Unde ne sunt florile astăzi, în Ziua florilor?

                             

                             De ce femeile iubesc atât de mult florile?

Unde ne sunt florile astăzi, în ziua de Florii? Nu-mi amintesc să fi fost până acum o zi de Florii fără florile născute firesc de natura însăși, sau poate că altădată n-am conștientizat legătura pe care o văd acum. Natura parcă ne arată ceva despre noi înșine, ne spune ceva și nu știu dacă auzim, dacă vedem, chiar dacă lipsa florilor din jurul nostru este atât de evidentă. Căci există o relație între noi și lumea care ne înconjoară, între interiorul nostru (între minte, suflet) și ceea ce se întâmplă în exterior.

Dacă exteriorul ne oglindește, cum se face că ziua minunată  a florilor pare mai mult o zi de iarnă? Ce ne arată natura despre noi înșine, ce ne lipsește înlăuntru, ce putem face pentru a ne recupera ”florile interioare”, florile pierdute inconștient în aceste vremuri în care preocuparea noastră pentru acareturi, lucruri, bani, poziții și lucruri materiale de toate felurile par a ne fi acaparat periculos? Unde ne sunt florile lăuntrice, pe care natura ni le arată apoi în pomi, în grădini, pe margini de drumuri, în sălcii, în zarzări, în pădurile înfrumusețate primăvara cu lanuri de viorele, de brebenei și de toporași?

Cum l-am putea vedea pe Hristos cel viu fără să avem flori înlăuntru?

Sigur că primăvara va veni în cele din urmă și fără ca noi să fim frumoși lăuntric. Este în natura vieții să sfideze interioarele dărăpănate și bine că-i așa. Dar asta nu înseamnă să nu vedem că ne lipsește armonia interioară, reprezentată atât de frumos de starea de ”înflorire” a naturii într-o zi de Florii pentru ortodoxie și într-o zi de Paște pentru catolici. Asta nu înseamnă să nu asumăm iarna interioară și să ne corectăm în noi înșine părțile întunecate care au creat-o. Căci acesta este sensul răului și al urâtului exterior: să ne conștientientizeze privind răul și urâtul lăuntric și să ne ajute să accesăm frumusețea pe care Domnul ne-a dăruit-o, a ascuns-o adânc în sufletele noastre și ne-a permis să ne folosim liberul arbitru pentru a o descoperi și a fi conștienți de ea. În absența frumuseții interioare conștientizate noi vom trece pe lângă flori, pe lângă primăveri, pe lângă râuri și pe lângă toate frumusețile naturii fără să le vedem cu adevărat. Când unul vede berze, altul vede mașini și suferință, când altul vede flori și copaci înfrunziți, altul vede durere și nefericire. Așa încât nici primăvara nu pare să vină pentru toată lumea, chiar dacă vine cu adevărat. Nici florile nu există pentru toată lumea, chiar dacă sunt atât de frumoase. Conștiința se întâlnește cu propriile conținuturi și tocmai de aceea e musai să ne înflorim lăuntric și să ne păstrăm echilibrul prin iubire, prin rugăciune, prin meditație, prin bunătate, prin toleranță și prin înțelegerea naturii existenței.

Florile sunt expresia frumuseții din noi. O lume plină de flori e o lume plină de bucuria pură a existenței și spre acest sentiment ar trebui să tindem și noi. Nu atât a avea și a face lucruri ar trebui să ne preocupe, cât a fi… fericiți pentru simplul fapt că suntem, că existăm și a fi conștienți de bucuria aceasta de …a fi. Florile oglindesc frumusețea sufletului: femeile știu acest lucru intuitiv și de aceea bucuria lor de a primi flori este trăită ca bucuria sufletului lor de a-și aminti de propria frumusețe sufletească.

