adevărat. ŞI, nu atît a vedea cu ochii sau a auzi cu urechile este ceea ce avem de făcut pentru a schimba vieţile noastre, cît a vedea dincolo de aparenţe şi a auzi dincolo de sunete..Şansele ni se deschid la tot pasul. Şansele se ţin după noi, iar noi ne ţinem după credinţa că şansele sunt în ceea ce dorim şi vrem noi înşine..Pentru că nu ne-am dezvoltat aproape deloc simţul înţelegerii “graţiei” ce ni se dezvăluie la tot pasul, suntem plini de frustrare, de suferinţă, de confuzie şi de rătăcire..
Frumuseţea graţiei divine este aceea că nu ai decît să întinzi mîna pentru a lua ceea ce vine la tine..Nu-i nevoie să “faci”, ci să vezi că “se face” pentru tine. Nu-i nevoie să alergi, ci să vezi că un mecanism misterios şi fascinant a alergat pentru tine..Şansa vine firesc..Şansa apare într-o întîlnire întîmplătoare, pe stradă..Printr-un om care vine la tine..Printr-o poveste pe care o vezi la televizor. Printrun timp liber care ţi se acordă neaşteptat. Prin imposibilitatea de a avea o întîlnire. Şansa vine printr-un om care te părăseşte. Şansa vine prin ceva ce se distruge în viaţa ta. Şansa se deghizează în orice ţi se întîmplă, în tot ce trăieşti..Priveşte cu ochii sufletului şi auzi cu urechile lui pentru a primi cum se cuvine ..vizita şansei..Nu te lăsa tîrît în ură şi nu investi în suferinţi energia ta..Căci ceea ce pleacă de la tine este semnul şansei tale, ca şi ceea ce vine la tine..Treci dincolo de simţurile omeneşti care te fac să percepi o lume limitată şi un univers constrîngător. Şansa se iveşte din durere şi din constrîngere, din iubire şi din suferinţă, din abandon şi din încăpăţînare, din ego şi din lipsa lui. Priveşte ochii “şansei” în tot ce ţi se întîmplă şi atunci vei înţelege că nu-i nevoie să baţi mările şi ţările pentru a realiza un vis. Mările şi ţările vin la tine în sprijinul visului tău. Visul se construieşte singur, iar tu eşti acela care are nevoie să înveţe cum să culeagă şansa..

Filmul din..mintea noastra

Cînd urmăreşti un film, simţi că el te prinde emoţional..Rîzi, plîngi, gîndeşti, iubeşti, urăşti, anticipezi scenele, ţi-e frică, or te simţi trist şi aşa participi ..de parcă filmul ar fi real! Tu ştii că filmul este ..poveste, dar povestea prinde viaţă în emoţiile şi-n gîndurile tale. Fiecare poveste pe care o citeşti sau o vizionezi la televizor, pe care ţi-o spune altă persoană, or pe care ţi-o imaginezi singur devine reală în interiorul tău. Simplul fapt că te impresionează suferinţa sau dragostea, agresivitatea sau disperarea din poveste este semnul distinct al implicării tale în poveste. Este semn că povestea imaginară a devenit pentru tine ..reală. Viaţa de zi cu zi este..la fel ca povestea din film. Viaţa pe care o simţi în emoţiile tale, viaţa pe care o gîndeşti şi căreia îI dai girul realităţii este..povestea ta. Emoţiile te fac participant la poveste, te implică în ea şi îţi crează iluzia că povestea pe care o vezi, o trăieşti şi o simţi este una reală! ŞI nebunia poveştii, oricare ar fi ea şi oricui i-ar aparţine, provine din credinţa mentală că “există victime” şi de aceea suferinţa este reală.
Mintea umană a conceput un scenariu tragic, în care omul devine victimă şi este obligat să sufere, negînd astfel iubirea. Pînă şi iubirea omenească este sfîşiată de suferinţă şi de oroare. Frica de dragoste a devenit parte din acest scenariu absurd al conştiinţei umane. Frica de dragoste este rădăcina tuturor fricilor, căci în ea se ascunde frica noastră de Dumnezeu. În faţa “minţii omeneşti” iubirea nu este un drept al tuturor fiinţelor şi nici natura lor. Mintea condamnă, judecă, urăşte, agresează şi speculează orice eroare pentru a justifica credinţa că iubirea nu există. Prin aceasta, în cadrul propriului film, omul îşi face scenariul suferinţei şi apoi crede că el este realitate. De fapt, povestea vieţii este..filmul mental, care rulează acum în faţa ta şi căreia îI atribui numele de realitate. Orice ai privi în jur, fie propria poveste, fie poveştile celorlalţi, vei vedea ..filme. ŞI te vei implica în ele, ca şi la televizor, atît cît îţi va permite propria minte. Nefiind conştient de faptul că tu eşti acela care priveşte filmul – aşa cum se întîmplă cînd te uiţi la televizor – emoţiile tale te condiţionează să-l percepi ca pe o realitate. Nu filmul este, însă, cauza emoţiilor tale. Emoţiile şi gîndurile tale sunt în inconştient pînă în clipa în care întîlneşti..filmul. Ele îţi spun care este realitatea ta interioară, ce anume te impresionează, ce te agasează, ce anume te condiţionează şi ce anume atrage filmul pe care tocmai îl urmăreşti. Astfel, fiinţele ce-ţi apar în faţă, evenimentele în care eşti implicat, problemele tale de zi cu zi joacă rolul..”filmului TV” pe care îl urmăreşti. Ceea ce apare pe ecranul tău mental, emoţional în relaţia cu toate care ţi se întîmplă crează în tine o reacţie emoţională. Existenţa ei te face să simţi că filmul este adevărat. După consumarea unui eveniment poţi să-ţi dai seama cu uşurinţă că evenimentul nu mai este prezent, dar mintea încă..îl păstrează viu. Acest fenomen poate fi comparat cu situaţia în care ai plecat de la cinema, dar te gîndeşti încă trei sătămîni la filmul pe care l-ai văzut! Aceasta este mintea care se agaţă de trecut şi trăieşte în amintire şi-n imaginaţie ceea ce nu este prezent şi nu are nici o realitate. Un simplu film. A cărui frumuseţe sau urîţenie depinde de mintea care le observă.

