Faceți căutări pe acest blog

marți, 13 martie 2018

Marius Ghidel

”Când eram copil jocurile mele erau experiențe de cunoaștere a puterilor sufletului”



 Mă comportam cu elementele neînsuflețite ca și când aș fi avut în față o ființă”




Aveam cred 7 ani. Părinții mei nu mi-au spus niciodată nimic despre Dumnezeu. Eu Îl simțeam tot timpul, era o legătură puternică pe care o aveam cu El. Și am simțit nevoia la vârsta aceea să-l numesc, să-i dau un nume și i-am spus... Ființă. Și vorbeam cu El, „Tu, Ființă” – era un dialog surd, nu mă așteptam să-mi răspundă vreodată, dar o să vedeți că odată mi-a și răspuns. Și mai făceam un lucru. Personificam... mă comportam cu elementele neînsuflețite din jurul meu ca și când aș avea în față o ființă. Dacă loveam din greșeală fotoliul, îmi ceream scuze, dacă trânteam ușa, îmi ceream iertare, dacă era să tai o pâine, îi ceream voie: după ce mâncam, îi mulțumeam lui Dumnezeu...

- Ce vreau să vă întreb, jucării aveați?

Da, sigur.
- Între jucăriile acestea aveați niște piese cu care conversați?
Nu.
- Sau eu știu... pe care să le personalizați?
Nu. Am avut puține jucării și nu prea mi-a plăcut să mă joc cu ele.
- Gen soldăței de plumb.
Nu m-am jucat cu jucării. N-am știut să mă joc. Am observat că toți copiii scenarizează. Se pun în poziția de mamă, de tată. Niciodată nu m-a interesat asta, deci nu m-am jucat așa cum se joacă un copil în mod obișnuit. Am sărit peste etapa asta. Jocurile mele erau tot felul de experiențe de cunoaștere a puterilor sufletului, deci îmi inventam jocuri, însă de altă natură. Mie îmi plăcea să ies din corp, să intru în spațiul paralel, să călătoresc în timp, să văd alte lumi. Era fascinant. Ce poate fi mai frumos? În plus, îmi furnizau o așa de mare bucurie încât nimic din lumea aceasta nu se compara cu acele stări. Și astfel numai pe acelea le căutam. Jocurile obișnuite nu mă interesau, nu le vedeam rostul, când există un infinit mai frumos decât orice altceva de pe lume și să evadezi în supa de puncte aurii de fericire era fantastic. Nu există asemănare cu nimic din realitatea noastră comună. De aceea nu am avut nevoie de jucării. Acolo trăiești Miracolul din plin. Și nu mai ai nevoie de altceva. Acestea de care spuneți sunt jocurile minții, mie îmi plăcea să fug din lumea aceasta, să evadez din minte.

Și când deschideam ușa îi mulțumeam camerei, înainte de a tăia o roșie îmi ceream iertare de la roșie. Înainte de a tăia un măr la fel. Și am observat că, într-adevăr, nu poți să tai roșia, adică nu ai binecuvântarea ei decât dacă simți o stare de liniște în tine, un fel de acord din partea sa, o confirmare. Este o lume foarte fină în jurul nostru și delicată. Noi părem foarte brutali. În mod obișnuit nici nu știm de ea. Dacă exista o neacceptare o lăsam și o schimbam, ori nu era încă momentul să o mănânc, sau încercam să discut cu ea. Neacceptarea, spre exemplu a unui măr de a fi tăiat, aduce consecințe în viața noastră, de nu ne vine să credem. Sau o acțiune bruscă și brutală, la fel. Trântirea unei uși întărește foarte repede egoul. Povestim despre asta. Și invers, acordul lucrurilor neînsuflețite poate ajuta foarte mult, exact ca în povestea cu regina furnicilor sau a albinelor din Harap Alb – ori cuptorul sau copacul de curățat, jivinele pădurii și balaurii din povestea „Fata babei și fata moșului”.


În același timp făceam mișcare lentă. Mi-am închipuit așa: dacă gândirea cursivă, accelerată, este legată de timp și ăsta este conceptul de timp – mișcarea rapidă – înseamnă că dacă eu mă deplasez încet, atunci acționez direct asupra timpului. Și asta este o cale de evadare din timp și din spațiu, deci din gânduri, din corp, din lumea aceasta conceptuală. Pentru că tot ce ne înconjoară sunt doar cuvinte întrupate. Și depășirea minții înseamnă depășirea lumii acesteia și intrarea într-un alt spațiu,  să-i zic – de grație, de basm, care este cumva în interiorul lumii noastre. Stingeam cu încetul proiectorul acestei lumi.