Omul de astăzi are nevoie să se întoarcă la natură, adică la ”Grădina” pe care Domnul i-a dăruit-o spre bucurie și oglindire a propriului suflet. În natură e Raiul nostru terestru, acela pe care îl schingium atât de mult pentru a ne face lucruri, fără să înțelegem că fiecare ființă, de la frunze, flori, copaci, gâze și animale și până la păsările cerului, reprezintă imagini ale vieții și ființe fără de care viața noastră nu este posibilă. Să îngrijim natura interioară și pe cea exterioră înseamnă exact același lucru: să ne purtăm de grijă nouă înșine și să ne amintim că distanța dintre interior și exterior este făcută doar dintr-o liniuță subțire, nevăzută, pe care o conține doar percepția. Să ne recuperăm florile interioare pentru ca primăvara exterioară să ni se arate, căci altfel cum l-am putea vedea pe Hristos înviind?

NOTĂ

La mulți ani tuturor celor care poartă nume de flori și la mulți ani tuturor ființelor care au înflorit în propria lor ființă interioară, precum și celor care vor înflori de acum încolo…

Aceasta este dragostea: să zbori spre un cer necunoscut

”Aceasta este Dragostea: Să zbori spre un cer necunoscut şi apoi să faci să cadă o sută de voaluri în fiecare clipă. Mai întâi să îi dai drumul vieţii din mână. După aceea, să îndrăzneşti să păşeşti în nemărginire, fără Eul tău”.  (Rumi)

Dragostea e ca un zbor spre necunoscut, un zbor care dezvăluie, luminează, arată esența lucrurilor, îți arată ce e ascuns, ce nu vezi fără de ea. Fără dragoste crezi că știi, crezi că ai înțelegerea și cunoașterea lumii, a fenomenelor care guvernează existența, dar aceasta-i numai o iluzie. Numai dragostea poate distruge voalurile pe care le așează mintea între tine și cunoaștere. Numai dragostea poate desfereca ușile Egoului tău, așa încât să vezi adevărul. Iar dragostea e ca o călătorie în necunoscut. Frica de necunoscut poate să fie o piedică în calea dragostei, frica de necunoscut te poate bloca, te poate înșela. Să rămâi în mrejele lumii, în aparenta ei stabilitate și siguranță: aceasta îți cere Egoul. Să rămâi atașat de viață, de lucruri, de materie, de ceea ce pare clar, stabil și puternic. Să faci lucruri, să construiești, să ridici monumente, să te zbați, să lupți și să te conformezi standardelor Egoului înseamnă să dai iubirea pentru stabilitatea omenească.

Ceea ce cunoști e confortabil, e aici, e în față, nu te sperie prea mult, deși îți aduce suferință. Suferința îți pare normală, ba chiar ți se spune că ea este în natura existenței, dar suferința e calea Egoului, e călătoria ființei fără dragoste. Dragostea distruge edificiile siguranței omenești, le destabilizează, ea aruncă voalurile pe care Egoul le așează tacticos peste mintea și peste inima ta. Dragostea îți dezvăluie adevărul ființei tale, ea te arată așa cum ești în esență, cum ai fost creat, ea îți spune că nu depinzi de nimeni și de nimic.

Ți-e frică să pășești spre dragoste pentru că ea te deteșează de tot ce-ai învățat că ești, de toate credințele tale, de toate lucrurile în care ai văzut siguranța. De fapt, lumea aceasta este nesigură, lucrurile lumii acesteia trec, treci și tu, trec toate formele, iar ceea ce rămâne este Dragostea care le-a făcut pe toate și Dragostea care ești tu...în Eternitate.

Să te detașezi de viață înseamnă să nu mai pui preț pe lucruri, pe ceea ce este material, să te folosești de toate lucrurile vieții, dar să nu disperi dacă iubirea le face pierdute, să nu te întristezi când ele nu mai sunt în viața ta. Dacă ți-ai pierdut slujba, iubita sau iubitul, poziția socială, tinerețea sau un lucru oarecare, bucură-te, căci iubirea ți-a luat acestea toate pentru ca tu să-ți amintești că ești mai mult decât orice lucru, că poți trăi fără orice lucru, că tu trăiești chiar fără viața însăși. Dragostea care ești transcede totul, dar Egoul îți ascunde aceasta. Egoul te hipnotizează, îți arată doar fațete amăgitoare, te face să simți frică, mânie, îngrijorare, tristețe de câte ori Dragostea pătrunde prin iluziile tale, sfărâmându-le. Detașează-te de Viață să trăiești sentimentul adevărului și anume că tu ești Viața, că tu ești nemărginirea, ești totul, ești spiritul întrupat în forma de astăzi. Dincolo de Ego-ul tău ești Tu. Tu nu ești această formă, ci ești cel ce locuiește temporar în formă, în trup. Tu ești Nemărginirea și aceasta ți-o arată Dragostea, nu lipsa ei. Tu ești Dragostea, dar ai uitat. 