Despre schimbarea metodelor

Dacă îţi pui în picioare o gheată ruptă şi te împiedici de ea tot timpul, logica îţi spune că trebuie să o schimbi, pentru ca gheata să nu-ţi mai afecteze mersul. Dacă nu poţi obţine banii pe care îI visezi, femeia pe care ţi-o doreşti, profesia, or locul de muncă cel mai agreabil, este semn că în tine se află o gheată ruptă. Gheata trebuie schimbată. Nu poţi merge la vînătoare cu arma stricată, cum nu poţi obiţne bani şi nu poţi aduce la tine împlinirea viselor tale, fără să înţelegi că foloseşti metode vechi pentru a atrage situaţii noi. Cînd vechile metode duc mereu către acelaşi rezultat, ele trebuie schimbate(nu poti pune vin nou in burduf vechi). Cînd numai visezi la bani, dar nu schimbi în tine modul de a gîndi banii, emoţiile şi sentimentele pe care le ai în legătură cu banii ;i mijloacele de a ajunge la ei înseamnă că alegi continuu să mergi cu ghetele rupte.
Orice îţi doreşti este posibil. Schimbă “ghetele” ca să mergi comod în viaţă. Schimbă maniera de căutare, pentru a găsi ceea ce cauţi. Schimbă sentimentele legate de femei, atunci cînd este evident că le respingi sau cînd este evident că atragi spre tine femei tentate să te chinuie. Schimbă-ţi sentimentele tale şi gîndurile legate de bani, pentru a atrage banii. Dacă-i dispreţuieşti şi dacă te plîngi continuu:”Ah, eu nu am bani”, atunci banii nu vin la tine. ŞI-n bani, şi-n lucruri, şi-n flori, şi-n fiinţe, şi-n pietre se ascunde forţa misterioasă a vieţii, care răspunde la emoţiile, la gîndurile şi la sentimentele tale. Ele constituie “Gheata cea ruptă” sau gheata cea bună, iar tu eşti cel ce alege una sau alta pentru viaţa sa. Alege să schimbi acestea cînd ceva din existenţa ta merge de-andoaselea. Investeşte în a schimba ghetele, nu în a te plînge continuu pentru că te împiedici. Cînd te-ai împiedicat este semn că ceva mai ai de schimbat. Nu dispera, schimbă felul tău de a simţi şi a gîndi dorinţele şi abia apoi se vor schimba întîlnirile din realitatea vieţii tale. Banii trag la bani, nu la buzunarele goale. Iar drumul neted se aşterne în calea celui care are ghete bune..