Și deschiderea porții ei se face din interiorul nostru, prin modul cum îți este gândul, când unești opusele – prin comportament, când renunți la tine și mai mult dai decât iei și prin a nu lua lucrurile în mod personal, adică a nu-ți întări egoul – acordarea circumstanțelor atenuante, non reacție sau non conceptualizare. Toate acestea sunt chei care deschid poarta spre Shangri-La, oriunde te afli, poarta spre planul paralel, unde ființele extraterestre și îngerii locuiesc. Dar în principal în toate este vorba numai despre scăderea egoului și a importanței corpului și evadarea din lumea aceasta.

Revin. Așa am început să practic mișcarea lentă. Fă-ceam mișcările foarte încet – când luam paharul, îl luam într-un minut. Dura un timp până îl apucam. Se ducea mâna foarte lin spre pahar. Și eram cu atenția acolo, în prezent. Așa a crescut în mine conștiența prezentului. Conștiința prezenței lui Dumnezeu. Când mâncam, totul se întâmpla încet. Începusem să mănânc foarte puțin, știind că nu este o lipsă sau o pierdere de energie pentru corp. Energia organismului nu ține de cantitatea de hrană, ci ține de temporal, de încărcarea cu Iubire a spiritului, deci de conștiența prezenței Domnului în viața noastră – ține de abandonul de sine pentru că atunci când iei, pierzi energie, dar când dăruiești, te încarci cu energie, cu viață și primești viitor. Depinde de cum privești lucrurile, ce priorități îți pui. Ai schimbat gândurile, conceptele, s-a schimbat și lumea ta. Sau dacă renunți la ele, schimbi complet modelul de viață și poți să te retragi în fundal.


IEPURAȘUL DIN „ALICE ÎN ȚARA MINUNILOR”

De viteza cu care mergi depinde timpul și spațiul, dar și nivelul de conștientizare. Dacă încetinești viteza, încetinesc toate procesele. Încetinește și timpul și atunci ieși din lumea aceasta. De Retragerea din minte depinde și lungimea vieții. Cum spunea iepurașul din „Alice în țara minunilor” – avea un orologiu în mână și se întreba: „nu știu ce are ceasul acesta, când alerg eu, aleargă și el. Când stau eu, stă și el”. Acesta este principiul ieșirii din timp, sau al depășirii lumii gândite, sau al sănătății. Abandonul de sine în orice situație de viață te duce în zero, în Ființa miraculoasă din tine.

După aceea, datorită mișcării lente începusem să simt o stare de fericire nelămurită, care venea din interiorul meu. Nimic din exterior nu-mi oferea această bucurie și nu-mi mai trebuia – deci nu se compara cu nimic cunoscut de mine. Bucuria aceasta nu depinde de lucrurile exterioare, ci se ridică din interiorul tău, fiind proprietatea ta de bază. Tu ești această bucurie fără margini, tu ești Iubirea toată. Și ține de ieșirea din timp sau de destructurarea realității, de ieșirea din gânduri – depășirea minții, sau de lepădarea de sine, care este o altă cale de a ajunge la Dumnezeu, folosindu-te de situațiile de viață care vin spre tine. Ca în Aikido. Omul care depășește mintea intră în starea de fericire fără obiect pe loc.


Fragment din cartea:

”Shangri La - Frumusețea fără margini a divinului. Calea către fericire”(Editura Dharana)

NOTA

Mâine, 15 martie a.c, ora 18,00, la Sala Dalles din București, vă puteți întâlni cu Marius Ghidel cu ocazia lansării cărții sale( aveți  fragmente din carte mai sus). Intrarea în sală are un preț modic de ...10 lei. Biletul poate fi achiziționat de pe platforma on line https:www.bilete.ro/conferință-lansare-de-carte-destinul-sufletu…/  , de la Anticariatul Sălii Dalles sau la intrarea în sală.

Vă așteptăm cu drag. 




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ce i-a spus Dumnezeu trandafirului și l-a ajutat să înflorească?

Ce i-a spus Dumnezeu trandafirului și l-a ajutat să înflorească? ” Acel lucru pe care l-a spus Dumnezeu trandafirul...