(fragment dintr-o carte în lucru - RUMI comentat de Maria Timuc - traducere de Marius Ghidel)

NOTĂ 

Mai multe despre dragoste, despre suflet, minte și corp puteți citi în cărțile mele:

”Pași către tine însuți - Vindecarea Cauzală” - Editura Dharana, vol 1.

Pași către tine însuți - Puterea frumuseții interioare - Editura Dharana, vol 2

Aproape totul despre iubire și sex - Editura Dharana, autori Ovidiu Bojor și Maria Timuc

 

Marius Ghidel

”Când eram copil jocurile mele erau experiențe de cunoaștere a puterilor sufletului”

 Mă comportam cu elementele neînsuflețite ca și când aș fi avut în față o ființă”

Aveam cred 7 ani. Părinții mei nu mi-au spus niciodată nimic despre Dumnezeu. Eu Îl simțeam tot timpul, era o legătură puternică pe care o aveam cu El. Și am simțit nevoia la vârsta aceea să-l numesc, să-i dau un nume și i-am spus... Ființă. Și vorbeam cu El, „Tu, Ființă” – era un dialog surd, nu mă așteptam să-mi răspundă vreodată, dar o să vedeți că odată mi-a și răspuns. Și mai făceam un lucru. Personificam... mă comportam cu elementele neînsuflețite din jurul meu ca și când aș avea în față o ființă. Dacă loveam din greșeală fotoliul, îmi ceream scuze, dacă trânteam ușa, îmi ceream iertare, dacă era să tai o pâine, îi ceream voie: după ce mâncam, îi mulțumeam lui Dumnezeu...

- Ce vreau să vă întreb, jucării aveați?

Da, sigur.

- Între jucăriile acestea aveați niște piese cu care conversați?

Nu.

- Sau eu știu... pe care să le personalizați?

Nu. Am avut puține jucării și nu prea mi-a plăcut să mă joc cu ele.

- Gen soldăței de plumb.

Nu m-am jucat cu jucării. N-am știut să mă joc. Am observat că toți copiii scenarizează. Se pun în poziția de mamă, de tată. Niciodată nu m-a interesat asta, deci nu m-am jucat așa cum se joacă un copil în mod obișnuit. Am sărit peste etapa asta. Jocurile mele erau tot felul de experiențe de cunoaștere a puterilor sufletului, deci îmi inventam jocuri, însă de altă natură. Mie îmi plăcea să ies din corp, să intru în spațiul paralel, să călătoresc în timp, să văd alte lumi. Era fascinant. Ce poate fi mai frumos? În plus, îmi furnizau o așa de mare bucurie încât nimic din lumea aceasta nu se compara cu acele stări. Și astfel numai pe acelea le căutam. Jocurile obișnuite nu mă interesau, nu le vedeam rostul, când există un infinit mai frumos decât orice altceva de pe lume și să evadezi în supa de puncte aurii de fericire era fantastic. Nu există asemănare cu nimic din realitatea noastră comună. De aceea nu am avut nevoie de jucării. Acolo trăiești Miracolul din plin. Și nu mai ai nevoie de altceva. Acestea de care spuneți sunt jocurile minții, mie îmi plăcea să fug din lumea aceasta, să evadez din minte.