Puiul de porumbel şi copilul interior

Ieri l-am dăruit pe Vasilică, un puişor de porumbel care mi-a sosit la uşă în seara de anul nou (vezi articolul "Revelion cu un porumbel", Jurnalul Naţional din 3 ianuarie). Între timp, ne-am împrietenit teribil de mult. Vasilică a învăţat să-mi stea pe umăr, dar prefera - în primul rând, să-mi stea la ceafă. Aşa că ..mergeam cu el la ceafă prin bucătărie, în vreme ce găteam. În plus, se obişnuise să mănânce numai din mână şi să bea apă din ceşcuţă. Noaptea dormea pe etajera de la o baie şi, adesea, îl ciugulea pe porumbelul din oglindă, imaginea lui însuşi...Nu-i puteam da voie să iasă afară pentru că este încă mic, nu zboară prea viguros şi, în plus, este atât de umanizat, încât probabil că s-ar duce să-l ia în braţe şi-o pisică.
L-am dăruit pe Vasilică unui copil. Întâmplarea, dacă i se poate spune aşa, căci nimic nu-i întâmplător, face ca Alex, băieţelul căruia i-am dau porumbelul, să fie născut în aceeaşi zi cu mine. A fost cel mai fericit copil din lume ieri, când i-am dăruit puiul.
Eu, însă, am lăcrimat şi am avut nişte emoţii copleşitoare, deşi mai am un porumbel, la fel de umanizat, care mă însoţeşte de vreo doi ani. Acesta este, însă, un porumbel adult. Noaptea pleacă afară şi se întoarce în fiecare dimineaţă la geamul meu, îl las să intre şi apoi ne petrecem toată ziua împreună. Aproape zilnic adoarme pe piciorul meu. Mă priveşte cu ochi de adult, spre deosebire de jucăuşul Vasilică, ai cărui ochi de copilaş stimulau copilul din mine şi o iubire teribil de frumoasă. Gigi, porumbelul cel mare, meditează cu mine cînd adoarme pe picior şi mă priveşte cu ochi de adult. Vasilică era..o imagine a copilului din mine şi, poate, tocmai de aceea l-am dăruit - fără să-mi dau seama - unui copil născut în aceeaşi zi cu mine. De altfel, nu mai cunosc alt copil născut în aceeaşi zi cu mine. Acel copil din mine s-a emoţionat ieri, a plâns şi...a ieşit la suprafaţă o dată cu plecarea lui Vasilică. Pentru copilul din mine a venit, probabil, Vasilică la uşa mea. Prezenţa lui m-a tulburat, m-a emoţionat şi mi-a dăruit clipe de iubire fără egal. L-am dat cu drag, fericită pentru că el îi va aduce bucurie unui copil. ŞI chiar aşa am înţeles din nou cât de important este, încă, acel "copil interior", copilul din noi înşine, care se poate trezi prin apropierea de o fiinţă gingaşă, neajutorată şi capabilă de iubire necondiţionată, cum este...un puişor de porumbel..

Vindecarea copilului interior

Aşa mi-am amintit că la sfârşitul anului trecut au fost date publicităţii rezultatele unui studiu legat de "vindecarea copilului interior". Publicat în una dintre cele ami prestigioase reviste de specialitate din lume şi făcut de către o echipă de cercetători de la o universitate la fel de prestigioasă din SUA, studiul a concluzionat că "vindecarea copilului interior" conduce la vindecarea majorităţioi problemelor noastre de viaţă(voi reveni cu date mai precise despre acest studiu, poate într-un articol la ziar), a traumelor emoţionale şi a întregii noastre fiinţe. Copilul interior corespunde simbolic stării noastre de inocenţă, de bucurie, de fericire şi de dragoste, care a fost impregnată cu suferinţi, dureri şi percepţii eronate sau chiar cu experienţe nefericite. Tot ce am trăit în copilărie sau am perceput ca fiind dureros continuă să ne afecteze şi astăzi. Copilul care a fost fiecare dintre noi are nevoie să se întoarcă la inocenţă şi frumuseţe , la iubire şi la mângâiere pentru ca aceste stări să intre în manifestare în adulţii din noi. Uneori copilul din noi se trezeşte în faţa unui pui de porumbel. Alteori...iubind un copil. Alteori se manifestă în relaţiile noastre de iubire, acolo unde suferim şi ne simţim abandonaţi.
Să ne vindecăm copilul interior poate fi - cum concluziona şi studiul despre care v-am vorbit - un pas către întregirea fiinţei noastre. Un pas către ieşirea din tunelul suferinţelor şi al încercărilor emoţionale. Voi reveni cu acest subiect în detaliu. Este deosebit de frumos să ne amintim de copilărie şi, dacă în amintirile noastre ne revedem în situaţii tulburătoare, să ne imaginăm pe noi, adulţii de azi, îmbrăţişând copilul de ieri şi dăruindu-i mângâierea şi dragostea pe care nu le-a primit atunci. Un exerciţiu de imaginaţie ca acesta este teribil de vindecător.
Vă doresc o întâlnire în inocenţă şi-n bucurie cu propriul copil interior. IUbiţi-vă copilul care-aţi fost, accepaţi-vă copilul care aţi fost şi..fiţi conştienţi de faptul că acel copil este tulburător de frumos şi atât de real, încât, în clipa în care veţi duce atenţia către el, veţi simţi cu certitudine ..că-i prezent.