Și când deschideam ușa îi mulțumeam camerei, înainte de a tăia o roșie îmi ceream iertare de la roșie. Înainte de a tăia un măr la fel. Și am observat că, într-adevăr, nu poți să tai roșia, adică nu ai binecuvântarea ei decât dacă simți o stare de liniște în tine, un fel de acord din partea sa, o confirmare. Este o lume foarte fină în jurul nostru și delicată. Noi părem foarte brutali. În mod obișnuit nici nu știm de ea. Dacă exista o neacceptare o lăsam și o schimbam, ori nu era încă momentul să o mănânc, sau încercam să discut cu ea. Neacceptarea, spre exemplu a unui măr de a fi tăiat, aduce consecințe în viața noastră, de nu ne vine să credem. Sau o acțiune bruscă și brutală, la fel. Trântirea unei uși întărește foarte repede egoul. Povestim despre asta. Și invers, acordul lucrurilor neînsuflețite poate ajuta foarte mult, exact ca în povestea cu regina furnicilor sau a albinelor din Harap Alb – ori cuptorul sau copacul de curățat, jivinele pădurii și balaurii din povestea „Fata babei și fata moșului”.

EVADARE DIN TIMP ȘI DIN SPAȚIU

În același timp făceam mișcare lentă. Mi-am închipuit așa: dacă gândirea cursivă, accelerată, este legată de timp și ăsta este conceptul de timp – mișcarea rapidă – înseamnă că dacă eu mă deplasez încet, atunci acționez direct asupra timpului. Și asta este o cale de evadare din timp și din spațiu, deci din gânduri, din corp, din lumea aceasta conceptuală. Pentru că tot ce ne înconjoară sunt doar cuvinte întrupate. Și depășirea minții înseamnă depășirea lumii acesteia și intrarea într-un alt spațiu,  să-i zic – de grație, de basm, care este cumva în interiorul lumii noastre. Stingeam cu încetul proiectorul acestei lumi.

Și deschiderea porții ei se face din interiorul nostru, prin modul cum îți este gândul, când unești opusele – prin comportament, când renunți la tine și mai mult dai decât iei și prin a nu lua lucrurile în mod personal, adică a nu-ți întări egoul – acordarea circumstanțelor atenuante, non reacție sau non conceptualizare. Toate acestea sunt chei care deschid poarta spre Shangri-La, oriunde te afli, poarta spre planul paralel, unde ființele extraterestre și îngerii locuiesc. Dar în principal în toate este vorba numai despre scăderea egoului și a importanței corpului și evadarea din lumea aceasta.

Revin. Așa am început să practic mișcarea lentă. Fă-ceam mișcările foarte încet – când luam paharul, îl luam într-un minut. Dura un timp până îl apucam. Se ducea mâna foarte lin spre pahar. Și eram cu atenția acolo, în prezent. Așa a crescut în mine conștiența prezentului. Conștiința prezenței lui Dumnezeu. Când mâncam, totul se întâmpla încet. Începusem să mănânc foarte puțin, știind că nu este o lipsă sau o pierdere de energie pentru corp. Energia organismului nu ține de cantitatea de hrană, ci ține de temporal, de încărcarea cu Iubire a spiritului, deci de conștiența prezenței Domnului în viața noastră – ține de abandonul de sine pentru că atunci când iei, pierzi energie, dar când dăruiești, te încarci cu energie, cu viață și primești viitor. Depinde de cum privești lucrurile, ce priorități îți pui. Ai schimbat gândurile, conceptele, s-a schimbat și lumea ta. Sau dacă renunți la ele, schimbi complet modelul de viață și poți să te retragi în fundal.

IEPURAȘUL DIN „ALICE ÎN ȚARA MINUNILOR”

De viteza cu care mergi depinde timpul și spațiul, dar și nivelul de conștientizare. Dacă încetinești viteza, încetinesc toate procesele. Încetinește și timpul și atunci ieși din lumea aceasta. De Retragerea din minte depinde și lungimea vieții. Cum spunea iepurașul din „Alice în țara minunilor” – avea un orologiu în mână și se întreba: „nu știu ce are ceasul acesta, când alerg eu, aleargă și el. Când stau eu, stă și el”. Acesta este principiul ieșirii din timp, sau al depășirii lumii gândite, sau al sănătății. Abandonul de sine în orice situație de viață te duce în zero, în Ființa miraculoasă din tine.

După aceea, datorită mișcării lente începusem să simt o stare de fericire nelămurită, care venea din interiorul meu. Nimic din exterior nu-mi oferea această bucurie și nu-mi mai trebuia – deci nu se compara cu nimic cunoscut de mine. Bucuria aceasta nu depinde de lucrurile exterioare, ci se ridică din interiorul tău, fiind proprietatea ta de bază. Tu ești această bucurie fără margini, tu ești Iubirea toată. Și ține de ieșirea din timp sau de destructurarea realității, de ieșirea din gânduri – depășirea minții, sau de lepădarea de sine, care este o altă cale de a ajunge la Dumnezeu, folosindu-te de situațiile de viață care vin spre tine. Ca în Aikido. Omul care depășește mintea intră în starea de fericire fără obiect pe loc.

Fragment din cartea:

”Shangri La - Frumusețea fără margini a divinului. Calea către fericire”(Editura Dharana)

NOTA

Mâine, 15 martie a.c, ora 18,00, la Sala Dalles din București, vă puteți întâlni cu Marius Ghidel cu ocazia lansării cărții sale( aveți  fragmente din carte mai sus). Intrarea în sală are un preț modic de ...10 lei. Biletul poate fi achiziționat de pe platforma on line https:www.bilete.ro/conferință-lansare-de-carte-destinul-sufletu…/  , de la Anticariatul Sălii Dalles sau la intrarea în sală.

Vă așteptăm cu drag. 

Conferință - lansare de carte

”Destinul sufletului: calea către fericire” 

Joi, 15 martie a.c, ora 18,00, vă așteptăm la Sala Dalles din București(imediat după Hotelul Intercontinental, spre Piața Romană, intrarea pe la Anticariat), unde va avea loc conferința cu titlul ”Destinul sufletului: calea către fericire” și lansarea cărții ”Shangri La – Frumusețea fără margini a divinului. Calea către fericire”(Editura Dharana), autor Marius Ghidel.

Invitații speciali ai evenimentului sunt:

-        Prof. dr. Dumitru Constantin Dulcan

-        Prof. Dan Farcaș

-        Marius Ghidel

Moderator al evenimentului:

-        Maria Timuc

Vor susține un program artistic:

-        Actriția Vali Pena

-        Pianista Egizia Soare

Titlul conferinței este inspirat din povestea de viață a lui Marius Ghidel, autorul care-și este personaj în propria carte, și care, printr-o memorie absolut specială, cum o cataloghează prof. Dan Farcaș, descrie în cartea sa o traiectorie a sufletului și a spiritului în univers, precum și un destin al ființelor în experiența vieții… fără de moarte. Vom înțelege ce ne spune știința despre sufletul și spiritul nostru, ce ne spune religia despre noi înșine și, nu în ultimul rând, cum văd chiar invitații noștri aceste noțiuni din perspectiva pe care au studiat-o ei înșiși de-a lungul întregii vieți. În cadrul evenimentului va fi și o sesiune de întrebări și răspunsuri.

Organizatorii evenimentului sunt: Universitatea Populară  Ioan I. Dalles și Editura Dharana.

La standul special amenajat în holul Sălii Dalles veți putea găsi (cu reduceri semnificative de preț) cartea lui Marius Ghidel, ”Shangri La – Frumusețea fără margini a divinului. Calea către fericire”(Ed. Dharana), precum și cărțile invitaților, respectiv ale prof. Dumitru Constantin Dulcan, ale prof. Dan Farcaș și ale Mariei Timuc.

Aceasta este prima dintr-o serie de conferințe pe teme de spiritualitate, care vor avea loc în fiecare lună, la Sala Dalles din București, moderate de Maria Timuc.

Prețul biletului pentru eveniment este modic: 10 lei/ persoană. Biletul poate fi achiziționat de pe platforma on linehttps:www.bilete.ro/conferință-lansare-de-carte-destinul-sufletu…/  , de la Anticariatul Sălii Dalles sau la intrarea în sală.