Puterea a doua iubiri

Postez si aici articolul de pe blogul "Despre iubire":'Puterea a doua iubiri".
Revin maine cu o mica poveste.

***
Toţi oamenii viseaza iubirea reciprocă. Majoritatea oamenilor o întîlnesc. Si, aproape majoritatea..se despart de ea. Pare un paradox aici. Pare o ironie a sorţii. ŞI pare că noi nu vrem asta, dar aşa se întîmplă. Pare că soarta omului este pecetluită în ..starea de absenţă a iubiri, pe care el o maschează cum poate. Suferinţele altora devin pentru el scuze pe care le găseşte singur pentru a fugi de iubire. De bucurie. El se prinde în responsabilităţi profesionale “foarte importante”, care-i cer timp şi grijă, atenţie şi concentrare..ŞI acestea toate devin scuze pentru care justifică nefericirea şi incapacitatea sa de a se implica în iubire. De fapt, de ce nu reuşim în dragoste? De ce dragostea pare să ne alunece printre degete şi suferinţa pare să capete picioare lungi tocmai în toiul celei mai frumoase iubiri ..reciproce, de vreme ce atît de mult rîvnim la iubirea aceasta?

ŞI, pentru a înţelege ..efectul iubirii reciproce asupra noastră, este interesant să ne imaginăm ce se întîmplă în clipa în care doi oameni împing un Tir? Nu se întîmplă nimic..Tir-ul rămîne nemişcat, impasibil şi ..imposibil de manevrat. Dar, dacă vin 30 de oameni să împingă acelaşi Tir, acesta se va mişca uşor din loc..Puterea celor treizeci mişcă maşina. Are un efect asupra ei. În mod asemănător, dacă aşezăm două “sentimente de iubire” unul lîngă altul ( este cazul iubirii reciproce), sentimentul de iubire al fiecăruia dintre cei doi implicaţi este resimţit ..cu putere. Lîngă un altul care simte iubirea, iubirea ta creşte, se face puternică, o resimţi ca pe o forţă copleşitoare. Atunci este momentul în care “emoţia, sentimentul, bucuria, starea de dragoste te copleşeşte”, te cuprinde, te aprinde şi te ..conduce. Efectul celor două sentimente care se întîlnesc este puterea lui de a mişca..şi răvăşi totul în tine. Puterea de purificare a iubirii reciproce devine ca un bumerang, or ca o torţă, care scoate din inconştient toată negativitatea acumulată în trecutul celor implicaţi. Pentru a păsatra iubirea, oamenii au nevoie să depăşească..această forţă uluitoare a emoţiilor negative, înregistrate în conştiinţă în trecutul lor.

Rănile provenite din iubirile nefericite ale trecutului se ivesc spasmodic şi cu forţă în lumina conştiinţei pentru a fi vindecate. De aceea iubirea reciprocă devine dramatică şi..imposibil de depăşit pentru cei mai mulţi dintre noi. Ea este cel mai puternic isntrument de vindecare..naturală a sufletului omenesc. Noi, însă, nu ştim aceasta şi.. perpetuăm suferinţa. Gîndim iarăşi că iubirea nu este posibilă. Că celălalt poate pleca. Ne poate trăda. Suferinţa ne macină pînă ce atingem punctul..în care am mai fost în relaţiile trecute şi ..ne despărţim, conchizînd cu amaraciune ca iubirea reciprocă este doar un basm. De fapt, a înţelege că-n dragoste se ravarsă tot amarul trecutului, că prin ea se purifică tiparele noastre mentale negative, a menţine încrederea în omul iubit şi în noi înşine, a visa aceleaşi vise, a crede în aceleaşi idei înseamnă a face încă un pas spre dragostea pe care-o dorim. Nimic nu-i mai puternic în dragoste decît visele comune şi credinţele comune..