Imediat după eveniment vă invităm la autografe și la un ”cocktail prietenos”.

                                 

                             Vă așteptăm cu drag și vă mulțumim pentru participare.

O  apărut  o carte ”fabuloasă”, cu experiențe și învățături neobișnuite

 Shangri La - Frumusețea fără margini a Divinului” - de Marius Ghidel

”Marius Ghidel este propriul său personaj în cartea ”Shangri La - Frumusețea fără margini a Divinului, apărută recent la Editura Dharana, o carte căreia i-am semnat prefața și de care m-am ocupat în mod special tocmai pentru că autorul ei este cu totul special.

Autorul s-a făcut pe sine însuși personaj pentru că chiar este personaj și încă, aș spune, unul ieșit din comun. N-am mai cunoscut pe nimeni care să fi avut experiențe la nivelul celor pe care le are Marius Ghidel, deși am cunoscut mulți oameni cu deosebite capacități sau iluminați, mari duhovnici și inițiați.  Marius Ghidel este deosebit de noi toți pentru că posedă o memorie fabuloasă a unora dintre viețile sale anterioare și, în special, amintirea unora dintre călătoriile sale ca spirit în universul informațional. El își aduce aminte că ”exista” când Dumnezeu era singur și crea lumea. Amintirile sale sunt teribile, frumoase, sunt călătorii prin tărâmurile luminate de soarele iubirii divine, dar și treceri prin apropierea lumilor în care suferința este o realitate de care omul nu scapă în absența unei evoluții spirituale corecte. 

Dar amintirile fantastice existente în memoria lui Ghidel, unele dintre ele chiar de aici, de pe pământ, de când era bebeluș, sunt numai o parte  a fantasticei sale experiențe de viață. El mai are o capacitate la fel de surprinzătoare cum îi este și memoria: aceea de a ieși spontan din corpul fizic în locuri de-a dreptul obișnuite, adică pe stradă, chiar pe o scară rulantă, în tramvai sau într-o cameră de hotel. Marius Ghidel nu face nici un fel de exercițiu, de yoga sau alte tertipuri pentru a ieși din corpul fizic și a se trezi în lumi paralele, care coexistă cu noi, în lumi ale conștiinței, pe care le vede și le descriem așa cum am descrie noi orașul București sau călătoria într-o țară străină. Ghidel ne vorbește în cartea sa despre aceste lumi paralele, despre Shangri La, o lume în care transcendem spațiul și timpul și-n care am putea ajunge și noi, oricare dintre noi, dacă ne-am detașa de Egoul nostru omenesc. 

Marius Ghidel nu este doar un experimentator spiritual ieșit din comun, ci are în tolba sa cu amintiri și învățături spirituale serioase, puternice, indicii despre cum am putea să trăim în această viață pentru a avea acces la lumile care coexistă cu noi și pe care le putem găsi ridicându-ne nivelul de conștiință, în special puterea de a iubi complet și necondiționat. Învățăturile lui Marius Ghidel sunt puternice: el ne spune că ni se cere să acumulăm iubire neîncetat în această viață, care nu-i altceva decât o călătorie în conștiință, o aventură a minții, pe când moartea e tocmai ...moartea minții, nu și a ființei care suntem. 

Cartea lui Marius Ghidel este ca o poveste fantastică, specială, presărată cu amintiri din călătoriile sale prin universul spiritual, dar și o carte presărată cu o profundă și puternică înțelepciune și cunoaștere. Cititorul s-ar putea să fie uluit în fața ambelor ipostaze pe care Ghidel le arată astăzi, dar - cu siguranță - va fi câștigat cu fiecare pagină pe care o parcurge, căci unele dintre învățăturile lui Ghidel sunt atât de deosebite încât cititorul va înțelege că nu le-a citit nicăieri”

Prof. Dan Fărcaș, în deschiderea aceleiași cărți, scrie:
Și Marius posedă însușirea de a accesa această „memorie universală”, chiar într-un mod aparte. El poartă în minte „amintirea” întregii istorii a Universului, pe care o vede ca pe o lungă desfășurare de imagini și idei, având sentimentul că poate fi prezent, ca martor ocular, la oricare din evenimentele trecute”.

Iată un scurt fragment din cartea lui Marius Ghidel, ”Shangri La - Frumusețea fără margini a divinului”, Editura Dharana.

Cartea va fi lansată joi, 15 martie a.c, ora 18,00, la Sala Dales din București. Biletul costă 10 lei și poate fi achiziționat de pe site-ul Bilete.ro, de la Anticariatul Sălii Dalles sau la intrarea în sală. Vedeți amănunte mai sus, în postarea cu titlul ”Conferință și lansare de carte  - Destinul sufletului: calea către fericire”...

ISTORIA ÎNTRUPĂRII SUFLETULUI

Și am ajuns la capătul drumului acesta istoric, spre viață. Din partea de dincolo se vedea lumea noastră ca printr-un perete transparent de sticlă, oblic, la 45 de grade, exact ca cel de dincolo de Prag, din lumea lui Dumnezeu. Era lumină, soare, viață trepidantă. Noi ne aflam în fața acelui geam de la maternitate și în stânga era viitoarea mea mamă, acasă. Și în față se vedea lumea activă, într-o zi cu soare.

Urma să înceapă formarea organelor noii ființe. Ce potrivit era totul! Am sosit la fix, observ eu acum. Atunci lucrurile au stat puțin. Și îl întreb pe Îngerul meu, uimit de ce văd prin acel fel de geam: Ce este aceasta, arătând spre lumea din fața noastră? La care Îngerul îmi spune:

Este viața!

Și din nou îl întreb:

Și ce este viața?

La care răspunsul lui veni clar și fără dubii:

Lasă că o să vezi tu.

Și în clipa aceea am intrat în noua ființă ce se forma în burta mamei mele. Sufletul vine după ce se formează ființa OM. Acolo îmi era greu și mă apăsau parcă mii de constrângeri de peste tot. Dar asta era. Simțeam cu toată ființa mea că particip la ceva Miraculos și Minunat. Cum se spune: Carbonul, când este supus la presiuni înalte, zice:

– CE BINE CĂ MĂ APASĂ MII DE ATMOSFERE PENTRU CĂ NUMAI AȘA POT SĂ AJUNG UN DIAMANT.

Toți Îngerii de dincolo abia așteaptă să vină la viață – este cea mai mare fericire pentru ei, pentru că numai așa au ocazia să manifeste și să trăiască intens, cu toată ființa lor, Iubirea lui Dumnezeu.

Și așa sufletul meu primi de la început toate durerile nașterii. Simțeam că se întâmplă ceva deosebit cu mine, dar cu încetul parcă noua realitate devenea mai puternică decât amintirea lumii de unde veneam. Oare voi uita și eu de unde vin și voi pierde legătura cu Tatăl meu Ceresc, așa cum am văzut că s-a întâmplat în pasajul istoric de la începutul vieții pe pământ, când omul era încă în Rai, cu toate că era aici? Și m-am întristat puțin. Dar vedeam explozii de lumini alb strălucitoare, care mă loveau în față de peste tot, pe rând. Și totul era învăluit într-o bucurie așa de mare... Era momentul în care se formau organele. Și m-a cuprins atunci o stare de fericire fără margini, un extaz divin, cu fiecare asemenea explozie de încântare. Când s-au terminat, a venit tristețea iarăși. Și întunericul.

Prima mare impresie despre viață a fost atunci când    m-am născut, când am văzut în fața mea, prin fereastra din salonul spitalului, lumina unui soare. La început m-am bucurat, și îmi ziceam că soarele acesta este Însuși Tatăl meu din Cer și atunci nu trebuie să-mi fac nicio grijă, că totul va fi bine și aici. Așa nu îmi va fi străină lumea în care am ajuns și, cu siguranță, nu mă voi simți stingher și abandonat, îmi ziceam eu. Aveam speranțe mari. Dar nu a fost deloc așa. După aceea, repede mi-am dat seama că, de fapt, razele acestui soare erau termice și răspândeau căldură, încălzeau și nu erau raze de Iubire. Atunci m-am întristat din nou și mai tare, iremediabil și am scos un țipăt.

Așa am început noua mea viață pe pământ, dar nu știu cum se face că nu pierdusem cu totul legătura cu lumea de unde am venit. Îmi aminteam tot drumul parcurs. Probabil, îmi închipuiam eu, totul ține de formarea organelor. Așa am simțit. Că explicațiile le simți și sunt cu totul înscrise în tine, odată cu întâmplările prin care treci. Când apar toate organele se închide circuitul și uităm de unde am venit și cine suntem noi cu adevărat. Dar eu totuși rămăsesem cu un rinichi lipsă, să zicem un accident al naturii. Și de aceea păstrez și acum o continuă legătură cu lumea de dincolo. De aceea nu am uitat de toate acestea câte mi s-au întâmplat în Călătoria mea spre Viață. Îmi explic eu acum, dar poate fi și o altă explicație.

Mă gândesc, oare orice suflet care vine în întrupare va trece prin aceleași etape istorice, retrăind, poate, toate momentele de la apariția universului, a vieții pe pământ și trecând apoi prin acele civilizații succesive, sau... prin altele? Dacă este așa, asta înseamnă că ceea ce numim noi a fi „cunoaștere” este de fapt o recunoaștere. Le știm pe toate, totul este deja în noi. Doar ni le amintim. Dacă istoria lumii seamănă cu o funie cu noduri, care sunt momente deosebite prin care trebuie să treacă sufletul în drumul său spre întrupare – atunci, ceea ce s-a întâmplat de mult în Egipt, spre exemplu, se întâmplă... și acum? În fiecare clipă are loc orice eveniment din trecut? Depinde unde vrei să te oprești. Atunci, călătoria în timp este posibilă! Dar în viitor? Și trecutul poate fi în prezent, dar în alt spațiu.

Dacă în vârful conului temporal trecutul și viitorul se unesc și sunt prezentul continuu de acum, și a ajunge oriunde pe funia istorică cu noduri în chip de civilizații este probabilă – înseamnă că există această posibilitate de călătorie în timp, oricând, pentru cel care a depășit mintea, egoul, lumea și conștiința care creează realitatea aceasta proiectată – când ești sub formă de spirit. În toate este vorba numai despre RETRAGERE.

Asta înseamnă că noi trăim aici viața conceptelor închipuite sau primite, sau mai bine spus, ele ne trăiesc pe noi – suntem supușii lor. Nu este extraordinar? Suntem până la urmă cuvântul Lui minunat, întrupat. Valurile oceanului spiritului universal. O lume, un univers de cuvinte magice. Este doar un joc, în care în fond toate sunt UNA. Iar acest proces de dumirire și de unificare se numește Viață.

Din toată această călătorie prin timp am înțeles că la Dumnezeu ajungem numai atunci când ne pierdem mintea și egoul și uităm de noi. Când ne detașam de lume în mod desăvârșit. Numai atunci putem cunoaște zeii. Lumea este o metodă de a obține Liniștea și Pacea sufletului. Este refacerea drumului invers spre Rai. Domnul stă în afara gândurilor noastre despre lume, acolo unde sistemul meu de operare cade sau, mai bine spus, în spatele iluziei menținute vii de ideile la care aderăm continuu. Atunci, noi nu suntem gândurile noastre! Și vom vedea asta mai încolo, din alte experiențe deosebite. Domnul este dincolo de conștiința noastră mărginită, care este o barieră formidabilă. Ca să ajungem la El trebuie să aruncăm totul – invers cum am făcut când am căzut din Rai – când am adunat cât mai multă cunoaștere diferențiată. Aici este problema noastră! Refacerea drumului înapoi este șarada vieții. Pentru asta venim aici, să depășim lumea și să-l aflăm pe Dumnezeu, să ne unim cu El”.